Cuvant al Sfantului Parintelui nostru Casian despre dreapta socotire si ca sa nu ne inaltam

Zis-a Casian romanul:

Zis-a Casian romanul: „Aduceti-va aminte de batranul Iron si de caderea jalnica cea patimit cu putin inainte in fata ochilor nostri si in ce fel prin batjocura diavolului, din inaltimea petrecerii lui, in adancul mortii a cazut. Ne aducem aminte ca cincizeci de ani a petrecut in pustia din apropiere si cata asprime de viata si tare infranare a avut, mai mult decat toti cei din singuratatea de aici. Si cum, sezand in pustie, dupa atatea osteneli si lupte, fiind batjocorit de diavolul si in prea grea cadere alunecand, pe toti parintii si fratii ce erau in pustia aceea, in nemangaiata jale i-a pus. Ca n-ar fi patimit aceasta de ar fi fost intarit cu fapta cea buna a dreptei socotiri, care l-ar fi invatat, nu judecatii sale sa se plece, ci sfatuirii parintilor si fratilor. Ca, pana intr-atata, urma judecatii sale, si, cu postul, cauta a se deosebi de ceilaiti oameni, incat, nici la Praznicul Sfintelor Pasti, nu venea la biserica, ca, nu cumva, adunandu-se cu parintii si cu fratii si impreuna mancind cu dansii, silit sa fie a se infrupta din legume sau din altceva ce se aducea la masa si sa se para ca a cazut din randuiala lui.
Deci, acesta, prea multa vreme inselat fiind de voia sa si pe ingerul satanei primindu-l, si, lui, ca ingerul luminii, inchinandu-se, a primit porunca de la el, ca la miezul noptii sa se arunce pe sine intr-un put adanc, ca sa cunoasca, prin cercare, ca nu va mai fi nicidecum supus la vreo primejdie, pentru fapta buna cea mare ce o avea el si pentru ostenelile lui cele dupa Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata cine este cel ce il sfatuia acestea, ci, intunecandu-se cu mintea, s-a aruncat pe sine, la miezul noptii, in put. Si, dupa putin timp, fratii cunoscand intamplarea, cu multa osteneala abia au putut sa-l scoata aproape mort de acolo. Iar, dupa ce l-au scos, traind inca doua zile, a treia zi a raposat, lasand fratilor si batranului Pafnutie jale nemangaiata. Ca acesta, de multa lui iubire de oameni fiind indemnat si aducandu-si aminte multele lui osteneli si de anii lui cei multi la numar, pe care in pustie i-a petrecut, nu l-a despartit de pomenirea si prinosul celor adormiti, ca sa nu se numere cu cei ce se omoara singuri.
Ce sa zic, apoi, despre acei doi frati ? Ei petreceau dincolo de pustia Tebaidei, unde petrecea odata fericitul Antonie. Ca acestia, din cuget fara socotinta pornindu-se, s-au sfatuit sa mearga in pustia cea mai dinlauntru, care este mare si neumblata, judecand intru sine sa nu ia hrana de la om, decat numai aceea pe care Domnul le-o va da lor, facand minuni. Si cand i-au vazut pe ei de departe mazichii (un neam de oameni care era mai salbatic si mai crud, decat toate neamurile salbatice), cum ratacesc prin pustie si ca sunt slabiti de foame, schimband, din dumnezeiasca pronie, salbaticia lor in iubire de oameni, cu paini i-au intimpinat pe ei. Atunci, unul din cei doi frati, mai sus zisi, venindu-i lui dreapta socotire, in taina, cu bucurie si cu multumire, a primit painile, socotind ca, daca cei atat de cruzi si salbatici si care deapururea se bucura sa verse sangele oamenilor, s-au milostivit spre dansii, vazandu-i obositi si slabiti, apoi nu le-ar fi adus hrana, de nu i-ar fi indemnat Dumnezeu. Iar celalalt frate, lepadandu-se de hrana, ca si cand ar fi fost adusa de oameni, si ramanand in statul de judecata, din slabiciunea nemancarii, s-a savarsit din viata. Deci, desi prea rau s-au sfatuit amandoi de la inceput, sfatuire fara de socotinta si spre pierzanie dandu-si lor, unul insa, venindu-i in taina, dreapta socotire, a indreptat ceea ce, cu obraznicie si necugetat, au hotarat. In vreme ce, celalalt, in cugetarea cea mai dinainte si fara de minte staruind, afara de dreapta socotinta aflandu-se, moartea pe care Domnul a voit sa o intoarca de la dansul, el si-a atras-o asupra sa.
Ce sa mai zic, inca, si de acela, al carui nume nu voiesc sa-l spun, fiindca este in viata, care, primind de multe ori pe dracul, ca pe un inger, luand si descoperiri printr-insul si lumina mare de felinar in chilia lui vazand, in cele din urma, a primit porunca de la el, ca pe fiul sau, care petrecea cu dansul impreuna in manastire, jertfa sa-l aduca lui Dumnezeu, ca si cand, din aceasta s-ar invrednici de cinstea lui Avraam. La aceasta sfatuire atata s-a plecat, cat si cu fapta ar fi savarsit junghierea fiului sau, daca nu l-ar fi vazut acesta, ca, afara de obicei, ascute cutitul si pregateste funii de legaturi, cu care vrea sa-l lege pe el, ca pe o ardere de tot, dar fiul numai cu fuga si-a agonisit scaparea.
Deci, prearatat este, din cele zise, ca nu s-ar fi batjocorit aceia atat de jalnic si ticaloseste, de ar fi avut darul dreptei socotiri. Drept aceea, atat prin pilde noi, cat si prin hotarari ale Parintilor celor de demult, socotim ca indeajuns s-a dovedit faptul ca dreapta socotire este izvor si radacina si cap si legatura tuturor faptelor celor bune. Deci, cu ce fel de chip o putem castiga si cum o cunoastem pe cea adevarata si de la Dumnezeu dreapta socotire, precum si pe cea cu nume mincinos, spoita si diavoliceasca ?
Zicea ava Moisi: Adevarata, dreapta socotire nu se castiga decat din smerenie, prin aceasta ca nu numai cele ce facem, ci si cele ce graim si gandim, sa le descoperim parintilor si intru nimic sa nu credem judecatii noastre, ci, intru toate, sa urmam cuvintelor batranilor si, acea hotarare sa credem ca este buna, pe care ei o vor alege. Ca aceasta il pazeste pe om nevatamat, de toate cursele vrajmasului. Ca este cu neputinta ca, cel ce-si pune viata sa in randuiala, prin socotirea si judecata celor mai batrini, sa cada in inselarea diavolilor. Ca, si mai inainte de a se invrednici cineva cu darul dreptei socotiri, chiar numai a arata si a descoperi parintilor aducerile aminte cele rele si gandurile, chiar, numai aceasta le vestejeste si mai slabe le face. Ca precum sarpele din vizuina intunecoasa, iesind la lumina, se sileste sa fuga si sa piara, asa si gandurile rele, prin buna marturisire si spovedanie aratandu-se, se silesc sa fuga de la om. Si pentru ca mai deslusit sa intelegeti aceasta fapta buna si din pilda, voi povesti intamplarea lui ava Serapion, pe care o spunea des, inaintea celor ce veneau la dansul, pentru paza.
Ca zicea asa: Cand eram mai tanar, sedeam impreuna cu staretul meu si, dupa ce mancam noi, sculandu-ma de la masa, din lucrarea diavolului, furam cate un posmag si-l mancam pe furis de staretul meu. Deci, dupa ce am petrecut mai multa vreme facand aceasta, stapanit fiind de obicei, nu puteam sa biruiesc naravul, fara numai ca eram judecat de cugetul meu, iar staretului imi era rusine a-i spune. Si s-a intamplat, din iconomia lui Dumnezeu, cel iubitor de oameni, de au venit niste frati la staret, pentru folos, si-l intrebau despre gandurile lor. Si a raspuns staretul: Nimic nu vatama pe calugar si nimic nu bucura mai mult pe draci, decat a ascunde gandurile sale fata de parintii cei duhovnicesti. Le-a mai grait lor inca si pentru infranare. Iar acestea graindu-se venindu-mi in sine si socotind ca Dumnezeu a descoperit staretului greselile mele, umilindu-ma, am inceput a plange si am scos posmagul din sanul meu, pe care ma invatasem a-l fura si, aruncandu-ma la pamant, ceream iertaciune, pentru cele trecute, si rugaciune, pentru intarirea celor viitoare.
Atunci, staretul a zis: „O, fiule, te-a slobozit pe tine marturisirea ta, chiar de-as fi tacut eu, ca l-ai injunghiat pe dracul, care te ranea atunci cand taceai, dand acum pe fata cele despre tine. Ca, pana acum l-ai facut de te-a stapanit, fiindca nu i-ai stat impotriva, nici nu l-ai vadit, dar, de acum, nu va mai avea loc intru tine, fiind scos afara din inima ta, la aratare”. Si inca n-a ispravit staretul vorba si, iata, lucrarea s-a aratat, ca o faclie de foc, iesind din sanul meu si a umplut casa de miros rau, incat socoteau cei ce erau acolo, ca ceea ce arde este pucioasa multa. Atunci a zis staretul: „Iata, Domnul a dat dovada, pentru cuvintele mele, si pentru slobozenia ta, prin semnul ce s-a facut.” Si asa s-a departat de la mine, prin marturisire, patima imbuibarii pantecului, si diavoleasca lucrare a furtului, incat nici in minte nu-mi mai este acest fel de pofta.
Iata, dar, ca si din cuvintele zise de ava Serapion, ne invatam ca, atunci, ne invrednicim de darul adevaratei drepte socotiri, cand nu vom crede in judecata mintii noastre, ci invataturii si sfatuirii parintilor. „Ca, prin nici un alt neajuns nu surpa diavolul pe om in prapastie, decat prin a-l pleca sa se lepede de sfatuirea parintilor si sa urmeze judecatilor si voii sale”. Iar pe noi, o sa ne izbaveasca de acestea Domnul Dumnezeu, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
( Din Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian