Intru aceasta zi, povestire din viata Preacuviosului Parintelui nostru Benedict, de la Grigorie Dialogul.

Asemenea lucruri nu sunt in puterile nostre.

Intr-o zi, s-a dus Cuviosul la tarina, impreuna cu fratii, iar, un lucrator de pamant, tinand in bratele sale trupul fiului sau care, atunci, cu putin mai inainte, murise, a venit la manastire, plangand si pe luminatul parinte Benedict cautandu-l. Si, instiintandu-se ca este la tarina, impreuna cu fratii, si lucreaza si are sa zaboveasca, a lasat trupul inaintea portii manastirii si a alergat la Cuviosul, in ceasul acesta lasase lucrul si venea spre manastire cu fratii. Vazandu-l pe el, tatal copilului a strigat cu lacrimi catre Cuviosul si a zis: „Da-mi pe fiul meu, da-mi pe fiul meu”. Iar Cuviosul, inspaimantandu-se de aceste cuvinte, s-a oprit si a zis catre dansul: „Au doara, omule, am luat eu pe fiul tau ?” Zis-a acela: „A murit fiul meu, cinstile parinte: ci, vino de-l invie pe el”. Acestea auzindu-le, acel facator de minuni parinte, tare intristandu-se, a zis: „Asemenea lucruri nu sunt in puterile nostre, ci ale Sfintilor Apostoli. De ce voiti sa ne ingreunati cu sarcini, pe care nu le putem ridica ?” Iar talal celui mort staruia si-l ruga, adeverind si jundu-se: „Nu ma voi duce, daca nu vei invia pe fiul meu”.
A intrebat, deci Cuviosul, zicand: „Unde este trupul copilului ?” „La-poarta manastirii, cinstile parinte”, a raspuns tatal. Atunci, venind acolo Sfantul, cu fratii, si-au plecat genunchii la rugaciune, Cuviosul plecandu-si cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi, s-a sculat si si-a ridicat mainile catre cer si a zis: „Doamne Dumnezeule, nu cauta la pacatele mele, ci la credinta omului acestuia, care se roaga si cere sa i se invieze fiul lui, si intoarce in trupul acesta sufletul pe care L-ai luat”. Inca nu se sfarsise rugaciunea si a intrat sufletul in trup si s-a cutremurat tot trupul copilului si, tremurand, pipaia cu mana. Si toti cei de fata acolo, vazand o lucrare ca aceasta, facuta de Sfantul, s-au minunat, iar Sfantul apucandu-l de mana, l-a dat viu tatalui sau.
Aceasta minune nu era in stapinirea lui, ci s-a rugat si a cerut ca sa o poata face. Dar, sunt niste lucruri pe care cateodata le cer Sfintii de la Dumnezeu, si nu le iau. Cine este intru aceasta viata mai sus decat Pavel ? Dar si acesta, pentru neputinta trupului sau, de trei ori l-a rugat pe Domnul si nu l-a auzit, iar ceea ce dorea, nu a putut dobandi. Si despre Sfantul Benedict vreau sa va povestesc, ca a voit un lucru si nu l-a putut savarsi. Avea fericitul o sora, Scolastica numita, care, prin bunavoirea Atotputemicului Dumnezeu, din tinerete, ducea viata sfanta. Deci, aceasta, o data pe an, obisnuia a veni la fericitul sau frate. Iar Cuviosul, cu ucenicii sai, se pogorau acolo, aproape, afara de poarta manastirii, la o casa, ce o facuse anume pentru aceasta, si vorbeau. Deci, mergand intr-o zi, dupa obicei, in casa aceea, au petrecut toata ziua in sfintitele cuvinte si in povestirile Scripturilor, celor de Dumnezeu insuflate. Iar, dupa ce s-a facut seara si a innoptat, au stat si au mancat. Si, mancand si vorbind din Sfintele Scripturi, au intarziat si a trecut cea mai mare parte a noptii. Deci, acea preasfintita si cinstita fecioara si sora dupa trup a Sfantului a cerut, zicand: „Te rog, pe tine, fratele meu, sa nu lasam noaptea aceasta, si sa o petrecem ajungand la ziua, vorbind despre cereasca bucurie si despre viata vesnica”. Iar fericitul, i-a raspuns ei: „Ce zici, sora ? Afara din chilia mea nu pot sa raman”.
Si era o vreme asa de buna si senin, incat nu se vedea nici un nor. Iar acea Preasfanta fecioara, vazand ca fratele sau nu s-a plecat la rugamintea ei, si-a impreunat degetele manilor si si-a pus mainile sale pe masa si, plecandu-si capul pe maini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Si, indata ce si-a ridicat capul de pe masa, s-au facut atatea fulgere si tunete si atata ploaie s-a pogorat, incat nici fratele sau, nici insotitorii lui, nu se puteau duce la manastire si nici macar sa iasa in pragul usii. Iar aceasta s-a facut pentru rugaciunea surorii Sfantului si pentru lacrimile ce le-a varsat, rezemandu-si capul pe masa. Iar Sfantul, vazand ca a se duce la manastire, dupa cum voia si zicea, era cu neputinta, pentru involburarea cea mare a fulgerelor si a tunetelor si pentru potopul ploii aceleia, s-a intristat si a zis catre sora sa: „Sa te ierte pe tine, sora, Atotputernicul Dumnezeu, pentru ceea ce ai facut”. Iar ea, raspunzand, a zis: „Eu te-am rugat si nu m-ai ascultat. Am rugat pe Dumnezeu si m-a ascullat pe mine. Acum iesi, de poti, si, lasandu-ma, du-te la manastire”. Deci, ramanand Sfantul, fara voia sa, au petrecut toata noaptea aceea priveghind, intru cuvintele vietii vesnice si intru povestirile Sfintelor Scripturi. Si aceasta am spus-o, ca sa arat ca Sfantul a voit sa faca un lucru si n-a putut: ca, precum am spus, sunt lucruri pe care uneori Sfintii le cer de la Dumnezeu si nu le dobandesc. Iar dimineata, cinstita fecioara s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu, la manastire.
Si dupa trei zile, stand in chilia lui, si-a ridicat ochii in vazduh si a vazut sfantul suflet al cuvioasei sale surori, ca iesise din trup, in chip de porumbel, si se suia la cele ceresti. Si, impreuna bucurandu-se de atata slava a surorii sale, Atotputernicului Dumnezeu i-a multumit, in laude si in cantari si sfarsitul ei l-a aratat fratilor
( Din Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian