Efrem Sirul

ESTE NADEJDE: HRISTOS!

Tainele divine au fost grăite prin armonii de cuvân şi multe din tainele credinţei au fost slăvite prin cânt. Poeţii creştini cei mulţi la număr, au căutat ca prin dulceaţa versului să reverse către adâncurile inimilor noastre, învăţătura cea sfântă. Să tâlcuiască un adevăr, să apere o virtute şi credinţa contra ereticilor şi păgânilor, ori să aprindă focul sacru în sufletele cele răvăşite. La un astfel de sfânt şi poet creştin care a strălucit prin ascetismul său ne gândim cu rugă în aceste zile ale Postului Mare, căci Biserica foloseşte cele trei sute de mii de stihuri scrise de el, ca o rugăciune care descoperă şi cântă măreţia lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul, marele poet al sirienilor, cinstea tuturor neamurilor creştine, s-a născut în anul 306, în oraşul Nisibi din Mesopotamia, din părinţi creştini, care i-au dat o aleasă creştere duhovnicească. Auzind de însuşirile lui, episcopul Iacob îl ia ca ucenic, unde şi-a lărgit orizontul strălucit al chemări sale în Domnul. Ia ca studiu pătrunderea tainelor credinţei şi se hotărăşte să-şi închine viaţa Domnului, călugărindu-se. Este diaconit şi pe această treaptă va rămâne toată viaţa, luând conducerea Şcolii Perşilor din cetate, unde este cunoscut ca cel mai renumit profesor. Pleacă din oraş datorită pustiirii de cotropitorii din răsărit şi se stabileşte pentru ultimii 10 ani ai vieţii cu mama sa în Edesa. Trăia de obicei ca anahoret, într-un munte aproape de oraş, apoi pleacă pelerin la mânăstirile din Egipt şi în Capadocia sf. Vasile cel Mare. Adoarme întru Domnul la anul 373, în 28 ale lunii ianuarie. Despre chipul vieţii sale, se spune că de când a intrat în mănăstire, până la sfârşit, nu a mâncat decât pâine de orz şi legume, iar băutura i-a fost doar apa. Trupul i se uscase pe oase, ca un hârb de oale şi haina era din petece de culoare cenuşie. Era mic de stat, pleşuv şi spânatic, cu o faţă serioasă şi niciodată nu râdea. Opera Sf. Efrem Sirul este nespus de mare. A tâlcuit toată Scriptura şi a cântat în versuri viaţa Mântuitorului cu momentele publice ale activităţi Sale. Şi aşa ne apare toată cuvântarea sfântului ca o harfă ce dezleagă tânguirea sufletului omenesc! Ea este o poezie a durerii cântată pe tonurile grave ce te zguduie sufleteşte. El este poetul duhovniciei noastre care ştie ce coardă să strunească, pentru a purta arcul voii sale, potrivit sensibilităţii, într-un cântec al eternităţii. De la el creştinătatea veacurilor poartă pe buze ca nişte boabe de metanie rugăciune lui, care se înalţă ca o mireasmă plăcută lui Dumnezeu, din rugurile sufletelor noastre. Primiţi, acest testament al său pentru a ajunge în acest post mai uşor la Dumnezeu! ” Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie./ Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării, şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale./ Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veci vecilor!”.

pr. Zisu Iulian

Postat in Articole personale, Sfaturi duhovnicesti, Sfintii zilei de Parintele Zisu Iulian