“Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?”

Veacul nostru încearcă să întemeieze o nouă ordine socială, ignorând-o pe cea dumnezeiască, deşi are la tot pasul modelul cerului:” Precum în cer aşa şi pe pământ ”Mai mult, societatea contemporană a plăsmuit omul nou, dezumanizându-l pe cel vechi, dar stricând de fapt chipul omului ceresc. Curentele filozofice l-au învăţat pe om să privească altfel viaţa, fără o viziune spirituală, şi de multe ori l-au forţat să se elibereze de cătuşele religiei care-l întorceau la ignoranţă şi primitivism. În ţările cu regimuri totalitare şi ideologie dirijată s-a creat omul fără veşnicie, pendulând ca prototip între omul cu chip nazist şi omul cu chip marxist. În ţările democratice socotite libere a pătruns un alt diavol, mai snob mai rafinat, care a început să-i şoptească omului, că totul este posibil, totul este îngăduit. Şi astfel dintr-o parte în alta, sub o formă sau alta, oameni de pretutindeni s-au grăbit să se elibereze de Dumnezeu, de care se simţeau incomodaţi, datorită vieţii lor păcătoase. S-au robit propriei persoane, neştiind că vor fi prada unei societăţi tehnocratice. Ca urmare, civilizaţia acestor vremuri nu mai produce oameni spirituali, ci oameni psihici, care pierd cu uşurinţă legătura cu cerul serafic şi heruvimic. Lipsiţi fiind unii pământeni de sensul vieţii şi al nemuririi, de la cele spirituale ei niciodată nu au ce înţelege şi mai mult de la cele ale veşniciei nici nu au ce aştepta. Trebuie să recunoaştem că civilizaţia timpurilor noastre este o civilizaţie fără suflet, iar cultura acestor vremuri moderne nu are pentru ei nici o valoare religioasă. Pentru mulţi credinţa s-a stins, sau este fără de sens şi nu mai are loc şi rost în societate, iar pentru alţii a mai rămas doar amintirea unor datini din copilărie. Şi dacă se mai trag clopotele pe la Biserici şi se mai bate toaca în vârf de munte la mănăstiri, de mult unii nici nu mai aud acest dangăt. Ca o imagine sumbră şi tristă a acestui început de secol, icoane şi candele afumate de lumânări aprinse din bătrâni, stau expuse la muzee, iar turiştii le privesc ca pe nişte curiozităţi expuse. Dar, credinţa mea îmi spune că mult nu va dăinui, şi printr-o tainică minune Crucea tot va biruii. Bunica, Dumnezeu s-o ierte/ Mi-a semănat de timpuriu/ În suflet tainele credinţei/ Şi rodul lor mă ţine viu./ O, pravoslavnică credinţă/ Tăria sufletului meu/ Prin tine mi s-a dat putinţă/ Să caut către Dumnezeu.”Mai mult, societatea contemporană a plăsmuit omul nou, dezumanizându-l pe cel vechi, dar stricând de fapt chipul omului ceresc. Curentele filozofice l-au învăţat pe om să privească altfel viaţa, fără o viziune spirituală, şi de multe ori l-au forţat să se elibereze de cătuşele religiei care-l întorceau la ignoranţă şi primitivism. În ţările cu regimuri totalitare şi ideologie dirijată s-a creat omul fără veşnicie, pendulând ca prototip între omul cu chip nazist şi omul cu chip marxist.

În ţările democratice socotite libere a pătruns un alt diavol, mai snob mai rafinat, care a început să-i şoptească omului, că totul este posibil, totul este îngăduit. Şi astfel dintr-o parte în alta, sub o formă sau alta, oameni de pretutindeni s-au grăbit să se elibereze de Dumnezeu, de care se simţeau incomodaţi, datorită vieţii lor păcătoase. S-au robit propriei persoane, neştiind că vor fi prada unei societăţi tehnocratice. Ca urmare, civilizaţia acestor vremuri nu mai produce oameni spirituali, ci oameni psihici, care pierd cu uşurinţă legătura cu cerul serafic şi heruvimic. Lipsiţi fiind unii pământeni de sensul vieţii şi al nemuririi, de la cele spirituale ei niciodată nu au ce înţelege şi mai mult de la cele ale veşniciei nici nu au ce aştepta. Trebuie să recunoaştem că civilizaţia timpurilor noastre este o civilizaţie fără suflet, iar cultura acestor vremuri moderne nu are pentru ei nici o valoare religioasă. Pentru mulţi credinţa s-a stins, sau este fără de sens şi nu mai are loc şi rost în societate, iar pentru alţii a mai rămas doar amintirea unor datini din copilărie. Şi dacă se mai trag clopotele pe la Biserici şi se mai bate toaca în vârf de munte la mănăstiri, de mult unii nici nu mai aud acest dangăt. Ca o imagine sumbră şi tristă a acestui început de secol, icoane şi candele afumate de lumânări aprinse din bătrâni, stau expuse la muzee, iar turiştii le privesc ca pe nişte curiozităţi expuse.

Dar, credinţa mea îmi spune că mult nu va dăinui, şi printr-o tainică minune Crucea tot va biruii. Bunica, Dumnezeu s-o ierte/ Mi-a semănat de timpuriu/ În suflet tainele credinţei/ Şi rodul lor mă ţine viu./ O, pravoslavnică credinţă/ Tăria sufletului meu/ Prin tine mi s-a dat putinţă/ Să caut către Dumnezeu.”

pr. Zisu Iulian