,,Cu adevărat Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu!”

    Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? 

Neîncrederea, îndoiala, frica, suspiciunea, laşitatea sunt ca toate negaţiile la bine boli ale stării sufleteşti care distrug nădejdea izbăvirii. Lumea care-L înbulzea după ce s-au săturat doar cu două pâini şi cinci peşti era încăntată acum de Învăţător. Şi sf. Apostoli s-au minunat că în urma lor au străns 12 coşuri de firimituri, dar se obişnuise cu supranaturalul. Ştia Dumnezeu ce va urma aşa că evanghelia de astăzi ne povesteşte un episod din viaţa lor şi a lumii, când văzându-se ,,singuri” în mijlocul Mării Galileii iar văntul, valurile, natura se deslănţuise şi totul părea că li se împotriveşte, au strigat din răsputeri la Dumnezeu cu glas de cerere zicând :,,Doamne, scapă-mă!” Au trăit clipa pe pielea lor cu toată tulburarea şi neliniştea ce i-a cuprins învăluindu-i parcă cu disperarea. Omul în faţa stihiilor pornite de natura înverşunată împotriva unei biete corăbii ce purta sfinţemia celor aleşi dintre pământeni ca să fie ,, pescari de oameni”. Nu erau timizi şi fricoşi de apă căci majoritatea erau de de pe acele meleaguri istorice şi sfinte şi se mai întâlniseră cu asemenea furtuni. Dar acum era o mare încercare! Au rememorat în câteva secunde înprejurările, întrebându-se de ce au plecat singuri şi nu L-au aşeptat pe Hristos, căci  totul ar fi fost normal. Ce ispită,ce protivnic voia să-i piardă ?

Cu ce greşiseră de Mântuitorul i-a silit să urce în corabie? Poate că n-au insistat  să meargă şi ei cu El să se roage? Aveau gânduri grele şi totul era înţeţoşat: mintea şi atmosfera. Le-a mai rămas o singură speranţă. Să strige după El. Să ţipi în mijocul furtunii! După Cine? Mai aveau puţină credinţă şi putere în glas. Dacă frica aduce panică, groază, îndoială şi moarte, credinţa dă curaj, bărbăţie, izbăvire, înviere, viaţă veşnică. Ştiau că această corabie este Biserica întemeiată de El şi nu avea cum să piară pentru că porţile iadului nu o vor birui nicicând.  Să te îneci când doar cu câteva străji ale timpului se despărţiseră de Mântuitor! Ce stare compicată: credinţă sau deznădejde? Domnul le ascultă rugăciunea şi se apropie îndată. Vedeau ceva în depărtare fără să distingă dacă este închipuire sau  chiar Iisus. Atunci Petru îşi face curaj şi cere binecuvântare ca să coboare în valuri şi să-L întâmpine pe Dumnezeu,, creatorul cerului şi pământului şi tuturor celor văzute şi nevăzute.” Un dialog în mijlocul talazurilor ce se năpusteau să acopere luntrea definitiv. Pe moment credinţa din suflet îi dădea puterea să calce apa şi să urmeze chemarea. Dar înfruntarea era prea mare şi credinţa din suflet prea slabă ca să poată face mai mulţi paşi peste ape. Simţea cum se scufundă proporţional în noduri cu îndoiala acumulată în acest răstimp de primejdie. Totul se verifică mai ales la grele încercări. Aşa-i în viaţă. Mereu trebuie să dai ceva în schimb! Iar credinţa este un tezaur nesecat de virtuţi. Valoare de mare preţ care se face punte şi te duce în cerurile cele veşnice , Acasă la Sf. Treime. Acest strigăt este comun făpturi umane, este ecou şi rugă indiferent când îl rosteşti, doar că trebuie să crezi că nu eşti singur pe aici în lumea asta trecătoare. Scena este dramatică în pagina evangheliei care o relatează ,iar iconografia a surprins-o total cu tot spectacolul plenar: tragic şi mântuitor. Mână divină întinsă unui om şi chiar apostol ales. Încă o încercare. Ce obstacol! Marea pe care au slujit-o şi care i-a hrănit, chiar ea să-i despartă de Mesaia? Era la un pas să se piardă, dar ştiau că Sfinţii vor judeca seminţiile pămăntului, iar corabia ca pe timpul lui Noe va duce Viaţa şi Veşnicia. Era doar începutul urmării lui Hristos! Ce întrebare adresată de atunci lumii călătoare pe marea acestei vieţii trecătoare:,, Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Strigătul a fost puternic şi răspunsul pe măsură. Doamne iartă-ne! Încă ne este frică de moarte şi nu toţi am ajuns la statura bărbatului desăvârşit. Vrem să trăim mai mult  pe aici, ca într-o bună zi la bătrâneţe să înţegem că rostul nostru de fapt era tot acolo  la Tine! Avem modelul sfinţilor care au fost oameni ca noi cu aceleaşi slăbiciuni. Ştim că ei au răzbit prin multă credinţă şi viaţă aleasă. Am auzit că frica vine de la cel viclean aşa că, iartă-ne! Lasă-ne, îngerul păzitor ca să ne salvăm! Nu căuta la faţa omului care a rămas tot mincinos, ci la sufletul nostru care-şi doreşte un bob de credinţă cât un muştar. Lecţia pe care ne-o dă viaţa cu furtunile şi valuri de multe ispite ne copleşeşte, dar iarăşi parcă siliţi de necazuri intrăm în corabiea Biserici şi ne rugăm. Doar de la Tine mai aşteptăm, mântuire!. Dumnezeu este pretutindeni şi dacă ai şansa să te cheme, nu zăbovi. Vino, la El! Treci peste abisul morţii! Nu te vei prăpădii dacă ai credinţă. În timpuri toţi aproape s-au convins că dacă eşti cu Hristos nu pierzi nimic. Şi în viaţa noastră timpul era senin şi dintr-o dată s-au stârnit cei vicleni împotriva noastră,iar valurile cu rezidurile lumii ne-au murdărit ca să nu mai fim Chip al Celui Prea Înalt. Din păcate ne afundăm apropiindu-ne de mormânt şi uităm că El ne aşteaptă cu mâna întinsă să nu murim definitiv. Dovadă că nu-şi permite să întârzie este că toţi cei care l-au strigat împreună cu tâlharul de pe cruce sau salvat. O, îndoială sentiment drăcesc! Ai făcut din noi fii ai pământului şi ai morţii, iar cei care te-au nesocotit au devenit fii ai cerului şi ai Învierii.Şi noi ca şi cei izbăviţi ne minunăm şi ne închinăm că după atâta necredinţă mai suntem vii. Mărturisim. Am scăpat şi mulţumim ca şi  în minunea potolirii furtunii zicând: ,,Cu adevărat Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu!”. Unde este Dumnezeu liniştea şi pace îşi fac sălaş. Şi iată toţi I s-au închinat! Ce minuni ar mai trebui să vedem ca să nu ne mai îndoim? Oare nu tot ce te încojoară este minunat? Totul Îi aparţine şi Îl ascultă. Dar tu? Nu este hazard ci rânduială şi ascultare.Dar despre tine omule, ce poţi zice? În faţa evidenţei evanghelia şi minunea de azi s-au păstrat. Pământene! Macrocosmosul se mişcă în cadenţă şi tu vrei să te îneci aici la mal? Roagă-te ca să scapi de necaz! Întreabă pe marinari noştri când se întorc din voiaj acasă, cum e cu fiorul fricii şi cu răspunsul credinţei. Aşa ne povesteşte şi istoria Scripturilori că; ,, Dumnezeu este cu noi”. Promitem că nu ne vom mai despărţi de Tine Doamne! Mereu ne vom ruga zicând;

,, Doamne, Scapă-mă! “

pr. Zisu Iulian

Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian