Duminica a XXII-a dupa Rusalii

Si cutremur cuprinde sufletul nostru cînd ne gîndim la bogatul despre care istoriseşte Sfînta Evanghelie de astăzi! Care au fost păcatele lui, pentru care a fost osîndit la chinuri atît de înfricoşate? El n-a fost nici închinător la idoli, nici fur, nici ucigaş, nici martor mincinos şi nici poftitor de avutul altuia. Se îmbrăca, zice Sfînta Evanghelie, cu por f ir ă şi cu pînză de in scumpă, adică cu haine strălucitoare şi de mult preţ. Se veselea strălucit, în toate zilele, adică mînca, bea, cînta, juca, rîdea şi glumea. Dar pentru acestea să ia el atîta osîndă? I ni r -adevăr, pentru acestea a luat osînda aceasta, fiindcă legat de toate acestea în toate zilele, pentru ele cheltuia toată bogăţia sa. Şi astfel, în-cuind milostivirea sa, nu miluia pe săracul Lazăr, care zăcea bolnav şi plin de răni înaintea porţilor lui.
De cîte ori, fiind el îmbrăcat cu haine frumoase şi scumpe, pe lîngă cele pe care le avea în lăzile sale, bogatul îl va fi îniîlnit pe Lazăr gol, suspinînd şi tre-murînd de frig, dar el îşi va fi întors fata de la dînsul? De cîte ori va fi şezut bogatul la masa plină de multe feluri de bucate şi de băuturi, va fi mîncat, va fi băut, se va fi veselit şi totuşi, văzînd pe Lazăr flămînd şi murind de foame la porţile lui, nu-i va fi dat nici măcar dinfărîmiturile care-i cădeau de la masa Iui? De cîte ori va fi venit Lazăr la uşa casei bogatului, gol, bolnav, plin de răni, şi va fi bătut în uşa casei cerînd milostenie, dar în loc de mîncare va fi primit ocări? Chiar şi cînii boga­tului îl vor fi gonit din curtea casei lui, iar bogatul îl va fi privit cu nepăsare. Acestea sînt mari păcate.
Milostenia fată de săraci, zic unii, nu este o datorie, pentru că nu este una dintre cele zece porunci. De aceea cel care nu miluieşte pe săraci, zic ei, nu greşesc. Aceasta este o minciună, pentru că porunca a doua, asemenea cu cea dintîi, porunceşte milostenia fată de săraci, zicînd:
,,Să iubeşti pe aproapele tău ca însuti pe tine,,. In ce chip se cuvine să iubim pe aproapele, ne-a arătat Sfîntul Evanghelist loaii, zicînd: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai clin gură, ci cu fapta şi cu adevărul”². Să nu soco­teşti adică, zicînd cu gura şi cu vorba ca iubeşti pe aproapele tău, că ai şi împlinit porunca, căci porunca o împlineşti numai atunci, cînd ai două haine şi dai una celui care nu are, cînd ai hrană şi împărţi şi celui ce nu are, şi cînd ai avere şi faci ceea ce a făcut Za h eu, care a împărţit săracilor jumătate din avuţia sa. Deci cîtă datorie avem pentru împlinirea poruncii a doua din cele zece, tot atît avem şi pentru milostenie. Pentru acea­sta, într-adevăr, cei nemiloşi şi nemilostivi calcă a doua poruncă a lui Dumnezeu, care este tot aşa de mare ca şi cea dintîi, privitoare la El.
Alţii zic că, de vreme ce au fost puşi domni şi stă-pîni peste avuţiile lor, nu-i pedepseşte Dumnezeu, dacă nu vor voi să dea săracilor dintr-însele, pentru că ele aparţin lor şi nu dau socoteală nimănui pentru ele. Ei uită că adevăratul Stăpîn este numai Dumnezeu, iar omul bogat este numai un iconom, un administrator. Dumnezeu pune pe om iconom şi purtător de grijă al bunătăţilor pe care i le-a dat ca, în vreme de lipsă, sa împărteasca dintr-însele celor care au trebuinţă, după nevoile lor. Ascultaţi ce zice despre aceasta însuşi Dum-nezeu: „Cine este iconomul cel credincios şi înţelept, pe care îl va pune Stăpînul peste slugile Sale, ca să le îm­partă la vreme măsura de grîu?”. Dumnezeu numeşte iconom pe cel bogat, ca să dea la vreme măsura de grîu,ca să măsoare grîul, adică să dea săracilor, după măsura bogăţiei sale şi după trebuinţele lor. Cel care primeşte bogăţia şi o administrează după voia lui Dumnezeu, pe acela îl şi laudă Dumnezeu, ca pe un credincios şi în­ţelept iconom, şi îl răsplăteşte pentru administrarea cea bună a bogăţiei, zicînd: „Fericit este robul acela, pe care Stăpînul, la venirea lui, îl va găsi făcînd aşa”¹. Iar cel ce primeşte bogăţia şi o socoteşte a sa, care mănîncă, bea şi o risipeşte, fără să ajute pe săraci, pe acela îl mustră şi scotîndu-1 din adunarea credincioşilor, îl osîndeşte, zicînd: „Şi îi va tăia capul, iar partea lui cu cei neie-giuiti o va pune” l

Fraţi creştini, la lucrul milosteniei ne îndeamnă cu adevărat şi puterea poruncii lui Dumnezeu, şi frica osîn-dei, şi nădejdea răsplătirii. Dar ne îndeamnă mult mai mult milostivirea inimii. Cel milostiv, cînd vede pe un om că este în primejdie şi sufere atît de mult, îşi zdrobeşte inima că sufere, ca şi cînd el ar fi primejduit şi ar suferi. De aceea plînge împreună cu cei care plîng şi se necăjeşte împreună cu cei ce sînt necăjiţi. Pentru aceasta, cînd va vedea pe cel care este în nevoi şi în pericol, nu din poruncă, nici de frică şi nici din nă­dejdea răsplătirii, ci, fiind îndemnat de însăşi milosti­virea sa, îl va milui. Vindecînd nevoia săracului, el vindecă împreună şi necazul pentru care pătimeşte. Din-tr-o astfel de milostenie, se bucură şi se veseleşte cel care a miluit mai mult decît cel care a fost miluit. A-ceasta o cunosc şi o simt toţi aceia care sînt milostivi. Această milostenie, făcută din milostivirea inimii, este milostenia cea adevărată, cea sfîntă, cea plăcuta prea Milostivului Dumnezeu. Pentru aceasta Sfîntul Apostol Pa vel, scriind către corinteni despre milostenie, poruncea: „Să miluiască fiecare, precum se îndură cu inima, nu cu părere de rău, sau de silă. Că pe dătătorul de bună­voie îl iubeşte Dumnezeu” ^s. Dătătorul de bunăvoie nu este nici cel care se teme de osîndă, nici cel care mi-luieşte ca să ia răsplătire. Dătătorul de bunăvoie este numai acela, care, simţind dragoste curată fată de toţi cei din jurul său, cu bucurie şi cu veselie ajută pe aproa­pele său ori de cîte ori acesta se găseşte în suferinţă.
Sînt şi oameni care zic că nemilostivirea şi milosti­virea sînt însuşiri fireşti. Noi nu tăgăduim că unii oa­meni, în mod firesc, au inima moale, iar alţii au inima aspră. Dar aceasta nu îndreptăţeşte pe cei cu inima aspră şi nemilostivă să creadă că n-au nici un păcat, dacă nu vor ajuta pe cei săraci, fiindcă sămînta fap­telor bune este sădită în firea omenească şi harul lui Dumnezeu este gata spre ajutorul lor, dacă vor. Poţi să te faci milostiv şi îndurător, după cum, dacă vrei, te poji face cumpătat şi curat. De vom arăta „înclinarea cea bună şi de vom face ceea ce este în puterea noastră, Dumnezeu ne va ajuta să săvîrşim orice faptă bună.
Pentru aceasta însă cînd întîlneşti pe vreun sărac, nu întoarce fata de la dînsul, ci, uitîndu-te bine la dînsul şi luînd aminte la starea lui sărăcăcioasă, gînde-şte-te bine la strîmtorarea şi la necazul inimii lui. Cînd vezi casa unei văduve sărace şi lipsite, nu o ocoli, ci intră şi vezi lacrimile ei, cînd o înconjoară sărmanii ei copii mici, goi, plîngînd şi cu glas de milă cerînd de la dînsa hrană. Cînd te apropii de casa unde zace săracul bolnav, nu trece pe alăturea, ci intră şi vezi că nici doctor nu este acolo, nici doctorie, nici hrană, nici om ca să-1 ajute să-şi răcorească setea lui. Nu pleca îndată, ci stai acolo şi vezi-1 zăcînd pe pămînt, vezi rănile lui şi cercetează boala ce are. Stai acolo şi ascultă ţipetele de tînguire din cauza durerilor bolii lui. Cînd vezi pe cel.sărac întinzînd mîna şi cerînd mila ta, nu te mînia, nu te întrista, ci bucură-te şi te veseleşte, socotind că el este Domnul şi Mîntuitorul tău, care întinde mîna şi cere de la tine cheia ca s ă-1 i deschidă uşa raiului. Dacă faci acestea, atunci arăţi şi bunăvoinţa ta şi ceea ce este în puterea ta, ca să-ti pregăteşti inima spre primirea ha-rului lui Dumnezeu. Atunci harul lucrează în tine şi, biruind firea, înmoaie asprimea inimii tale. Deci, făcîn-du-te milostiv şi îndurător şi pătimind împreună cu cei ce pătimesc, şi întinzînd cu bucurie mîna spre aju­torul celor săraci şi lipsiţi, te faci milostiv, precum şi Tatăl tău cel ceresc milostiv este. Te faci moştenitor îm­părăţiei Lui celei veşnice, în Hristos lisus Domnul nostru, Căruia^ se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în ve­cii vecilor. Amin!

( Cazania)