Urmarea lui Hristos
„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
Dacă Evanghelia nu s-ar fi propovăduit, omul nu se mai putea niciodată îmbrăca în sfinţenia sa de la începuturi. Rostirea cuvintelor „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, s-a dovedit a nu fi doar un slogan, ci principiul existenţial după care într-o zi se va conduce toată omenirea. Într-o lume dezechilibrată de păcat restaurarea va continua până se va completa cu Sfinţi, spaţiul rămas vacant după căderea aceea. Sfântul apostol Pavel spune Efesenilor: ” Noi nu suntem străini, nici venetici, ci cetăţeni împreună cu Sfinţii şi oameni ai casei lui Dumnezeu, având pe Iisus Hristos însuşi piatra unghiulară pe care toată zidirea răzămându-se temeinic, se înalţă ca o Biserică sfântă în Dumnezeu.” Sfinţii au verificat prin trăirea poruncilor, existenţa Raiului şi răsplata întâlnirii cu Dumnezeu. Nu se putea face mai uşor schimbarea noastră înainte de Apocalipsă, decât pe aceleaşi principii socotite deja virtuţi: credinţa, dragostea şi nădejdea. Dacă n-ar fi aşa, astăzi n-am mai vedea şi nu am mai auzi de oaze ale sfinţeniei pe care timpul nu le-a acoperit, ci dimpotrivă, le-a dat certificat de autenticitate. Lumea credincioasă, dar şi curioasă, chiar în modernismul ştiinţific, devine pelerin sau turist, gustând cu privirea din nostalgia de odinioară a paradisului pierdut. Despre oameni îmbunătăţiţi am auzit în cultura şi istoria umanităţii, dar calitatea de Sfânt se dă după criterii bine determinate, doar prin trăirea Evangheliei lui Hristos şi urmarea Lui.. Împărăţia credinţei creştine este Împărăţia acestui Mare Adevăr, adică Treimea Sfântă, pentru care depun mărturie toţi Sfinţii. Calea strâmtă şi dreaptă are un singur indicator şi un singur sens, fiind bătătorită numai de Sfinţi. Acesta este avantajul nostru, căci viaţa capătă un scop şi are unică valoare: Veşnicia. Începând cu apostolul Toma, în cercetarea lor Sfinţii au pătruns dincolo de naturalul ce-i înconjura, iar la vederea lui Dumnezeu, nimeni nu s-a mai putut întoarce la cotidian. Ei sunt rudele noastre împărăteşti, care au acces la izvorul Nemuririi:” Şi orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face.” Să propovăduieşti cu gura un adevăr, fie el şi dumnezeiesc, este la îndemâna oricui, dar să-ţi schimbi viaţa şi să mori pentru El, este o calitate de Sfânt şi mucenic creştin. Omenirea toată, astăzi, călătoreşte cu înfrigurarea morţii prin codrii cei întunecoşi de suferinţe, în care cu vrăjmăşie aleargă moartea, şi în care nu auzim decât trosnind cu jale cei mai mândri dintre stejari, iar pământul se cutremură sub picioarele noastre la loviturile de foc şi fier. Un geamăt prelung învăluie întreg pământul, iar ochii cei trupeşti ne sunt înecaţi în lacrimi… Dar iată, că atunci când omeneşte se vorbeşte de deznădejde, creştineşte, tocmai atunci, vine izbăvirea. Ochii noştri cei tainici, văd pe culmile depărtărilor ivindu-se norii mântuirii, iar din azurul înălţimilor cereşti auzim o armonie de glasuri ca de clopote, ce ne umple sufletele de nădejdi… sunt glasurile sfinţilor. Şi aşa, punţile de salvare sunt aruncate din ceruri către noi, căi de lumină încep să strălucească, oşti cereşti sclipesc de puteri, cântece şi armonii umplu văzduhul cel aprins de ură şi vrajbă. Sunt cetele cele cereşti ale Sfinţilor, care revarsă în sufletele noastre, noi puteri. Astfel, din nou necredinţa şi păcatul vor fi învinse. Sfinţilor, rugaţi-vă pentru noi!
pr. Zisu Iulian
Postat in Articole personale, Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian