Cazania Duminicii I-a din Postul Mare

Dumnezeu este pururea de fata.

                  Frati creştini,

Dumnezeu, avînd nemărginită fiinţa Sa, este pretu-tindenea, după cum ne spune şi psalmistul David, zicînd: „Unde mă voi duce denia Duhul Tău şi de la fafa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî în iad, de fată eşti. De voi zbura pe aripile zorilor şi mă voi sălăşlui la marginea mării, şi acolo mina Ta mă va povătui şi dreapta Ta mă va fine”¹. Mintea noastră mărginită nu poate cu­prinde această taină, ci abia dacă o înţelege, ca printr-o perdea de fum şi nu desăvîrşit. Dumnezeu este tot în toată lumea şi tot în fiecare parte a lumii. Dumnezeu vede cele ascunse, aude cuvintele care nu s-au grăit şi cunoaşte gîndurile. Filip vorbeşte cu Natanail deosebi, sub smochin, iar Dumnezeu, mai înainte de a deschide Filip gura sa, îl vede pe Natanail şi aude cuvintele lui Filip. „Te-am văzut cînd erai sub smochin, mai înainte ca Filip să te cheme”, îi spune lisus lui Natanail. Cu­noaşte bunătatea mintii şi curăţenia inimii lui Natanail, căci, îi zice: „Iată, cu adevărat, israelitean în care vicle­şug nu este”, înţelegem deci cît de adevărate sînt spusele psalmistului David, pe care le-am arătat mai sus.

Din acestea noi învăţăm că Dumnezeu este înaintea noastră pururea şi vede toată lucrarea noastră, aude toate cuvintele noastre, cîntăreşte toată pofta inimii noas­tre si cercetează tot gîndul cel ascuns al mintii noastre.
Patriarhul lacob, cînd a înţeles că Dumnezeu a stătut înaintea lui, s- a cutremurat atît de mult, încît cu frică mare a strigat: „Cît de înfricoşat este locul acesta!”.Proorocul Daniil, cînd a văzut vedenia cea mare, 1-au lsat puterile şi a căzut la pămînt, deşi 1-a întărit în­gerul, zicînd: „Nu te teme, Daniile!”. Deci, dacă aceştia,fiind oameni sfinţi şi drepţi, atît de mult s-au înspăimîntat cînd au socotit că Dumnezeu a stătut înaintea lor, ce fel de frică şi cutremur se cuvine să cuprindă sufletul şi inima noastră, a păcătoşilor, cînd socotim că Dumnezeu
stă totdeauna de fată înaintea noastră? Cel ce are deapururea acest gînd în mintea sa, niciodată, într-adevăr, nu păcătuieşte.                                                                                                                           ^

Dar unii creştini zic că nu-L văd cu ochii pe împă­ratul ceresc: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Unui^Născut, Care este în sînul Tatălui, Acela a spus” ‘, zice şi Sf întul Evanghelist loan, pentru că Dum­nezeu nu poate fi văzut cu ochi trupeşti. Ce vedem însă, cînd ridicăm ochii noştri în sus? Vedem cerul, soarele, luna şi stelele. Ce vedem cînd lăsăm ochii în jos ? Vedem pamîntul, marea, iarba, pomii, roadele, dobitoacele, oa­menii şi altele, într-adevăr, acestea nu sînt Dumnezeu, ci sînt făpturi ale lui Dumnezeu, dar văzîndu-le, înţele­gem negreşit pe Ziditorul lor. Văzînd pînză, înţelegem că este şi pînzar care a tesut-o; văzînd corabie, înţele­gem ca este şi corăbier, care a f ăcut-o ; văzînd grădină, înţelegem că este şi grădinar care a lucrat-o; văzînd icoană, înţelegem că este şi zugrav care a zugrăvit-o. Tot aşa, vazînd cu ochii trupeşti făpturile din jurul nos­tru, înţelegem, vrînd-nevrînd, cu ochii gîndului nostru, pe Făcătorul şi Ziditorul acestora, adică pe Dumnezeu. De la zidirea lumii, oamenii privind făpturile din jurul lor, au văzat într-însele lucrările lui Dumnezeu cele ne­văzute, puterea Lui cea veşnică, Dumnezeirea Lui, cum spune şi Sfîntul Apostol Pa vel zicînd: „Intr-adev ar, însu­şirile Lui^cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică şi a Lui Dumnezeire se văd prin cugetare, de la începutul lumii, din făpturile Lui, ca ei să fie fără cuvînt de apărare”^a, adică cei ce zic că nu-L văd pe Dumnezeu.

Osebit de aceasta, nu simţim, oare, că omul are ochi sufleteşti, precum are şi ochi trupeşti? De cîte ori, cu ochii mintii noastre, vedem fete ale prietenilor şi ale vrăjmaşilor, case, biserici, mese, rîuri, mări, izvoare şi orice dorim ? Nu am cunoscut, oare, cum lumina credinţei luminează ochii mintii» mai mult decît lumina soarelui, ochii trupului? Şi, drept urmare, cum ochii mintii, stră­luciţi de credinţă, văd mai desăvîrşit decît ochii trupului, care sînt luminaţi de razele soarelui? Ochii trupeşti de multe ori se înşeală. Vezi soarele mai mic decît pămîntul, dar el este, fără de asemănare, mult mai mare. Vezi de departe o cetate mare, mică cît o căsuţă. Vezi vîsla dreaptă, că este frîntă în apă. Ochii credinţei nu înşeală niciodată. Pentru aceasta Sfîntul Apostol Petru, deşi a văzut cu ochii pe Hristos, Cel care s-a întrupat, şi minu­nile Lui şi dumnezeiasca Lui schimbare la fată şi Patimile şi îngroparea şi învierea Lui, socotea mai adevărat cu-vîntul proorocilor, care mărturisesc despre lisus Hristos, decît cele ce a văzut şi a auzit el, zicînd: „Avem, astfel, întărirea cuvîntului proorocesc”³. Deci, chiar dacă nu-L vezi pe Dumnezeu cu ochii trupului, îl vezi însă cu ochii sufletului. Ai încă, pentru aceasta, cuvîntul proorocesc mai adevărat decît ochii tăi, ca şi Petru.. Iată ce spune proorocul David: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”⁴. Pe lingă toate acestea ai însuşi cuvîntul pe care 1-a grăit Domnul către Natanail, zicînd: „Te-am văzut cînd erai sub smochin, mai înainte ca Filip să te

cheme”. Iar cuvîntul proorocului te învaţă să vezi de-a pururea pe Dumnezeu stînd de-a dreapta ta, şi cele vorbite de lisus cu Natanail te învaţă că Dumnezeu vede şi ia aminte la toate faptele tale.

Cînd vei tine seama de acestea, în toată vi a ta ta, atunci chiar dacă se mai porneşte voinţa ta către păcat, o opreşte însă pe ea glasul conştiinţei, care strigă şi grăieşte: nu face mădularele tale mădulare ale unei pă­cătoase, căci de-a dreapta ta stă şi vede fapta ta cea rea Cel care judecă pe cei necinstiţi în căsnicie; nu întinde mîinile tale la nedreptate, căci de-a dreapta ta stă şi vede Judecătorul cel drept, Care trimite pe lucrătorii ne­dreptăţii unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor; nu face păcatul, căci înaintea ta stă şi aude Cel ce judecă şi pedepseşte pe toţi cei neînfrinaţi la limbă; nu te duce cu mintea ta la gînduri viclene, căci le vede Văzătorul a toate, Cel ce stă înaintea ta, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii şi numără perii capului tău. Cine nu se ruşi­nează să facă fapte rele înaintea oamenilor? Iar tu nu te ruşinezi să le faci înaintea ochilor lui Dumnezeu! De oameni te temi, iar de Ziditorul făpturii nu te cutremuri ? Cel care crede acestea şi se gîndeşte totdeauna la ace­stea, ori de cîţe .ori vine la dînsul ispita păcatului, se împotriveşte şi zice cuvîntul pe care 1-a grăit losif către egipteancă, atunci cînd îl îndemna să săvîrşească cu ea păcatul: „cum să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?!” *

Cuvîntul psalmistului, care zice: „Văzut-am mai înainte pe Domnul, înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”, este păzitor şi sprijinitor împotriva păcatului, iar cel din Evanghelia de astăzi, spus de lisus lui Filip: „Te-am văzut cînd erai sub smo­chin, mai înainte ca Filip să te cheme”, îndeamnă pe om numai la fapte bune, fiindcă Dumnezeu vede totul. De El nu putem ascunde nimic, nici chiar gîndurile.

Niciodată, în alt timp, îngrijitorul nu face lucrul său mai cu rîviiă, decît atunci cînd stă înaintea lui stăpî-nul său şi-i vede lucrul. Cînd este de fată stăpînul, este foarte multă rîvnă în inima îngrijitorului, pentru că, ştiind îngrijitorul că stăpînul vede şi osteneala, şi rîvna

lucrului său, atunci nădăjduieşte şi el o mai mare răs­plătire şi dragoste din partea domnului său. Deci, cînd posteşti, sau te rogi, sau ajuţi pe cel sărman, sau mi-luieşti văduva şi te gîndeşti că Stăpînul şi Dumnezeul tău este de fafă şi-fi vede osteneala postului tău şi grija rugăciunii şi răbdarea la priveghere şi rîvna milosteniei; cînd faci deci lucrul cel bun şi crezi că Dumnezeu, fiind de fafă, vede şi starea inimii tale, şi smerenia cugetului tău, pe care le scrie cu toate întîmplările lor, în cărţile care se vor deschide în ziua răsplătirii, atunci fiind în­credinţat că Dumnezeu varsă peste tine mila şi harul Său, te faci foarte rîvnitor la săvîrşirea faptelor bune; atunci, cu mare sîrguinţă îţi verşi sudorile tale pentru săvîrşirea lor; atunci afieroseşti faptelor bune toată do­rinţa ta şi întăreşti spre ele sufletul şi inima ta.

Psalmistul David mărturiseşte că totdeauna cînd se gîndea că Dumnezeu este pururea înaintea lui, atunci avea, de pe urma acestui gînd, în afară de folos duhov­nicesc şi folos pămîntesc şi trupesc. Fiindcă, văzînd pe Domnul înaintea lui pururea, nu numai că nu cădea în prăpastia păcatului şi nici nu se clătina din calea fapte­lor bune, ci şi nădăjduia către Dumnezeu în tot necazul, ca să-i veselească inima lui şi să-i umple de laudă şi de bucurie limba lui. „Văzut-am mai înainte pe Domnul, înaintea mea pururea, zicea el, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu se va sălăşlui în nădejde, că^nu vei lăsa sufletul meu în iad”¹. Intr-adevăr aşa este! Iţi face necaz cel puternic, vrăjmă-şeşte cinstea ta, răpeşte averile tale, te apasă cu nedrep­tate, pătimeşti, suspini, plîngi, aleargă mintea ta ici şi colo, ca să afle mîngîiere, dar nici o scăpare n-ai, nici un sprijin nu găseşti, în acestea fiind, gîndeşte-te că Dumnezeu înaintea ta este şi vede silnicia celui care te nedreptăţeşte şi necazul inimii tale. Acest gînd îţi aduce în sufletul tău nădejdea în Dumnezeu şi zici: El îmi va fi apărător, El îmi va face dreptate, El mă va scăpa de silnicia celui care mă nedreptăteşte.Aceasta nădejde tare, potoleşte suferinţa ta, încetează suspinul tău, şterge lacri­mile tale, aduce veselie în inima ta şi rugăciune cu

bucurie în limba ta. Te-ai îmbolnăvit greu: doctorii nu te vindecă şi nici doctoriile nu-ti ajută; cresc durerile, necazul tău este greu şi mîngîiere nu ai de nicăieri. De aceea, te cuprinde frica morţii; dar gîndeşte-te în acest timp că Dumnezeu este înaintea ta şi vede starea ta nenorocită. Atunci spune-I: Atotputernice, nemărginită este iubirea Ta de oameni şi milostivirea Ta este nemă­surată; vezi durerile mele, auzi graiurile mele cele de tînguire, miluieşte zidirea Ta şi nu Te uita la păcatele mele. Gîndul acesta va aduce în sufletul tău nădejdea vindecării tale. Această nădejde va mîngîia durerile tale, va goni frica ta, va linişti tulburarea inimii tale. Aceasta să o faci şi în primejdii şi în necazuri şi la toată în-tîmplarea şi nevoia. De multe ori, din cauza greutăţii suferinţei tale, se va necăji sufletul tău şi dornic să dobîndească grabnică ajutorare se va plînge că nu pri­meşte nici o mîngîiere. Dacă atunci îţi vei aduce aminte că de-a dreapta ta este Dumnezeu, Care poate toate, în­dată va veni mîngîîerea şi veselia, de la Dumnezeu, în inima ta. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit”, zice psalmistul.

Dumnezeule şi Doamne al milei, Stăpîne al suflete­lor şi al trupurilor noastre, cu adevărat nemărginit este noianul iubirii Tale de oameni. Ne-ai arătat chipul prin care să fugim de păcat şi să ne întărim spre săvîrşirea faptelor bune. Prin acest chip aflăm şi mîngîiere şi în­tărire în toate primejdiile vieţii acesteia.

Iubiţi credincioşi, chipul acesta nu cere din partea noastră nici osteneală, nici cheltuială; nu aduce nici supă­rare, nici tulburare. Să nu faci nimic şi să nu doreşti nimic, daca nu te vei gîndi mai întîi că Dumnezeu stă de fată, înaintea ta şi vede toate mişcările tale. De vei face acea­sta, scapi de orice păcat şi te faci rîvnitor în săvîrşirea oricărei fapte bune. în primejdii, în necazuri, în nevoi, la orice întîmplare, adu-ti aminte că Dumnezeu este de-a dreapta ta şi vede toate necazurile tale. Dacă vei face aceasta, vei avea în orice suferinţă  grabnică mîngîiere şi adevărată izbăvire şi vei putea zice totdeauna cu psal­mistul David:,^Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi ia­tă m-am veselit”Amin !

( Cazania)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian