Octoih si Triod

A sosit timpul roadelor!

Deniile, ca slujbă de seară, aveau să anticipeze privegherea din catacombe, unde creştinii vor cânta: ” Lumină lină a sfintei Slave a Tatălui ceresc”. Evanghelistul prezent la drama evenimentelor ne poartă pe aceste urme sfinte ca să înţelegem că pentru a noastră Mântuire S-a pogorât din Ceruri. Călcând cu credinţă pe urmele Golgotei toate generaţiile vor găsi răspuns la întrebările timpurilor. Dacă suntem sinceri şi încercăm să ne îndreptăm ne vom regăsi pe această mare scenă ca protagonişti, de o parte sau de alta a Crucii lui Hristos. Slujba Deniei nu este doar o rugăciune ci şi o meditaţie pe care o aduce mesajul Evangheliilor Patimilor în această Săptămână Mare. Tot omul care vine în lume, cel puţin acum în al 12-lea ceas, să nu – L părăsească pe Iisus şi nesilit de nimeni, să ridice de jos Crucea lui cea Sfântă. Simţind povara şi greutatea propriilor păcate, vom pune mai mult preţ pe sufletul nostru, care s-a Răscumpărat cu preţ de Jertfă. Dacă nici creştinii, nu vom înţelege că totul s-a făcut pentru Noi, vom avea parte de un creştinism dramatic. Cuvintele rostite de Mântuitorul în această zi, se îndeplinesc chiar sub ochii noştri, iar apostolul Matei concluzionează în capitolul XXIV că trebuie să fim pregătiţi pentru Viaţa Veacului ce va să fie, deoarece totul este pe bună dreptate. Vor veni hristoşi mincinoşi care vor încerca să zdruncine dreapta credinţă prin soroace şi calcule la date apocaliptice. Vor fi războaie, foamete, boli molipsitoare, cutremure, dar acesta este doar începutul durerilor, drepţii vor fi prigoniţi şi dragostea pentru credinţă a multora se va răci. Păcatul va deveni virtute, omul fărădelegii va fi găsit cinstit şi urâciunea pustiiri îşi va face de cap. Semne mari vor fi în cer şi pe pământ, dar înainte de toate, Evanghelia se va propovădui la toate neamurile. Crucea ca semn al Fiului va brăzda universurile, îngerii îşi vor face datoria şi toţi vor înţelege că Dumnezeu nu a glumit: ” Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu.” 

Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!

Azi, pe cale fiind, lui Dumnezeu i se face foame şi se duce spre un smochin ca să-i culeagă roadele. Uimiţi de gest, deoarece nu era decât înfrunzit, la întoarcere ucenicii au văzut că se uscase, dar au înţeles mai târziu cauza: nu a fost în stare să-l hrănească pe Dumnezeu. A încetat mila şi a venit deodată răzbunarea? Parabola smochinului neroditor trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti, alegorice. Nu smochinul e problema, ci omul! Dacă timpul propovăduirii este actual, imperios, logica cere şi un astfel de moment. Chemării de Sus i se răspunde doar cu Da sau: Iată-mă! Un filozof, plimbându-se printr-o grădină, impresionat de podoaba arborilor, se adresează unei crengi: ” Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!” Şi în loc de răspuns ea a înflorit. Cât timp îţi mai trebuie omule? Ne vrea să fim de folos, nu reci, aspri, indiferenţi ca vremurile, trecători obosiţi, plictisiţi care nu am înţeles nimic de la Viaţă. Nu ne putem scuza la infinit, vrem îngăduinţă, dar ne purtăm la fel! Până şi plantele reacţionează la sonoritatea portativului iar ţie nu-ţi pasă de binele tău! Vremea deja trecuse, căci acolo era Veşnicia. Într-o realitate, totul trebuie făcut la timp, ca dragostea pentru Dumnezeu să nu se usuce. Timpul este acum, de la tinereţe. Oricând, despre oricine, se poate vorbi la trecut. Cel puţin să-şi fi plecat crengile, o îngenunchere pregătind motivarea la Taina spovedaniei. Dumnezeu iartă, dar nu se lasă păcălit.

pr.Zisu Iulian

  Pentru tine creştine s-a smerit Împăratul cerului!

,,Învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta, încredinţînd-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi ca pruncii, semnele biruinţei purtînd, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana celui dintru înălţime! Bine eşti cuvîntat, Cel ce vii întru numele Domnului“ (Troparul Sărbătorii)

Numele lui Lazăr a făcut deja istorie, iar credinţa Biserici i-a închinat în calendar o zi specială numită” Sâmbăta lui Lazăr”, când se face şi pomenirea celor răposaţi. În Betania, Mântuitorul poposise de multe ori în casa lui Lazăr şi a surorilor lui , Marta şi Maria, deoarece era aproape de Ierusalim şi-L ascultau pe Învăţător. Ştia dragostea lor pentru Dumnezeu, dar şi de boala lui Lazăr, despre care Domnul ne spune că nu era spre moarte ci spre slavă.” Lazăr a murit; şi Mă bucur pentru voi, că Eu nu am fost acolo”, le zice ucenicilor Săi. Întâlnirea lui Iisus cu surorile lui Lazăr este un dialog plin de învăţături creştine. Amândouă erau convinse că dacă El ar fi fost acolo fratele lor n-ar fi murit. Dar, ştiau că orice va cere de la Tatăl, Lui îi va da şi peste tot necazul, mai credeau în învierea cea de obşte:” ştim că va învia, la învierea cea de apoi”. Revelaţia este totală, era Acolo, pentru toată lumea, drept pentru care putea să-şi permită, să-l trezească: ” Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, va trăi”. Nici o urmă de îndoială în sufletul lor, răspunsul este categoric: ” Da, Doamne, eu am crezut că Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit în lume”. Puterea dumnezeirii nu-i doar teorie sau vorbe, ci Cuvânt: ” Unde l-aţi pus”? Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Doamne, aşa te-am cunoscut!” Iisus a lăcrimat”. Cârcotaşii de pe la colţuri au şi început să bârfească, că putea să facă să nu moară, fiindcă atunci când au ridicat piatra de pe mormânt, mirosul se înteţise. A urmat doar o rugă către cer: ” Ascultă-mă doar de dragul mulţimii ca să creadă că Tu, M-ai trimis”. La chemarea lui Dumnezeu, totul prinde viaţă: ” Lazăre, vino afară!” Mulţimea s-a înspăimântat când mortul înfăşurat a ieşit din mormânt, apoi l-au dezlegat şi l-au lăsat să meargă, spre uimirea tuturor. Minunea s-a răspândit repede la sinedriu care a şi hotărât: ” dacă-l vom lăsa aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor lua locul şi ţara”. Mulţi care auziseră veneau acum în Betania să vadă minunea, iar fariseii căutau să-l omoare acum şi pe Lazăr, căci mulţi credeau în Iisus. Lumea fremăta de bucurie şi nerăbdare, clipa aşteptată sosise, era cel mai potrivit ca să ocupe scaunul strămoşului David, acum era momentul să scape şi de ocupaţia romană. Era cu o săptămână înainte de Paşti, iar El ştiindu-le gândurile se întristase. Învăţătorul intră paşnic în cetate, şezând pe mânz de asin aşa cum proorocise Zaharia cu sute de ani înainte. Lumea Îl aclama precum odinioară pe David şi aşterneau hainele pe cale : ” Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”. Omul providenţial care făcuse atâtea minuni, dar uitaseră ce le spusese.:” Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” Complotiştii nu mai puteau suporta scena triumfală, îşi astupau urechile şi gurile copiilor care strigau” Osana”. Erau prea mulţi martori deja, totul devenise istorie, arheologie, credinţă, sărbătoare de Florii:” Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor vorbi”. La Ierusalim pelerini şi clerici în sâmbăta lui Lazăr fac slujba utreniei la mormânt în Betania, apoi pornesc la Mânăstirea ridicată pe locul casei unde se slujeşte sf. Liturghie şi se dă o agapă creştină. În ziua de Florii pe la 8 dimineaţa procesiunea se porneşte din Betania, drum de 6 km, pe care mulţimea cu ramuri de finic merge spre Ierusalim, cântând „Osana” şi apoi participă la Slujbă la Biserica Învieri. Cei care poartă nume de Florii să-I mulţumească, iar cu toţi să-L lăsăm să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. Să poposim cu gândul în insula Cipru la racla cu moaştele apostolului Lazăr, care a fost episcop aici şi purtând ramuri de salcie să ne înrădăcinăm credinţa în Înviere. Să ne aşternem păcatele la spovedanie, ca să luăm iertare şi să nu ne purtăm ca cei ce voiau să omoare învierea lui Lazăr. Să avem credinţa Casei lui Lazăr, sinceritatea şi mărturisirea copiilor care se rugau ca şi noi cei de astăzi:” Osana”, adică Doamne Mântuieşte!

pr. Zisu Iulian

   Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Evanghelia nu se interpretează nici nu se comentează, ci se trăieşte dacă vrei să ajungi în cer, adică la Dumnezeu. Calea este strâmtă dar dreaptă şi chiar bătătorită  de cei care au ajuns acolo Sus; sfinţii. În Duminica Crucii ni s-a vorbit despre purtarea Crucii Lui Hristos zicându-ne: ,, Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Mulţi au păzit poruncile dar mai lipsea ceva important. În Duminica de azi aţi auzit şi îndemnul fericirilor rostite pe Tabor,  dar şi despre vindecarea lunatecului. Am înţeles în ce constă adevărata fericire şi că neamul de draci poate fi izgonit  doar cu post şi rugăciune. ,, Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Mai ştim că Împărăţia Lui nu este nici mâncare nici băutură şi acolo vor ajunge numai cei nevinovaţi precum copii. Aşa că cei care zic că se vor descurca şi pe ,,dincolo” ca şi pe aici cu aranjamente se înşeală amarnic. La fel şi cu cei care propovăduiesc credinţa doar pentru câştig urât şi smintesc prin comportamentul lor pe cei care o luaseră pe drumul cel bun. Pe toţi îi vei cunoaşte după roadele lor.

În această duminică vom culege fructul unui ,, pom roditor” în grădina ortodoxiei dacă vom alege Scara vieţii şi poveţelor lui ca sfaturi evanghelice şi vom merge în ..sus” urcând. Un tânăr inspirat care ca o albină până la 18 ani adunase polenul culturii antice, studiind medicina hipocratică, presopunctura,, acopunctura hipnoza, practicile orientale de yoga, răbdarea curentelor stoice, meditaţiile orientale, cât şi fagurele de miere al sfintelor Scripturii. S-a născut în  Palestina în anul 523. Este Ioan numit Scărarul care avea vreo 16 ani când Xenofont tatăl a murit şi a rămas cu mama sa Ioana şi fratele său Gheorghe. Nu trecea indiferent pe lângă evenimentele timpului său şi îşi nota necazurile şi bucuriile lumii. Era cumpătat, nu vorbea mult şi ajuta peste puteri pe cei necăjiţi. Doar asculta de poveţele Cărţii Sfinte:,, Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26) Casa lui era un adăpost pentru necăjiţi iar cuvintele lui mângâiau şi ştergeau lacrimile celor năpăstuiţi. Vestea despre felul şi trăirea lui a ajuns până în Sinai, muntele pe care a poposit Dumnezeu. Avea doar 20 de ani când ajunge stareţul mânăstirii Sf. Ecaterina, ridicată de marele împărat al Bizanţului Justinian. Iar îngerul îi zice; ,, Nu te teme să mergi acolo. Ziditorul va avea grijă de tine precum a avut de Avraam , Moise şi toţi patriarhii”. O viaţă de ascet după pravila rânduită de sf. Vasile cel Mare cu nevoinţele pustiei, adăpostit într-o peşteră săpată în stâncă timp de 40 de ani, un glas blajin ca de sfânt cu o bunătate aleasă ce vindeca pe oricine care-l asculta şi privea. ,,Nu cruta ostenelile; uită-te ce sfarşit fericit aşteaptă pe ostenitori si insufleteşte-te; grabeşte, fugi, aleargă in aşa fel ca să ajungi la tintă“. Deşi nelegiuiţii vremurilor au ars manuscrisele şi scrierile sfinte din Sinai, Proniatorul a continuat misiunea Sa, ca Adevărul să ajungă la noi. Şi Dumnezeu când vrea ştim că se biruieşte rânduiala firii şi lucruri care par imosibile devin realitate. Un intelectual desăvârşit cu post şi rugăciune. simţind natura şi prevestind evenimentele, aşterne în scris sfaturi pentru cei care se hotărăsc să ajungă la Dumnezeu. O operă cu un titlu sugestiv; SCARA. Din antichitate  şi până astâzi omenirea urcă şi coboară, scormonind pământul şi brăzdând văzduhurile pentru a-şi afla liniştea, răspunsurile, eternitatea şi nemurirea. În acest urcuş duhovnicesc trebuie să ai instrucţia şi pregătirea necesară, căci lupta se dă cu necuratul care fuge de post şi rugăciune. Toţi care au dorit să urce nepregătiţi au căzut. Dar„Să nu te tulburi de cazi in fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul care le însoţeşte pentru vindecare.“ Iată de ce Scara Raiului scrisă de acest trăitor profund deşi are tălpile înfipte în realitatea pămîntului, vârful se ridică până la cer şi îi ajută pe cei care fac paşi hotărâţi spre desăvârşire. „Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător şi, veştejindu-ţi trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească şi ai câştigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane”(Luminânda).
Fiecare virtute este un colţişor de rai pe un pământ dorit de iad. Iată de ce fără cruce, fără Maica Domnului şi ajutorul tuturor sfinţilor cazi, adică urci degeaba, căci păcatele te trag  în jos, Nimic acum nu mai este pe gratis ci cu râvnă şi osteneală. Păcatele şi diavoli fac ravagii cumplite. Suntem copiii lui Dumnezeu şi trebuie să învăţăm să mergem din nou cum trebuie, cu nădejde, jertfă şi bunătate: ca Moise pe Sinai pentru a auzi glasul Sau a-L întâlni. Fiecare ajunge doar singur purtând Crucea sa şi avănd credinţă şi fapte bune. “umblaţi nu după trup, ci după duh” (Rom. 8, 4),
El a pus 30 de trepte în această Scară precum Iacob la Betel şi la final spune; ,, Slavă Lui Dumnezeu cel e dăruieşte pricepere neştiutorilor, vedere orbilor şi putere slăbăkogilor, că El mi-a ajutat şi mie  nevrednicul şi rătăcitul dintru început şi până la sfârşit.’ Acest trăitor pleacă la Domnul la 30 martie 603 având 80 de ani şi lasă literaturii universale modelul unei Scări autentice care înalţă sufletul şi ridică pe om la cer. Sprijinul ei este Scriptura şi orice muritor ar trebui cel puţin să încerce a urca cîte puţin spre desăvărşire, indiferent pe care treaptă se opreşte:. ,,Ca să nu impărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor. Înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Scărarul a ajuns scriind despre a treizecea treaptă, iar sf. Pavel vorbeşte de al treilea cer, fiecare probând după conştiinţă şi chemare starea Raiului. Într-o lume cu două feţe în care tot omul este mincinos, răbdarea şi încrederea în promisiunile Mântuitorului sunt virtuţi capitale. Cartea nu aparţine doar monahilor ci creştinilor care vor să Urmeze lui Hristos. În lumea creştină este cunoscută ca o Scară a darurilor, Scara minţii, Scara paradisului, Scara vieţii spirituale, fiind ca o treaptă din vămile văzduhului. Cei care veţi ajunge pelerini la mânăstirea Neamţ când veţi săruta părticica din Sfintele sale moaşte  promiteţi lui Dumnezeu că vă veţi strădui să vă îmbunătăţiţi ca să puteţi mereu urca ca el; Ioan Scărarul. Citiţi această carte duhovnicească în volumul al IX-lea al Filocaliei părintelui Dumitru Stăniloaie şi învăţaţi cum să urcaţi până la Domnul. Întăreşte trupul şi sufletul căci îţi aduce aminte de judecată de măntuire şi se reazămă pe rai. Scară a virtuţilor, lauda monahilor, luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii, roadă a înfrânării, toiagul dogmelor,  raiul virtuţilor, legiuitorul ascezei eşti, sfinte! ,,Nu uita de post! Şezând la masa cu bucate, adu-ţi aminte de moarte şi de judecată. De abia aşa vei împiedeca puţin patima. Şi, negreşit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îţi vei face cugetul mai smerit.” „Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaştilor la dănţuire duhovnicească, la masă şi mâncare de viaţă nestricăcioasă” (Duminica a IV-a, din Slujba Utreniei).

pr. Zisu Iulian

            

  Mântuieşte Doamne poporul Tău!

Sfânta Cruce este prezentă în lume şi prin ea se ţine lucrarea lui Dumnezeu. Mereu a fost în Rai, ca Pom al Vieţii, alături de cel al Cunoştinţei binelui şi răului, ca omul să poată alege de la început ce trebuia. Însă, după o dramatică experienţă, a înţeles că doar Crucea i se potrivea. Dacă Adam a fugit de Cruce, neştiind că despărţirea de Sacru implică pierderea veşniciei, răscumpărarea o face Hristos, om adevărat dar şi Dumnezeu, cu preţ de Jertfă care ne aduce din nou Raiul. Tot Vechiul Testament este presărat de simbolul Crucii care va scoate la lumina zilei Semnul şi cuvintele: “Mare este puterea Crucii Tale, Doamne!” Iacob îşi binecuvânta nepoţii cu acest semn, iar psalmistul rostea:

“Însemnatu- s-a peste noi, lumina feţei Tale, Doamne!”. Cei muşcaţi de şerpi veninoşi în pustiu pe timpul lui Moise, se vindecau doar dacă priveau la şarpele de aramă atârnat pe o Cruce: “Vezi, Israel, viaţa ta răstignită pe lemn!”, anticipând ce se va întâmpla cu Mesia, cel aşteptat şi de ei. Când poporul s-a certat la Meriba pentru apă, Moise a lovit cu toiagul şi a îndulcit apa amară cu lemnul Crucii, iar mâinile întinse în semnul Crucii vor aduce biruinţa împotriva vrăjmaşilor. Semnul T făcut la uşorii caselor cât şi pe frunţile lor îi va izbăvi de îngerul morţii, iar noi, miruindu-ne, la Taina Maslului zicem: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă!” . Diavolul, dacă ar fi ştiut că prin Cruce se face împăcarea cu Dumnezeu şi va fi Înviere, ar fi găsit alte tertipuri de ispitire. Astfel, Crucea a devenit steag peste neamuri, semn al creştinătăţii dar şi al Apocalipsei, vestind judecata universală. Istoria şi arheologia Crucii, povestesc lumii despre sfinţenia acestui lemn dumnezeiesc. Crucea văzută de Constantin cel Mare pe cer va face din el un creştin, iar adevăratul lemn al Crucii descoperit de Sfânta Elena şi zidirea pe Golgota a Bisericii Învierii, va arăta lumii semnul biruinţei asupra celui rău. Aceste fapte petrecute nu sunt poveşti sau legende, ci evenimente majore din viaţa omenirii, care potrivesc versul Sfântului Pavel: “Mare este puterea Crucii Tale, Doamne!” Urmarea lui Hristos este legată de lepădarea de sine şi purtarea Crucii cu toate sensurile şi implicaţiile ei, încât nouă nu ne este a ne lăuda decât în Crucea Domnului. Crucea este înfiptă în centrul pământului, El ne cuprinde mereu, drept pentru care datori suntem să cântăm: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!” Crucea ne însoţeşte toată viaţa, fiind semnul identităţii noastre dar şi al mântuirii. La mijlocul Postului mare este adusă în centrul Bisericii, ca văzând-o, să ne odihnim sufleteşte şi să mergem mai departe, ştiind că totul aduce răsplata Învierii. Pentru noi rămâne puterea lui Dumnezeu. Crucea schimbă gândirea lumii, îngenunche filozofiile antichităţii care-l robeau pe om, aduce Adevărul pentru cei care sunt Una în Hristos. Cei care au vrut să scape de El au călcat-o în picioare, uitând că în cer stă scris: “În acest semn vei învinge!” Păstraţi Crucea dreaptă, nu-i frângeţi braţele precum nazismul, nu o îngropaţi precum comunismul şi veţi rămâne OAMENI, adică fiii Tatălui ceresc.

Pr. Zisu Iulian

 

Buna Vestire

Sărbătoarea dovedeşte că Dumnezeu nu-şi încalcă niciodată promisiunile. A spus încă de la Facere că va veni o zi ca aceasta, când întristarea va fi schimbată în bucurie. Pe traseul timpului, răbdarea poporului este îndulcită de prorocia că “Fecioara va lua în pântece”, sau prin cuvintele lui Ieremia profetul, care spune: “Am fost iubiţi cu iubire veşnică”. Identitatea sărbătorii este cerească, iar evanghelistul Luca localizează evenimentul, adică, Palestina, casa lui David, în Nazaret, la o fecioară cu numele Maria, care a aflat har înaintea lui Dumnezeu. Vestitorul este arhanghel, sol ceresc, care în plecăciunea făcută îi spune că va fi “binecuvântată între femei”. Taina este greu de înţeles, de aceea, apare şi dialogul, ca o explicaţie necesară, ca Fecioara să nu mai facă greşeala Evei. La întrebarea: “cum va fi acesta?”, explicaţia este precisă, şi nu mai lasă loc de interpretare, “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt, te va umbri.” Doamne, ce taină, care biruieşte rânduiala firii, numai Tu faci minuni! Maică, şi totuşi pururea Fecioară, aşa cum o închipuia Iezechil în viziunea sa, cu poarta prin care Domnul a intrat şi a rămas închisă. Hotărâre dumnezeiască, ca Fiul din veci, de o fiinţă cu Tatăl, să se facă om. Ascultarea, urmează înţelegerii: “Fie mie, după cuvântul tău!” Iată Crezul învăţăturii dreptei credinţe: “Şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt, şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om.” Imnologia Sfinţilor Părinţi este Preacinstirea, care i se cuvine: “Spăimântatu – s-au toate de dumnezeiască Slava Ta, că Tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai născut Fiu, pe Cel fără de ani.” Evlavia creştină preamăreşte rolul Maicii Domnului, având modelul închinării îngerului, şi zice acum, în Acatist, aşa: “Bucură – te, prin care răsare bucuria/ Bucură – te, prin care piere blestemul/ Bucură – te, chemarea lui Adam, celui căzut/ Bucură – te, izbăvirea lacrimilor Evei/ Bucură-te, prin care se deschide Raiul” La slujba utreniei, în Duminici, toată suflarea care laudă pe Domnul, cântă aceste cuvinte ale sărbătorii de azi: “Măreşte, suflete al meu pe Domnul, şi se bucură duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că El a căutat spre smerenia roabei Sale; că, iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Bunavestire păstrează mărturia iubirii de oameni a Lui Dumnezeu, şi chipul duhovnicesc al Maicii Domnului. Bunavestire nu ne prezintă doar un eveniment istoric local, în Nazaret, ci aparţine Cerului Treimii. Cu Bunavestirea, începe rolul Maicii Domnului ca rugătoare şi ajutătoarea celor care-i cheamă numele. Rugăciunile ei deschid Cerul şi ajung la Prestolul sfinţeniei şi prin ea, noi ne-am îmbrăcat cu slavă. Biserica o cinsteşte mai presus decât toţi sfinţii şi îngerii, aşa cum au hotărât Sinoadele ecumenice, iar imnografii i-au închinat cântări de Preacinstire, laudă şi mijlocire către Mântuitorul lumii. Dragostea lui Dumnezeu înfrânge astăzi puterea morţii, începând răscumpărarea noastră. Dumnezeu nu este idee, totul este realitate şi nu vis, intră paşnic în lume, fiind acceptat de om, care a simţit că nu poate trăi fără El. Să cântăm şi noi cu troparul slujbei: ” Astăzi este începutul mântuirii noastre, şi arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu, fiu fecioarei se face şi Gavriil Arhanghelul darul bine îl vesteşte”.

pr. Zisu Iulian

Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!

Lumea pentru a-şi regăsi identitatea trebuie să caute Adevărul. Într-o fugă continuă după Absolut, fiindcă nu l-au priceput, s-au rătăcit, motiv pentru care la „plinirea vremii” mesajul a fost adus chiar de Fiul lui Dumnezeu, ca nimeni să nu se mai îndoiască vreodată, zicându-ne: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Poporul ales şi şcoala de interpretare rabinică, căutând să înţeleagă proorociile, deja l-au identificat cu numele de Mesia, pe cel care trebuia să restabilească direcţia spre cer. Prima Duminică din post ne vorbeşte prin dialogul Evangheliei, de această preocupare chiar şi a oamenilor de rând, acum chemaţi ca ucenici, să cerceteze, căci cel aşteptat era în mijlocul lor. Iată bucuria exprimată de Filip, care îl găseşte pe Natanael şi îi spune: ” Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus.” Biserica nu a îngrădit accesul la cunoaştere, de aceea cărţile Scripturii sfinte, în manuscris sunt şi astăzi sub controlul lupei, deoarece se ştie că mesajul este sfânt şi chiar de va trece cerul şi pământul, el va rămâne. Din Nazaret într-adevăr a venit ceva bun, iar îndemnul făcut de Filip pentru Natanael şi omenire este actual: „Vino şi vezi! „. Învăţătura Evangheliei, minunile, Biserica apostolică cu sfinţii şi mucenicii ei au stat mereu la îndemâna lumii, iar jertfa şi sfinţenia celor doisprezece apostoli a încredinţat-o despre Adevăr. Pentru a-i convinge pe cei aleşi de importanţa misiunii lor, din început Hristos le dă o primă dovadă, spunându-i lui Natanael că este un om fără de vicleşug, şi-l cunoaşte de mic copil. Episodul era o dramă a poporului din Betleem, când ostaşii lui Irod au omorât mii de copii ca să-L afle pe pruncul Iisus, căutând să ucidă de fapt, Adevărul. Fiind Dumnezeu îl ştia pe nume şi i-a amintit cum a scăpat, ascunzându-se după un smochin împreună cu mama lui. A fost de ajuns pentru a-L urma şi a înţelege că El este Cel aşteptat, drept pentru care a şi exclamat:” Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Era mărturisirea omului convins, căruia i se vorbea despre trecut. Mântuitorul atenţionează că vom vedea lucruri şi mai mari, deoarece cerurile se vor deschide şi îngerii vor fi soli pe pământ. Toate s-au împlinit, chiar ei ca apostoli fiind îmbrăcaţi cu putere de sus. Când vorbim de Hristos, vorbim de dreapta credinţă, de tot ce a făcut pentru noi, de aceea Duminica se mai numeşte şi a Ortodoxiei. Această mărturie a păstrat-o Biserica întemeiată de El, apostolii şi Sfinţii Părinţi, care ne-au spus că există un Domn, o credinţă şi un botez, şi doar ea este stâlpul şi temelia. Cele şapte sinoade ecumenice au fixat în scris crezul şi mărturisirea de credinţă, iar data de 11 martie 843 proclamă pentru totdeauna Ortodoxia ca semn al Adevărului. Chiar înger din cer, dacă se coboară nu mai poate schimba Evanghelia, deoarece Ortodoxia este crez, Biserică şi propovăduire. Nu ne lipseşte nimic, avem Sfintele Taine în Biserică şi urmarea lui Hristos care a produs sfinţi cu moaşte. Avem Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi stăm pe piatra din capul unghiului. Cei care se rătăcesc neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu, sunt chemaţi în această Duminică a Ortodoxiei, să vadă din nou ICOANA ei, care este raiul pe pământ. Nouă ne este de ajuns credinţa şi cunoştinţa Adevărului celui conform cu evlavia: ” Vino şi vezi!”

pr. Zisu Iulian

 

 Începutul pocăinţei

La început îngerii răzvrătiţi au căzut din cer, iar atunci când omul nu a mai ascultat a fost alungat din Rai. A fost un timp când toate erau ,,bune foarte”, a fost minunat, cu totul  altfel, căci era vremea Lui Dumnezeu. Eram acasă şi aveam dreptul să locuim acolo însă nu am putut fi ţinuţi cu forţa, deorece Treimea Sfântă  ne-a zidit liberi. Privind prin vremuri retrospectiv unii regretă pasul făcut de Protopărinţii noştri, alţii se simt confortabil aşa cum sunt, şi puţini se străduiesc cu osteneală să se întoarcă înapoi, pentru că nu mai pot suporta zăduhul şi povara zilelor. Gestul strămoşilor este judecat, comentat, interpretat de toate generaţiile, toţi într-un fel sau altul vor să afle motivul pentru care am ales ,, lumea”. Dar ce s-a întâmplat atunci? Dumnezeu, cer, pământ, lumea de Dincolo şi totodată lumea de aici. Cei de Sus şi cei de jos, Treimea Sfântă, omul şi creaţia. Ne-a zidit cu toată dragostea, fiinţe minunate pe care chiar noi înşine nu ne cunoaştem îndeajuns. Ce amestec ce combinaţie, dualitate perfectă. Suflet şi materie, Dumnezeu şi omul. Plan şi paradigmă, Chip şi asemănare, hotărâre definitivă: ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Titlul acestei Duminici a Izgonirii lui Adam arată epilogul. Omul întinde mâna, vrea să cunoască, alege materia. Nu ascultă porunca şi începe deja să moară. În felul acesta se desparte de Cerul Treimii, de Raiul din casă şi pactizează cu dracul. La ce te poţi aştepta când faci un asemenea compromis, decât să suferi şi apoi să te întorci în pământul pe care l-ai primit moştenire. ,, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! O singură poruncă trebuia s-o împlinească ca să se desăvârşească sau să se statornicească în bine. Şi totuşi ştiau că au în ei ,,suflare de viaţă” şi că sunt stăpâni. Ce dramatic! Ţi s-a dat totul şi tu trădezi, joci cu răul. Ce pereche frumoasă: Pământ şi Viaţă. Liniştea  şi armonia Paradisului, cât o fi  durat? Dumnezeu ştie! A fost zdruncinată apoi de sâsâitul unui personaj malefic. Nu atacă prototipul,ci femeia. Dialog pervers aşa cum răul o face. Linguşitor, posesiv, ademenitor, încolăcit în culise. Sugestionează mieros nu forţează întreabă şi aşteaptă. Şiretlic diavolesc şi atunci şi azi. Să ne sducem aminte istoria noastră. “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri! Propune mândria şi reuşeşte să strecoare în umanitate dorinţa de stăpânie, vrând să-l înlocuiască pe Dumnezeu. ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”. Ce accept mizerabil. Pământene, de ce te mai întrebi şi nu eşti mulţumit că mori pe capete.! Ştii din viaţa de zi cu zi că nu poţi sluji cu adevărat la 2 Domni. Ai mers pe  şoptirea celui viclean şi ai pierdut Împărăţia. Când a fost alungat din Rai  şi-au dat seama de greşeală fiindcă s-au văzut înt-radevăr ,,goi.”-,, Atunci li s-au deschis ochii la amândoi “. În loc să-şi ceară iertare se ascund şi aruncă vina unul spre altul. Nu vor să-şi asume greşeala facută, arată spre şarpe. Doar puţină căinţă trebuia. Devine răzvrătit şi este pedepsit, fiecare proporţional cu greşala. Nu recunoaşte decât în faţa evidenţei, neagă şi învinuieşte, Era de aşteptat să vină şi pedeapsa care se împarte  după implicarea şi greşeala fiecăruia în parte. Ştim doar că plata păcatului este moartea. Blestemul de atunci urmăreşte neamul omenesc  însă se şterge doar prin Botez, dar urmările le simţim ca o dără a pâcatului strămoşesc. Dumnezeu ne cunoaşte perfect este Tatăl nostru care ne dă totuşi şi o Veste Bună: ,,Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Păţaniile pământenilor împlinesc cu vârf şi îndesat vorbele grele rostite de Dumnezeu. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: “Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! Iar femeii i-a zis: “Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! în sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” Pentru căderea aceea a venit Fiul în Betlehem; ,,om adevărat şi Dumnezeu adevărat”. Era singura variantă de a mai scăpa ceva din căderea aceea. ,, Eu sunt Calea, adevărul şi Viaţa! Cel ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi.” Nostalgia paradisului pierdut este un dor imens şi mulţi încearcă să urce din nou în sus;,, Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Respecă poruncile, sfaturile evanghelie, ai credinţă dragoste şi nădejde ca să ajungi curat şi iertat Acasă! ,, De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”. Au părăsit raiul cu picioarele înainte, dar privind spre rasărit. Acum  omule la plecare mergi tot aşa! Acelaşi arhanghel Mihail păzeşte intrarea în sf. Altar stând de strajă la catapeteasmă; ca nu oricine intră în acest Loc sfânt de pe pământ.,, Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”. Creştinului de rând numai la sfinţirea unei Biserici i se îngăduie doar să treacă prin acelaşi RAI  ca să nu uite ce a pierdut: ,,Să stăm bine să stăm  cu frică să luăm aminte”!. Omul e deja faţă-n faţă cu realitatea dură a naturii şi a materiei care nu-l mai ascultă şi vrea să-l înghită. Păcatul curgea ca într-o clepsidră plină cu ţărâna timpului. Am zice cu vorba filozofilor; ce folos că putea să nu moară. Drama se repetă cu noi, suntem nestatornici, imprevizibili, ispita se ţine scai, nu ne dă pace şi mereu cădem. ,,I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ”. Suntem buni şi răi, sfinţi şi demoni. Avem nu doar promisiune ci jertfă şi euharistie. ,,De câte ori vei cădea scolă-te şi te vei mântui”.,, Rugaţi-vă neăncetat” ,,că mult face rugăciunea stăruitoare’, ,,cereţi si vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”. A aşeptat Dumnezeu mereu ca  să alegem; ,, Şi a fost seară şi a fost dimineaţă ”. Am dat veşnicia şi ne-am înjugat cu moartea precum este scris. Doamne, iartă-ne! Acum suntem conţienţi de puterea celui viclean.. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde eşti?” Ne-ai rămas Tată şi cu rugă Îţi răspundem: încă suntem pe aici, suntem zdrentuiţi dar nu ne mai este teamă, nu ne mai ascundem şi vrem să venim la Tine! Primeşte-ne!

,,Doamne si Stãpânul vieţii mele, Duhul trândãviei, al grijii de multe , al iubirii de stãpânie si al grãirii în deşert nu mi-l da mie! Iar duhul curãţiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieşte-mi mie, slugii Tale! Aşa, Doamne, Împãrate, dãruieşte-mi ca sã-mi vãd greşelile mele sş sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat eşi în vecii vecilor.”

,,Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut.”

 Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie.

 

Tată, am greşit!

Aparţinem cerului şi suntem fii celui Prea Înalt. Intunecaţi fiind de păcat doar când dăm de greutăţi şi de necaz ne mai aducem aminte că Acolo Sus este cineva care ne poartă de grijă şi într-o zi ne aşteaptă să ne întoarcem Acasă. Astăzi Biserica printr-o pildă folositoare ne povesteşte ce s-a întâmplat cu doi dintre fii Părintelui care mereu  doreşte ca ,, lumea să aibă viaţă şi încă din belşug”. Când nimeni nu se aşteptă cel mai tânăr dintre ei cu îndrăzneală îşi cere partea ce i se cuvenea din averea Tatălui, care se ţine de Cuvânt şi împarte în mod egal darurile Sale. Deşi nu era vremea împărţeli, cu tupeul unui răzvrătit acesta îşi cere dreptul de moştenitor. Nu ne surprinde nici faptul ca Tatăl ca Atotştiutor, deşi îi ştia intenţiile s-a conformat. El rămâne mereu drept şi nu-şi calcă făgăduinţele. 

Η επιστροφή του ασώτου

În mintea tânărului rătăcitor se urzise planul plecării, aşa că nu după mult timp şi-a luat tot ce-i aparţinea şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Lăsa în urma lui pe toţi cu ochii în lacrimi, fără să-i pese de vorbele lumii bune, sau că poate pierde totul. Hotărârea era definitivă, răul se încuibase, iar din copil bun devine neascultător. Nimeni nu-l înţelege, aşa că îşi ia lumea în cap, săturându-se de atâta bine. Trântea şi buvnea, dorea adrenalină şi senzaţii tari. Destinaţia era precisă, undeva aiurea, departe de casa părintească ca să nu mai fie supravegheat şi nimeni să nu vadă ce este în stare să facă. Deoarece îşi propusese de toate a găsit această cale oficială să fugă de acasă. Era convins că pe acolo n-o să-l ajungă ruga şi mila părintească. Ce curaj, ce nesocotinţă ce obrăznicie ! Considera că averea o să-l ţină o veşnicie. Amarnic s-a înşelat. Ce păcat! N-a înţeles că Dumnezeu nu pactizează cu ,,porcii”, fiindcă cine poposeşte acolo jos măncând din troc, nu-şi poate face nici un rost în viaţă, iar averea dispare într-o clipă. A pariat banii pe desfrânare şi a început să ducă lipsă. Cei răi îl acuză tot pe Tatăl, şi-l învinuiesc că i-a lăsat prea multă libertate. Bietul Tată, este vinovat de toate!

Era crescut bine, dar degeaba: avea şi libertatea. Putea fi şantajat. Protivnicul ştiind că era slab de înger a început să se atingă de el răzbunând -se pe Stăpân. ,,Am pus înaintea ta şi binele şi răul. Alege ca să trăieşti şi tu şi neamul tău” Chefuri, desmăţ, distracţii nocturne. A pus totul pe o singura carte; păcaliciul. Era firesc să se alegă praful de tot ce purta cu el. Nu-i venea să creadă ochilor că nu se mai făcea deloc ziuă, deabia mai zărea; era chiciură, pâclă, noroi, miros de cocină, întuneric. A plătit să-şi găsească această slujbă abjectă. Nu are decât această variată şi acceptă să devină porcar. Ce duhoare, ce locuitori ,ce ţară şi ce păcate capitale ! Voia să trăiască si luptă să se obijnuiască. Privea roşcovele dar degeaba. Semnase fără să citească pactul cu moartea. Un fruct curios de-ţi lasă gura apă, dulce şi amar. O situaţie mizerabilă, insuportabilă. A dat traiul de acasă pe căteva zile sau luni de plăcerii deşarte. Să laşi o demnitate de om pe seama uneia de porcar! Omule, tinere ce jos ai căzut! În loc să priveşti Sus te uiţi la troc. În loc să fi curat te murdăreşti.in cocină. Cine te-a minţit că pacatele ţin de foame ? Oare n-ai auzit cum au fost păcăliţi strămoşii tăi, Adam şi Eva? Ce ai fost şi ce ai ajuns! De ce nu-ţi  este dor de fraţi, de casă, de lumea normală. Era în mijlocul gropii din prăpastie, dar simţea ca nu putea îndura condiţiile pe veci. Colegii porcari şi toţi ceilalţi îl şantajau zilnic, amintindu- i pacatele rusinoase şi rânjeau la clientul din ,,lumea buna” a celor  drepţi şi cinstiţi. Pusese rămăşag că se vor căzni să nu- l scape niciodată. Păcatele erau mari şi grele; conştiinţa adormită, puterile sleite, ajunsese un nimeni, era acum de al lor. Însă cei din acea ţara depărtată uitaseră un amănunt esenţial, În Fiul risipitor licărea SUFLETUL. Păcatul i-a  luat minţile i-a spălat creierul. ,, Ce va folosi omul dacă va dobândi lumea întreagă  şi sufletuş va pierde” sau ,,ce va da omul în schimb pentru sufletul său.?” Ce dar si ce preţ pentru un suflet nemuritor. Să nu uitaţi că am fost răscumpăraţi cu Mare preţ; ,, Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a trimis pe Unicul Său Fiu.” A fos un coşmar, ca un vis urât. A trebuit doar o secundă să -şi vină in sine. Şi-a adus aminte cine este de fapt şi ce ar trebui să facă. A găsit imediat  si drumul. Trebuie să ceară doar iertare şi să se intoarca acasă indiferent ce va păţi. Bănuia că nu i se poate întâmpla mai rău decăt suferea. Numai rugăciunea Tatălui şi ingerul păzitor care stătea la o parte dupa el l-au putut trezi. Ce avea sa caute un Stăpân într-o cocină, îngerii laolaltă cu porcarii, bezna cu întunericul, mireasma cu putoarea. Iată, modelul unui fiu risipitor care se căieşte poate în al 12- lea ceas: ,,Tata, am greşit la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa mă numesc fiul tău.” Spovedanie sinceră dintr-o inimă curata. Păcătuise împotriva Cerului din Sinai, a Decalogului pe care-l auzise din poruncile lui Moise. Rugăciune din suflet; ,, Primeşte- mă , ca pe unul din argaţii Tăi”. Deci mai bine argat decăt porcar. O decizie întârziată, dar salvatoare. Îndreptar de spovedanie. Fior si întrebări răscolitoare. Va fi primit oare? S-a trezit  şi simţea iubirea de Acasă. Minune mare! Tatăl a şi ieşit în întâmpinare, căci îl aştepta. Aţi trăit vreodată acest sentiment ? Numai Tată de copii să nu fii, zice o vorbă din bătrâni. În fiecare zi îşi facea mâna straşină la ochi privind de pe prispa înaltă în depărtări… ba,ba, l-o zări intr-o bună zi! De unde Doamne, mai aveai atăta milă să alergi înaintea lui să-l îmbrăţişezi, să-l săruţi şi să-l ierţi? Mulţi n-a rmai avea putere să facă gestul Tău! Uni te acuză de slăbiciune şi că în final te porţi nedrept. Indiferent de comentarii, pentru ca Tu ramâi deasupra lor şi a timpului; eşti Domn, Drept şi mereu Stăpân, Era prea mare bucuria întălnirii ca să i se reproşeze ceva. Şi dacă îl iubea ce rost mai avea. Viaţa îi aplicase lecţia cu vârf şi îdesat. Am auzit că; ,, bucurie mare se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte.”. Ospăţul şi bucuria au fost publice ca şi pilda. Altfel Cuvintele sfinte n-ar fi ajuns la noi . Cum să-l sărbătoreşti pe un risipitor? Arăta jalnic. Zdrenţuit, desculţ. Îl recunoşteai doar după Chip. Nu şi-l pierduse de tot. Semăna cu cei de Acasă, cu noi, cu Tatăl. A dat poruncă ca imediat să i se dea haină nouă ca să poată ieşi în lume si să meargă la Biserică. Trebuia să poarte veşminte; că era de neam impărătesc, o haină curată ca şi crăşma de la botez. Încălţămintea să fie nouă ca să nu mai calce pe bălegar şi să miroasă  a hoit. A primit inel ca un nou legământ al înfierii şi făgăduinta că nu va mai greşi. Ospăţ şi horă creştinească ; ,,Căţi în Histos v-aţi botezat în Hristos v-ati şi-nbrăcat”. Aliluia! Toată lumea se bucura la un loc cu cei din cer. Dar deodată se mai iveşte ceva neprevăzut. Nimeni nu ar fi bănuit că fratele cel mare va fi invidios, trist şi plin de reproşuri la atitudinea iertătoare a Tatălui Său. Venea şi el tot din lume, dar obosit de trudă şi muncă cinstită in gospodăria părintească.

 Auzind cântecele şi petrecerea se apropie, nu intră ci aşteaptă o explicaţie. Iar a îndurat Tatăl vorbe grele despre peripeţiile celui mic, dar ştiind că are dreptate i-a explicat. Eşti moştenitor şi; ,, toate ale Mele sunt ale tale”! Cum ai fi procedat tu daca erai în locul Meu? În ochii Mei pururea ai fost ascultător. S-a întregit familia si nu mai lipseşte nimeni, deaceea ;,,Trebuia, sa ne veselim.” Comportamentul băiatului mare este firesc şi se încadreaza în logică, dar deasupra raţionamentelor şi judecăţi rămăne tot Tatăl, care cunoşte gândul şi inimile noastre. Doreşte  să înţelegem că mânia nu poate fi virtue chiar dacă poate ai dreptate. Iertarea niciodată nu nedreptăţeşte dreptatea divină, ci dă celor căzuţi posibilitatea harului ,Lăsati-Mi mie judecata, zice Domnul.” Celui ascultător nu i se face o nedreptate ci doar i se recunoaşte onoarea. Tatăl la invăţat in aceată dramă a familie pedagogia iertării şi foloasele ei. Parabola se poate numi şi pilda aşteptări şi dragostei părinteşti, iar ecoul a trecut peste timp şi spaţiu; este veşnică! Pocainţa fiului risipitor a intrat în istoria sfântă. Omule, alege-ţi corect şi drept drumul! Învaţă, din păţania altora ca să nu pierzi mântuirea! Să ştii că poti pierde casa sfântă, sufletul şi pe Dumnezeu dacă esti risipitor. Când meşteşugirile celui viclean te vor aduce in nefaste împrejurări, să-ţi vii în fire! ,, Cercetaţi Scripturile şi veţi vedea că în ele aveţi viaţă veşnică”. Dacă te-ai supărat pe cei de Acasă întoarce-te, până nu se face de tot întuneric: ,,Căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Nu te lăsa dezmoştenit şi să nu uiţi de averea ta; ‚SUFLETUL’. Dacă te-ai obijnuit cu mirosul urăt si viaţa de porcar să ştii că tinereţe trece, vine boala şi moartea. Cui vrei sa slujeşti? Dacă ai ajuns prea departe ,în ţara celor fărădelege, să ştii că locuitorii ei şterg urmele ca să nu te mai poţi intoarce de unde ai venit. Ai grijă să nu fie prea tărziu! Hristos doar o singură dată a intrat, coborănd în iad. L-a luat pe Adam şi pe cei care asteptau venirea Sa. A Înviat şi tu nu ai ce căuta acolo! Celor care vor alege să-şi trăască în acest hal viaţa şi nu le pasă de suflet, parabola aceasta prin exemplul dat le mai dă o şansă. Vorbiţi celor de acasă şi lumii despre fiul risipitor. Rugaţi-vă Tatălui ceresc să ne izbăvească : ,, căci acest fiu al meu  mort era şi a inviat, pierdut era şi s-a aflat” Amin! Pr. Zisu Iulian

«Πατέρα, συγχώρεσέ με»!

 

 

Doi oameni!

Pentru a te întâlni cu Dumnezeu trebuie să faci totuşi un pas, un gest, un ritual, un mic efort. În toate timpurile pentru a fi zărită Casa Lui, lăcaşurile sfinte au fost poziţionate pe terasamente mai înalte. Personajele prezentate azi, poartă un nume generic al tagmei din care fac parte şi tocmai pornesc pe acest drum unde era Templul lor. Un vameş şi un fariseu, nume uzuale în istoria Cărţii sfinte prin tipologia caracterului şi faptelor pe care le făceau. Comportamentul lor într-un spaţiu sacru este exemplificat de Hristos care dă verdictul şi modelul închinării şi rugăciunii, pe care  o aşteaptă de la noi Bunul Dumnezeu. Acum şi oricând, prin această pildă a lor, Evanghelia devine oglinda în care dacă vrem, ne putem recunoaşte, aşa cum suntem de fel. În ortodoxie exemplul este rânduit de Sfinţii Părinţi în această perioadă în care am intrat, socotită a Triodului, când cărţile de strană cântă Uşile Pocăinţei şi în Cărările mântuirii voi merge. Intenţia este de a pregăti conştiinţa, voinţa, căinţa omului până la Marea Înviere, când Lumina Lui Hristos va scoate la iveală faptele şi lucrul făcut la întuneric. Vameşul şi fariseul urcau într-o zi la templu să se roage. Se socoteşte o stare de normalitate, chiar dacă îşi mai fac timp şi pentru aşa ceva. Din început se deosebesc, nu numai ca port, ci şi din momentul când îşi aleg locul de închinare. Fariseul, că nu degeaba se numeşte aşa, stă drept în faţa Sfintei Sfintelor, ţanţoş, mândru, încrezător în faptele sale. Formula de adresare imperativă şi înşirarea contabilă a faptului că postea de două ori pe săptămână şi că mai dădea şi zeciuială, a crezut că sunt suficiente în această declaraţie verbală, solemnă. Însă celălalt, adică vameşul, s-a retras într-un colţ şi stând în genunchi cu capul plecat se ruga zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”. Deja deosebirea, departajarea o face gestul şi vorba lor. Printre altele, uitând parcă de ce venise şi că judecata este doar a Domnului, fariseul mai şi spune că nu este ca ceilalţi oameni răpitori, nedrepţi, adulteri. Mai grav este că adaugă: „Sau ca acest vameş”. Chiar dacă avea dreptate, toate astea nu erau problema lui. Aroganţa, invidia, iubirea de sine îl însoţeau până şi aici, ceea ce a făcut ca numele lui să apară în dicţionar cu un vot de blam. Vameşul despre care ni se spune că mai îndreptat s-a întors la casa sa, chiar îşi făcea rugăciunea sa. Ştia că nu este vrednic să privească măreţia Altarului, că doar El le ştie pe toate, iar inima smerită nu o va urgisi. Exemplul pocăinţei sale a rămas deja un model la care Iisus mai adaugă: ” Iar voi când vă rugaţi să ziceţi Tatăl nostru…” Învăţăm că drumul spre Biserică şi rugăciunea devin sensul vieţii noastre. Să ne ferim de fariseism, căci în faţa lui Dumnezeu toate sunt descoperite. Să cultivăm adevăratele virtuţi ca să putem rodi şi înălţa. Să auzim în liniştea slujbei aceste cuvinte sfinte: ” M-ai îndreptăţit s-a întors acesta la casa sa.’‘

pr. Zisu Iulian

Doamne,ajută-mă!

Femeia cananiancă intră în istoria creştinismului prin această închinare şi rugăciune adresate Mântuitorului Hristos. Evanghelistul Matei, martor la acest eveniment ne vorbeşte despre dialogul dintre Iisus şi această cananiancă care îi ţine calea Învăţătorului, pe drumul care ducea la cetăţile antice Tir şi Sidon, vechi porturi la Mediterană. Acest ţinut aparţinuse lui Canan un nepot de-a lui Noe, iar Dumnezeu îi făgăduieşte lui Avraam fiind ţara unde va curge lapte şi miere, locul stejarului din Mamvri unde i se va arăta Sfânta Treime. Locuitorii uitaseră de adevăratul Dumnezeu şi acum se închinau zeităţilor ca Baal şi Astartee, fiind socotiţi de iudei păgâni.

Η Κυριακή της Χαναναίας γυναίκας

Dialogul are loc într-o zonă neutră socotită km.0 deoarece Mântuitorul pleacă spre neamuri în timp ce femeia pentru a-şi găsi rezolvare iese din idolatrie şi iată, se produce minunea. Avea copila bolnavă, motiv pentru care striga: ” Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon”. Hristos nu i-a răspuns, iar ucenicii nu au putut-o ajuta cu nimic, deoarece nu aveau harul Sfântului Duh, drept pentru care-L roagă să-i împlinească dorinţa. Mântuitorul le aminteşte că este trimis pentru poporul ales, în timp ce femeia face un gest nobil, cultic, îngenunche şi se închină zicând: Doamne, ajută-mă. Credinţă, nădejde, perseverenţă fermitate, smerenie, inteligenţă. Dialogul are rostul şi încărcătura lui emoţională şi trebuie să-l urmărim. ” Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad la masa stăpânilor.” Ce examen a trecut biata de ea. A primit mustrarea pentru întreg neamul ei. Deşi era înjosită recunoaşte acest adevăr. Însă ştie că cererea este adresată lui Dumnezeu care n-o poate refuza. Tânjea după pâinea sfinţită pe care o va produce şi pentru ea în zorii zilei Liturghia creştină. Rigăciunea i s-a împlinit! „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti.” După aceea totul curge firesc căci fiica ei s-a tămăduit. Avem ce învăţa din acest dialog dramatic cât şi din comportamentul exemplar al acestei femei oropsite. Credinţa curată mereu aduce vindecare.

pr. Zisu Iulian

„Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău …”.

Sărbâtoarea are un generic universal ca titulatură dar şi ca timp. Atunci, azi, cândva, oricând aici între cer si pământ În toate culturile întâlnirea omului cu divinitatea este de fapt o Întâmpinare .Să te înâlneşti cu Dumnezeu  nu-i un chilipir şi la îndemâna oricui. Numai la gândul acesta eşti copleşit şi ar trebui să ştii ce să faci şi ce să spui. Din vechime şi până astăzi a existat un ceremonial de primire al oaspeţilor indiferent de motiv; obligaţie sau plăcere. Se întâmplă în relaţia strict omenească! Dar cu Divinul, Absolutul, Creatorul, ar trebui să fie grijă, interes, eveniment. O singură dată se petrece aşa ceva! Revelaţia vorbeşte despre această întâlnire ca în Rai. Dumnezeu vine în Casa Lui, iar omul  Simeon  este  ocrotit peste300 ani ca să-L ţină în braţe pe Făcătorul tuturor. Dumnezeu intră în istorie şi se face om ca să-l putem Întâmpina, Si azi ne întrebă la fel: Adame, unde eşti?, Ce mai faci ? Cum îţi este ? Fugar şi răzvrătit trânteşte uşa Casei, dar Cuvăntul şi-a găsit loc în ieslea necuvântătoarelor.Mai erau ,,oameni ”dar au venit îngerii cântând şi astrele călătorind. Nici irozii nu se mai pot lupta. Templul este loc legiferat şi nu peşteră de tâlhari. Aici un om drept şi temător aşteapta Mântuirea. Venise clipa ca în văzul lumii fără ceremonial să-L ţină în braţe pe Fiul Lui Dumnezeu. Ce har, ce Taină, ce rugăciune, ce prezentare, O minune! „Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne în pace după Cuvântul Tău..”
Trebuie să ştim amănunte despre acest om purtat de Duhul Sfânt, mai ales că Evanghelia este şi fragment din istoria vremurilor. Tradiţia sfântă lămureşte textul şi ne spune că făcea parte din cei 70 sfinţi Părinti aleşi de Ptolomeu Filadelful al Egiptului ca să traducă vechile Scripturi pentru elini din Alexandria. Ii revine cartea lui Isaia şi când ajunge la cap. 7 vers. 14,, Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu !” Traduce ,, femeie”, pentru că fără inspiraţie nu putea mintea lui pământeană să înţeleagă Întruparea- Chenoza. Ziua scria cum simţea, iar noaptea îngerul cu pana aripei sale nota  ” Fecioară”. I  s-a spus atunci că nu va vedea moarte până când nu se vor împlini toate întocmai. Generaţiile ştiau povestea bătrâneţilor sale prelungite şi nu mai aşteptau Miracolul. Dar pe 2 februarie când copilul Iisus împlinea 40 de zile Sf. Familie vine la Templu după rânduiala Legii. S-a lăsat o linişte profundă. Mulţimea a întors capul. Bătrânul Simeon dintr-o dată primind înştiinţare de Sus îi ia în braţe pe pruncul Hristos. Îl arată OMENIRII – iar el se dezleagă de necrediţa tinereţii zicând : ,,Au văzut ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor”..
Rostirea este profetică: „este pus spre ridicarea şi căderea multora iar numele Lui va stârni multe împotriviri…..”
Aceste cuvinte s-au împlinit şi încă sub ochii istoriei. Câţi n-au încercat să scape de amintirea Lui? Dar nici în morminte nu au linişte, căci şi acolo este Împărat şi Judecător.
” Şi se vor da pe faţă gândurile multor inimi – spunea dreptul Simeon. Răscolirea conştiinţelor adormite şi pângărite nu se face cu detectorul de minciuni ci prin Taina mărturisirii instituită tot de El, ca să le arate că a rămas iubire până la iad.
Este sărbatoare, este întâmpinare şi timp ca să ne trezim din cosmar la realitate. Putem oricând să-L chemăm. Veniţi,la rugăcinea Bisericii !şi nu vei fi singur niciodată. Poartă-te creştineşte, omeneşte şi-L vei simţii în fapta cea bună! Învaţă,din purtarea îngerilor a drepţilor şi nu vei regreta, fiindcă de El tot nu vei scăpa!
Este sărbătoare aici şi Dincolo! Noi cei îmbisericiţi rostim;” Intra-voi în casa ta Doamne . Amin !

pr. Zisu Iulian

Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt, zice Solomon. Atunci când este nevoie El scoate prin plămadă sfinţi, ca văzând lumea faptele lor să urmeze Evanghelia. Din catacombe, în martiriul persecuţiilor, prin credinţă şi asceză, purtând semnul urmării lui Hristos, după Apostoli, au fost păstraţi până la noi ca să ne arate Calea, Adevărul şi Viaţa. Secolul al IV-lea de aur al creştinătăţii este marcat de sfinţii ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, care luminaţi de Duhul sfânt au apărat dreapta credinţă, au ajutat semenii cu dragoste şi ne-au învăţat despre nădejdea veşniciei. Iată, istoricul acestei sărbători. În timpul domniei împăratului Alexios Comneanul ( secolul XI ), creştinii din Constantinopol făceau diferenţe între sfinţii ierarhi, şi de aceea mitropolitului cetăţii Evhaitelor pe nume Ioan, ierarhii i-au apărut în vis zicându-i: „După cum ne vezi noi suntem una la Dumnezeu şi nu este între noi nici o ceartă sau împotrivire, am învăţat şi am scris spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor. Deci rânduieşte-ne la toţi trei o zi, când ţi se va părea de cuviinţă şi ne fă praznic cuviincios odată. Apoi spune şi celorlalţi creştini care vor fi mai pe urmă, că noi suntem una la Dumnezeu şi vom fi mijlocitori la cer înaintea Prea Sfintei Treimi, pentru mântuirea celor ce vor săvârşi praznicul şi pomenirea noastră’’.Şi de atunci încoace, creştinătatea face slujbă şi cântare cuvenită celor Trei Sfinţi Ierarhi la 30 ianuarie a fiecărui an. Plini de sfinţenie, având darul facerii de minuni au vindecat multe boli sufleteşti şi trupeşti, uimind filozofia timpului au înfruntat pe împăraţi, mustrând cu îndrăzneală păcatul necredinţei, lăcomiei, mândriei şi desfrâului. Provin din familii creştine cu multă râvnă pentru Dumnezeu şi învaţă ştiinţele vremii la universităţi renumite, unde devin exemple, bucurând Bizanţul şi lumea creştină cu numele lor. Au probat arşiţa pustietăţilor cu sufletul, şi-au împărţit averile, făcându-şi comori în cer. Din Capadocia la Nazians în Antiohia unde s-au născut, Liturghiile sfântului Vasile şi a lui Ioan Gură de Aur răsună în cor de îngeri în toată ortodoxia, iar exorcismele molitfelor alungă negura celui rău. Cuvântător de Dumnezeu, teolog, episcop şi sfânt, Grigorie ca şi la Sinodul II ecumenic, vorbeşte lumii despre Duhul Sfânt. Arhiepiscopi şi păstori adevăraţi, părinţi ai săracilor şi văduvelor, vor lăsa în amintirea omenirii orfelinate, spitale şi aşezăminte sfinte, ca omul să fie vindecat şi prin post şi rugăciune. Aceşti îngeri pământeşti având trâmbiţa adevărului s-au străduit să risipească pe cei ce se împotriveau dreptei credinţe, şi cu arma cuvântului să împrăştie pe ereticii Bisericii. Cu harul lor, ne-au învăţat cum să ne închinăm Treimii Sfinte. Sfinţilor Trei Ierarhi rugaţi-vă mereu pentru noi

pr. Zisu Iulian

Doamne, vreau să văd !

Evanghelistul Luca ne spune că Iisus se apropia de oraşul Biblic Ierihon. Vestea s-a răspândit cu iuţeală şi era forfotă mare, încât toţi întrebau: ce se întâmplă? Un orb care stătea pe marginea drumului la cerşit, auzind zvonul că pe acolo trece Domnul, a început să strige din răsputeri: “Iisuse fiul lui David, ai milă de mine!”. Mulţimea de curioşi auzindu-l cum ţipă, a început să-l certe, dar el striga şi mai tare. Atunci Mântuitorul a poruncit să-l aducă la El, apoi l-a întrebat: “Ce să-ţi fac? Doamne, să văd!”, a răspuns orbul. Iisus îi spune: “Vezi, credinţa ta te-a mântuit!”. Vazând poporul minunea că orbul mergea după Domnul, l-au slăvit pe Dumnezeu. Minunea de fapt confirmă prezenţa Fiului în lume. Când Ioan Botezătorul era în temniţă, ucenicii îi spun că orbii vedeau, şchiopii mergeau şi morţii înviau. Locuitorii Ierihonului, cel mai vechi oraş biblic, ştiau de la strămoşi câte ceva despre venirea Domnului. Un strigăt în suferinţă, dar cu nădejde şi credinţă. Orbul numit de istorie Bartimeu, depune mărturie că cel căruia îi cerea ajutor era fiu al lui David, care se va ridica din nou în Israel. Stătuse prea mulţi ani pe marginea drumului ca să fie miluit cu un bănuţ, pentru ca acum să piardă acest moment. În mod intenţionat este întrebat ce vrea. Cererea lui este răspunsul speranţei şi credinţei că într-o zi îl va milui chiar Dumnezeu. Dacă n-ar fi crezut cu adevărat, minunea nu s-ar fi întâmplat. Sănătatea depăşea valoarea banului, lucru pe care nu-l pricepeau trecătorii care-l certau. Parcă şi bănuim reproşurile: „Ce-ţi mai trebuie? “Nu-ţi dăm noi câte ceva zilnic?” Insistenţa rugaciunii sale produce minunea. A deschis ochii pe Dumnezeu şi de aceea nu a luat-o spre casă, ci mergea după El. Reacţia spontană a martorilor este după măsura evenimentului. Toţi slăveau acum pe Dumnezeu. Când Hristos este lumina lumii şi Creatorul, oare mai poţi comenta ceva?

Acum orbul avea Raiul, deoarece vedea pe cine trebuie. Privirea nu-i mai era întinată cu imaginea sau fotografia lumii umbrelor: “Umblaţi, până când aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul!”. Întâi a cerut milă şi apoi vindecare, lăsând pe Dumnezeu să hotărască. Dovadă că mai întâi s-a oprit, l-a chemat, l-a întrebat şi după credinţă l-a vindecat. “Ochii au şi nu văd, urechi şi nu aud”, cuvinte de reproş ca nimeni să zică că nu l-a văzut. Raţionamentul de logică al apostolului Toma: „Dacă nu voi vedea nu voi crede”, certifică valoarea credinţei deja verificată pentru noi care îl vom urma. Chipul blândului Păstor este icoana vie pe care a văzut-o orbul şi a transmis-o din generaţie în generaţie până la marea întâlnire a judecăţii, unde-L vom recunoaşte. Dacă tot suntem sănătoşi trupeşte, haideţi, să ne vindecăm şi sufleteşte! Doamne, ajută să vedem ceea ce este de folos, şi să înţelegem ceea ce trebuie. Să nu fim doar nişte trecători curioşi şi indiferenţi prin viaţă, ca şi cei din Ierihon. Orbirea sufletească a lumii care nu vrea să priceapă adevărul, este boala secolului, de care ne vindecăm prin credinţa Evangheliei. Şi noi ne-am purtat ca nişte orbi, şi ne-am făcut că nu Te vedem. Iartă-ne şi vindecă-ne, fie-ţi milă de noi!

(pr.Zisu Iulian )

Editeaza articol.

Postat in Credinta si Istorie de Parintele Zisu Iulian