Întru aceastã zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiascã iubire de oameni, s-a pogorat pe pãmânt, în zilele lui Leon cel Mare.

Si atata a
inspaimantat pe toti….

Intru al optsprezecelea an al stapanirii lui Leon cel Mare
(457-474), intru a sasea zi a lunii noiembrie, pe la amiaza, tot cerul
s-a facut noros si obisnuita negreala a norilor s-a schimbat intr-o
vedere de foc, incat se parea ca pe toate voia sa le arda. Si atata a
inspaimantat pe toti, incat socoteau, numai din aceasta priveliste, ca
de s-ar pogora ploaie din acesti nori, apoi negresit ploaia va fi foc
si vapaie, arzand ca de demult Sodoma. Deci, pentru o asteptare ca
aceasta, toti alergand la sfintele biserici, cu bocete si cu alte
rugaciuni, Iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecand bunatatea cu
pedeapsa, a poruncit norilor sa ploua o ploaie neobisnuita si straina,
care pricinuia mare frica pacatosilor. Ca, incepand din ceasurile de
seara, ploaia s-a intins pana la miezul noptii. Iar praful care se
pogora era negru si foarte fierbinte si asemenea ca spuza cea mare din
cuptor. El s-a aflat cazut pe pamant si pe case, mai mult decat de o
palma barbateasca. Si a ars si parjolit toate cele ce rasareau din
pamant. Si s-a facut foarte greu de spalat, aratand si mania lui
Dumnezeu, dar si pacatul il inchipuia. Ca de abia l-au putut spala
multe si repezi ploi, pogorandu-se in multe ceasuri si zile.

Asa,
s-a aratat ca pacatul cel dintre noi sta asupra noastra, ca niste praf
de foc, negru si mistuind de tot, ca focul, sadurile faptei bune. Si ca
avem trebuinta de multa tanguire si de multe lacrimi, din adancul
inimii, lacrimi care se varsa in suspin si amaraciunea sufletului, ca,
spaland spuza cea infocata a rautatii in ingrasand pamantul cel bun al
mintii, sa-l facem a rodi cele dumnezeiesti, ca de pedeapsa cea din
gheena, care arde si sufletul si trupul, sa scapam si Imparatia cerului
sa o dobandim. Amin.

( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian