Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre doi frati, care s-au insurat.

Frate, ce am castigat?

Doi frati dintr-o manastire, fiind foarte tulburati si biruiti de razboiul si de pofta desfranarii si, neputand ei sa mai sufere acel foc si razboi in trupul lor, s-au sfatuit amandoi si, iesind din manastire, s-au dus la tara, intr-un sat si s-au insurat si traiau cu femeile lor, aproape unul de altul. Iar dupa catava vreme, a inceput sa le vina uraciune amandurora si simtire si cunostinta si cainta si umilinta, in inimile lor. Si, asa, au inceput, iarasi, amandoi a se sfatui, zicand: „Frate, ce am castigat? Si ce folos am dobandit noi ca ne-am supus spurcatei pofte si patimii trupesti si am lepadat sfantul chip ingeresc si am venit intru aceasta viata? Deci, frate, sa lasam femeile si sa mergem, iarasi, in pustie, sa ne pocaim. Si Dumnezeu, vazand pocainta noastra. Isi va face mila de noi si ne va ierta, precum si pe alti multi pacatosi, cati s-au pocait, i-a iertat si i-a miluit.”
Acestea sfatuindu-se si invoindu-se amandoi, s-au tainuit de femeile lor si, ladandu-le pe ele, au venit in pustie, la manastirea, din care iesisera. Si, cazand cu umilinta la picioarele parintelui lor, l-au rugat pe dansul, ca sa-i primeasca pe ei, marturisindu-si caderea si pacatul lor. Iar parintele, vazand cainta si umilinta lor, facandu-i-se mila de dansii, i-a primit pe ei si le-a dat lor canon de pocainta si iertare: a poruncit iconomului sau sa-i puna pe ei intr-un loc deosebit un an intreg si sa le dea mancare si bautura, paine si apa, la amandoi, intocmai. Iar daca s-a implinit anul canonului lor, a poruncit parintele si i-a adus la el. Si unul era galben la fata si uscat, ca un mort, iar celalalt era vesel si luminat la fata, ca si cum ar fi fost la o mare desfatare, de care mult se minunau, fiindca paine si apa li se daduse amandurora, intocmai. Si au intrebat pe acela galben si uscat la fata, sa spuna cum traia si ce facea si ce ganduri il luptau pe el. Iar el, le spunea lor, zicand: „Eu, fratilor, ale ganduri nu aveam, fara numai ma gandeam la rautatea faptelor mele, pe care le-am facut si la vesnicile chinuri si de frica acelora mi s-a lipit pielea de oasele mele.” Dupa aceea, au intrebat si pe celalalt, zicand: „Dar tu ce gandeai?” Raspuns-a lor si acela, zicand: „Eu alta nu gandeam, fara numai multumeam si slaveam pe Dumnezeu, ca m-a miluit si m-a scos din viata, care nu era pentru mine, si m-a izbavit de robia lumeasca si de chinurile vesnice si, iarasi, m-a adus in viata si in chinul ingeresc.”
Si au cunoscut parintii ca amandoi, intocmai, au facut pocainta catre Dumnezeu, fiecare dupa sufletul sau, si asa s-au mantuit.
( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian