Intru aceasta zi, cuvant despre o fecioara monahie, pe care a mantuit-o Sfantul Macarie,

O oarecare fecioara din Alexandria, cu numele mononia, se calugarise, din tineretile sale.

O oarecare fecioara din Alexandria, cu numele mononia, se calugarise, din tineretile sale, si arata cu chipul ca era smerita, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginti. Ca iubea bogatia si aduna aur si niciodata nu da milostenie, din averea ei, nici la straini, nici la saraci, nici la vaduve, nici la calugari. Insa avea o nepoata de sora careia, noaptea si ziua, ii fagaduia bogatia sa, ca una ce cazuse din cereasca dragoste. Ca lucru de inselaciune al diavolului este ca, adica, sa tie cineva avere si sa nu faca milostenie la saraci. Ca diavolul nu ne lasa sa ne ingrijim de suflet, ci, mai mult, ne invata sa asuprim pe cei saraci si pe aproapele, si sa trecem cu vederea pe tata si pe mama, sa ne asemanam ucigasilor. Ca, de multe ori, si pe calugari ii sfatuieste sa se ingrijeasca de rudenii si sa le adune avere, iar la saraci milostenie sa nu faca, cu adevarat, spre pierzare pastrand-o pe ea. Ca, daca cineva, din intelegere duhovniceasca si cu darul lui Dumnezeu se porneste, mai intai, a se ingriji pentru sufletul sau, iar, dupa aceea, incepe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, unul ca acesta, nu poate canta impreuna cu David, intru frica lui Dumnezeu, zicand: „Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima, care n-a luat in desert sufletul sau” (Ps. 23, 3-4). Pentru ca aceia, cu adevarat, in desert isi iau sufletul lor, parandu-li-se ca au murit cu trupul, fiindca lucrul cel duhovnicesc cu lenevire il fac, iar pentru trup, in tot chipul se silesc.
Deci, pe aceasta fecioara ce se numea Mononia, vrand sa o faca milostiva si sa o intoarca de la averea ei cea covarsitoare, Sfantul Macarie presbiterul, iconomul saracilor, al schiopilor si purtatorul lor de grija, ca unul, care, in tinerete, fusese lucrator de pietre scumpe, a zis catre Mononia: „Pietre nepretuite, smarald si iachint a adus la mine cineva si nu stiu, ori sunt furate, ori cumparate, nu pot spune, pentru ca sunt mai presus decat pretul cerut. Si le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni si prea potrivite sunt spre impodobirea hainelor nepoatei tale.” Acestea auzindu-le, Mononia a cazut, cu toata osardia, la picioarele lui, zicand: „Rogu-ma tie, sa nu le ia pe ele nimeni.” El i-a zis ei: „Sa mergi, stapana mea, singura in casa mea si sa le vezi.” Iar ea n-a vrut sa mearga, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicand: „Ia-i pe acestia, rogu-ma tie, ca eu nu voi iesi din chilie si nu vreau sa vad pe omul acela care le vinde.” Deci, luand de la dansa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinta saracilor.
Si a trecut catava vreme; insa, fiindca avea mare cinste, in Alexandria, iubitorul de Dumnezeu si milostivul staret, fecioara se sfia ca sa-i aduca aminte. Iar, mai in urma, l-a intampinat pe el la biserica, si i-a zis: „Ce poruncesti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat pretul de la mine, cinci sute de galbeni.” Iar el i-a zis ei: „Din ziua in care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la pretul pietrelor si, de voiesti ca sa le vezi pe ele, sa mergi in casuta mea, ca acolo se afla pietrele si sa vezi de-ti vor placea, iar de nu, iti vei lua aurul tau.” Si a venit Mononia, bucurandu-se. Si erau in casele acelea, in cele de sus, barbati, iar in cele de jos, femei. Deci, venind in casa lui, i-a zis ei Sfantul: „Ce voiesti sa vezi? Iachintul sau smaraldul?” Iar ea a zis: „Ceea ce tu voiesti.” Si a suit-o pe ea in casele de sus si i-a aratat ei pe schiopi, pe orbi si pe slabanogi si i-a zis: „Aceasta este iachnitul.” Dupa aceea, a pogorat-o pe ea in casele de jos si i-a aratat ei femeile, zicandu-i: „Iata, acesta este smaraldul. Si socotesc ca nu se afla nimic mai scump si mai cinstit decat acestea, de-ti sunt placute si tie, iar de nu, sa-ti iei aurul tau.”
Deci, dupa ce s-au facut acestea asa, s-a intors fecioara foarte necajita. Si, intrand in casa ei, de necazul cel mult a cazut in boala, ca nu pentru Dumnezeu facuse lucrul acesta, ci, fara voie, de staret amagita fiind. Si in boala aceea, aproape de moarte ajungand si foarte slabita fiind, s-a vazut pe sine, in vis, in locurile cele de osanda: de o parte, intru intunericul cel mai din afara, iar de alta, in focul cel nestins si la viermele cel neadormit si s-a infricosat. Iar un oarecare barbat luminos i le arata ei pe acestea si-i zicea: „Vezi ? Dintru aceasta osanda te-a izbavit pe tine Cuviosul Macarie, care ti-a cumparat tie pietrele acelea, iachnitul si smaraldul.” Deci, ea, ca din somn desteptandu-se, din boala s-a trezit si mult multumea staretului. Iar, dupa aceea, s-a facut fecioara foarte milostiva spre saraci. Dumnezeului nostru, slava !
( Din Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian