Intru aceasta zi, cuvant din cronograful Sfantului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, despre moarte.

„Pomenirea mortii, de-a pururea, sa se culce si sa se scoale cu tine!”

In istoria Facerii, incepand de la Adam, la sfarsitul vietuirii fiecarui stramos, care a trait mult ani, citim acest cuvant: „Si a murit”. De pilda: „Zilele vietii lui Adam au fost noua sute treizeci de ani si, apoi, a murit”, „Zilele lui Set au fost noua sute doisprezece ani, si, apoi, a murit”, „Zilele lui Enoh au fost noua sute cinci ani si, apoi, a murit”, „Zilele lui Cainan au fost noua sute zece ani si, apoi a murit” (Facerea 5,5,8,11,14). Si despre ceilalti stramosi, de asemenea, se citeste ca si-au sfarsit viata lor, cea de multi ani, cu moarte, din care vadit se arata puterea lucratoare a cuvintelor lui Dumnezeu, pe care le-a zis catre Adam: „Ori in ce zi veti manca din pomul cel oprit, veti muri. Iar, pentru noi, acest cuvant: „Si a murit”, ce se repeta adeseori in Sfanta Scriptura, este ca un ciocan ce loveste in piatra. Pentru ca gandul mortii bate in mintea noastra si zdrobeste impietrirea inimii. Ca, daca oamenii din lumea cea dintai, care au trait atat de mult, n-au scapat de moarte, cu atat mai mult vom muri noi, cei ce traim putina vreme. Aceia, traind atatea sute de ani, isi asteptau moartea lor, iar noi, avand sfarsitul langa usa, oare nu indelunga vreme se cuvine s-o asteptam pe ea? Oare, in zadar se cisteste in toate zilele, in rugaciunea celor ce merg spre somn: „Iata groapa imi este inainte, iata moartea imi sta de fata?” Ca ce este moartea? Ce este obiceiul mortii si care sunt faptele ei si ce nevoie ne sileste sa avem gandul mortii? Sa ne gandim la aceasta, noi muritorii.
Moartea este despartirea sufletului de trup, dezlegarea de legatura fireasca a acestora, risipirea stihiilor, prin care firea omeneasca sta impreuna. Oprirea organelor omenesti, nesimtirea simturilor, incetarea vietii, dezlegarea alcatuirii omenesti. Ca omul din trup si din suflet este alcatuit, iar, murind el, nu mai este om, chiar daca trupul vazut sta de fata, chiar daca si sufletul ramane nemuritor. Ca, de vreme ce sunt despartite intre ele, nici sufletul nu este om, ci numai suflet, nici trupul nu este om, ci starv. Si, pentru aceea, firea celor vii se teme de moarte, de vreme ce moartea ia, de la firea celor vii, puterea aceasta, ca, adica, sa nu fie ea cum era, sa nu fie omul om, ci intru nimic sa se intoarca cu totul, pana in ziua judecatii, si la trambita Arhanghelului, care va sa destepte pe cei morti.
Obiceiul cel firesc al mortii este ca, fara de stire, sa vie la om, chiar daca de toti este stiuta. Pentru ca, ce este mai stiut in viata noastra, decat moartea, de vreme ce, dupa cuvantul apostolic: „Este randuit oamenilor o data sa moara, iar, dupa aceea, sa fie judecata” (Evr.9,27). Si ce este mai nestiut decat venirea sau ceasul mortii? Precum si Domnul insusi, in Evanghelii, graieste: „Nu stiti ziua, nici ceasul, cand vine Fiul Omului” (Matei 25,13). Stiuta este de toti moartea, de vreme ce ea, nemutat si neschimbat, la fiecare va sa vie. Si nimeni nu poate sa scape de ea. Neinstiintata este venirea ei, deoarece nu da veste despre sine, nici nu cauta la vreme, nici nu numara zilele si anii, nu asteapta batranetea, nu cruta tineretea, nici nu intreaba daca este cineva gata. Nici un ceas nu slabeste pe omul cel nepregatit, atunci cand vine la el. Stiuta este moartea, ca dupa cum oameni suntem, tot atat si muritori suntem. Stiuta este moartea, de vreme ce tuturor, celor ce se nasc in lumea aceasta, calea vietii lor nu duce in alta parte, ci numai la moarte. Insa, nearatata este vremea mortii, pentru ca nu stie nimeni in ce loc il asteapta pe el moartea, sau cand il va ajunge pe el ceasul mortii. Stiut este, ca sufletul, de trup, se va desparti negresit, dar nu se stie, cum se va desparti, dupa firea legii mortii, sau dupa vreo silitoare primejdie. Toti stiu ca vor muri, dar chipul mortii lor, cum, si in ce intamplare, vor muri, nimeni nu poate sa stie. Moartea stiuta este, fiindca, dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu, ca o pedeapsa, cade pe tot neamul omenesc, pentru pacatul stramosesc. Dar nearatat este ceasul mortii, fiindca, vremii vietii omenesti, Dumnezeu nu i-a pus hotar vadit, ci intru judecatile Sale cele nestiute, a ascuns-o pe ea. Stim ca vom muri, dar nu stim cand vom muri, ori astazi, ori maine, ori dimineata, ori tarziu, ori ziua, ori noaptea. Multi, culcandu-se sa doarma, spre noapte, nu s-au mai desteptat din somn, ci au fost gasiti morti, si li s-a facut lor somnul, moarte, iar patul, mormant. Multi, din somnul noptii, desteptandu-se si vazand ziua, noaptea n-au mai ajuns-o. Benchetuia Baltazar, imparatul chaldeienilor, de cu seara, si, acum, tare se veselea, si, iata a vazut mana unei fete nevazute, scriind pe perete, in preajma luminii, nestiute cuvinte, judecata de moarte asupra lui, si a fost ucis chiar in noaptea aceea. Oare, stia el ceasul cel atat de grabnic al mortii sale? Oare, se gandea ca va muri in acea noapte? A adormit pe patul sau, seara tarziu, Olofern, conducatorul oastei asirienilor, pin de vin, si, indata, somnul, in moarte l-a schimbat, taindu-i-se capul, de o mana femeiasca. Si cel ce, seara se lauda, ca a doua zi va lua cetatea Betulia, ca pe o pasare, acela, el insusi, a cazut in latul mortii. Se ingrijea bogatul caruia ii rodise tarina, unde sa-si adune roadele, hambarele cele mici sa le risipeasca si mai mari sa le zideasca. Sa gandea la ani multi, sa manance, sa bea, sa se veseleasca. Iar Dumnezeu i-a zis lui: „Nebune, in aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau” (Luca 12,20). Si, asa, cel ce astepta sa traiasca multi ani a murit fara de veste. O, cat de nestiuta este venirea si ceasul mortii. Bine ne sfatuieste Domnul, zicandu-ne: „Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme” (Marcu 13,33).
Iar lucrarile mortii sunt acestea: ia, de la om, tot ce are el in lumea aceasta: bogatia, cinstea, slava, frumusetea, desfatarea tutoror bunatatilor, deoarece cand moare, omul le lasa pe toate, „nu va pogora cu el slava lui” (Ps. 48,18). Desparte pe unul de altul, pe parintii de fii, pe stapani de slugi, si toata iubirea omeneasca, si toata nadejdea celor vremelnice o curma si o pierde. Deschide omului usa vesniciei si o incepe pe ea, oricum ar fi, buna sau rea. Dreptilor, le deschide usa vesniciei celei fericite, care este Imparatia Cereasca, iar pacatosilor, celor ce mor fara pocainta, le deschide usa vesniciei celei dureroase, care este in iad. Pentru ca, in ce fel ii este aici aceasta viata, in acest fel, ii va fi lui acolo si rasplatirea.
Deci, ni se cade noua, muritorilor, sa avem de-a pururea in minte gandul mortii si sa invatam aceasta, ca temandu-ne de nestiutul ceas al mortii, sa ne infranam de la lucrurile care manie pe Dumnezeu si sa fim totdeauna gata de iesire. Sfantul Ioan Scararul spune ca atat de folositor este gandul mortii, la cei ce vor sa se mantuiasca, pe cat de trebuincioasa este painea pentru om. Ca, precum fara paine nu se poate trai, asa fara de gandul mortii, nu este cu lesnire cuiva sa-si indrepte viata sa. Fara de paine, cu trupul, si, fara de gandul mortii, cu sufletul, omul slabeste. Painea intareste inima omului, iar pomenirea mortii intareste viata cea imbunatatita. Cel ce are paine nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gandul mortii, nu-si omoara sufletul sau cu moartea pacatului, nu greseste de moarte. Despre Isihie Hozevitul, scrie acelasi Ioan Scararul ca, traind din inceput fara grija de sufletul sau, s-a imbolnavit si a murit. Si, zacea mort timp de un ceas, s-a desteptat din moarte, ca din somn, intorcandu-se sufletul lui intr-insul, cu dumnezeiasca porunca. Deci, dupa invierea sa, s-a inchis in chilia lui, si a trait, acolo, doisprezece ani, neiesind si nevorbind cu nimeni, nimic, ci numai putina paine si apa, ce i se aducea lui, gusta si, pururea tacand, lacrimi fierbinti din ochii sai varsa neincetat. Iar, cand avea sa se sfarseasca cu totul, fratii, deschizand usa, au intrat la el si l-au rugat mult sa le spuna lor ceva de folos. Si numai aceasta au auzit de la el; „Iertati-ma, nimeni, de va avea pomenirea mortii, nu va putea sa pacatuiasca vreodata”. (Scara, Cuv. VI.20). Aceasta zicand, s-a sfarsit in Domnul. Si se minunau aceia, care cunoscusera mai inainte viata lui cea fara de grija, cum s-a indreptat el, prin gandul mortii. Deci, sa ne invatam si noi, spre aducerea aminte de moarte si sa ne indreptam, pe noi insine, pana ce avem vreme, ca sa nu ne apuce pe noi moartea nepregatiti. Sa luam aminte la sfatul, folositor al Sfantului Ioan Scararul, care zice: „Pomenirea mortii, de-a pururea, sa se culce si sa se scoale cu tine!”
( Proloage)

Postat in Cuvinte pentru suflet de Parintele Zisu Iulian