Un Sfânt la Cernica

,Slujiţi-le voi de exemplu pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru toată fapta bună; şi toţi se vor face mucenici, cel puţin toţi virtuoşi.”

 Episcopul trebuie să fie drept, cinstit, smerit, să nu fie iubitor de bani, cumpătat, gospodar, în stare să înveţe pe alţii şi un bun chivernisitor al Bisericii:” Un asemenea Arhiereu ne trebuie, sfânt, nevinovat, fără pată, osebit de cei păcătoşi”, spune sf. apostol Pavel. La 7 octombrie 1787 pe uliţa Lefterescu din Bucureşti în cartierul sf. Visarion, din neam boieresc şi creştini buni pe nume; Antonescu Antonie şi Floarea, se naşte copilul Constantin, având ca naşă pe Leonora, mama poetului Ienăchiţă Văcărescu. Un copil sfios, un suflet mare cu râvnă pentru Hristos, urmează şcolile vremii învăţând elina şi frecventează slujbele de la mânăstirile Antim, Plumbuita, iar la 20 de ani intră în monahism la mânăstirea Cernica, în timp ce mama lui se călugăreşte la Pasărea. Îmbracă rasa călugărească în 1808 primind numele de Calinic şi va adăuga nevoinţă peste nevoinţă toată viaţa ca un adevărat ostaş a lui Hristos, veghind prin post şi rugăciune să fie un vas ales al Duhului Sfânt. În 1812 este admirat de mitropolitul Veniamin Costache, când trece în Moldova să strângă ajutoare pentru reparare Bisericii căzută la cutremurul din 1802. Pleacă la Athos, dar în 1813 se întoarce pe vremea ciumei lui Caragea, deoarece era nevoie de ajutor. Este hirotonit la Biserica Batiştei, iar 1815 făcut duhovnic de mitropolitul ţării Nectarie, apoi numit stareţ la Cernica la vârsta de 30 ani. A organizat viaţa de obşte după tipicul chinovial, cu pravilă aspră, fără carne, cu dezlegare doar la peşte în anumite sărbători, la trapeză. Timp de 31 ani cât a stăreţit, a făcut aici un colţ de rai, o Lavră cu 350 monahi, fiind nu doar ascet, milostiv, gospodar, cărturar, ci deschis spre lume să sprijine sănătatea morală a neamului. Este otrăvit, dar prin minune, când toţi se pregăteau de înmormântare se ridică din genunchi la slujba Mezonopticii zicând:” Iată Mirele vine… Privegheaţi! Se face sănătos îndată, după care ctitoreşte biserica cu hramul sf. Gheorghe din incinta mânăstiri. A refuzat să fie mitropolit, acceptând doar scaunul de Episcop al Râmnicului, unde prin dragostea râvnei sale a înviat trecutul de glorie culturală a înaintaşilor săi, începând cu Antim Ivireanul. A ctitorit, a propovăduit, a tipărit, încât nu a adunat averi ci doar sfinte cărţi. Ia parte la înţelegerea făcută de Tudor Vladimirescu cu A. Ipsilanti, fapt pentru care turcii vor să pustiiască Cernica şi mânăstirea Antim, dar prin minune Sf. Calinic le salvează. Domnitorul A. Ghica îl vrea Arhiereu, ca şi revoluţionari de la 1848 care-l numeau deja Sfântul lor. La 4 decembrie 1850 patriarhul Chiril al Ierusalimului, vorbea despre multele lui virtuţi, A.I. Cuza spunea că:” nu mai e altul ca el, adevărat şi sfânt călugăr a lui Dumnezeu”. ţarul Rusie Nicolae I îi acordă pentru vrednicia lui în ianuarie 1854, Crucea Sf. Vladimir. Supravegheat de eterişti, iubit de paşoptişti, prieten a lui Tudor, apreciat de Ghica, respectat de generalul Magheru, apropiat de diaconul Gheorghe Lazăr şi de Popa Şapcă pe care-l pune stareţ la Cozia, iubit de N. Bălcescu, Sf. Calinic face parte din Sfatul ţării şi este ctitor la Frăsinei pe care o scapă de secularizare. A vindecat mulţi bolnavi, a înviat chiar morţi, încât toţi îl căutau când s-a retras la Cernica şi atunci dar şi azi, pentru minunile sale. Aici şi-a scris Testamentul, arătând şi clipa morţii şi cele de rânduială. A primit Maslul, Împărtăşania, apoi s-a întins pe scândură cu faţa strălucind ca de înger şi rostind:” Să ne vedem în fericirea de pe cealaltă lume”. A fost îngropat în 13 aprilie 1868, iar în 1955 moaştele sale au fost deshumate şi puse în raclă la mânăstirea Cernica, unde Sf. Sinod al B.O.R. l-a canonizat alături de alţi Sfinţi. Şi de atunci mai avem un rugător şi ocrotitor.

Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian