Cuvânt panegiric
La slavita Inaltare a Mantuitorului- rostit de Ilie Miniat
Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui lacov (Miheia VI,2), ca să fim şi noi privitorii slăvitei înălţări a lui Hristos! Să ne suim printr-o contemplaţie evlavioasă la muntele de trei ori fericit al Măslinilor, acolo unde astăzi se deschide priveliştea prea minunată a slavei cuvenite lui Dumnezeu, unde lisus cel înviat, purtătorul de trofee nimicitorul nebiruit al iadului înfăţişează triumful cel mai strălucit împotriva morţii. Acolo-i ceata apostolilor, care petrec pe prea dulcele lor Dascăl suindu-se la ceruri; acolo-s conducătorii cetelor puterilor spirituale, care preîntâmpină pe împăratul slavei; acolo-s mulţime de suflete de drepţi slobozite, care urmează dumnezeiescul slobozilor. De pe muntele Măslinilor, Maica cea pământească, se desparte de Fiul Dumnezeu-Om care a împlinit stadiul mult dureros al iconomiei întrupării. De pe muntele Măslinilor îl primeşte Tatăl cel ceresc şi dându-I stăpânirea cerului şi a pământului îl aşează în dreapta Lui întru cele cereşti. Cu adevărat strălucitoare şi luminată este, ascultători iubitori de prăznuire sărbătoarea de astăzi! Ea este începutul tuturor, sărbătorii or Bisericii; este încununarea tainelor lui Hristos; este împlinirea mântuirii noastre. Astăzi se deschide pentru copiii izgoniţi ai Evei intrarea în patria dorită a Ierusalimului celui de sus. Astăzi se face restabilirea noului Israil în împărăţia cerească. Astăzi cel căzut se înalţă mai presus de serafimi, iar plămădeala cea muritoare se învredniceşte de îndoită cinste; după cum prin întruparea Cuvântului Dumnezeiesc a ajuns părtaş firii dumnezeieşti, tot aşa, prin înălţarea aceluiaşi ajunge părtaş slavei dumnezeieşti. Veniţi deci să ne urcăm în muntele Domnului, ca privind împrejurările prea cinstitei sărbători de astăzi să înţelegem măreţia binefacerilor lui Dumnezeu şi măririle firii noastre.
După ce Mântuitorul lumii a dezlegat legăturile morţii şi a înviat din morţi, a petrecut încă timp de patruzeci de zile pe pământ, arătându-se adesea ucenicilor lui şi încredinţându-i prin multe semne despre slăvită Lui înviere. Şi nu era fără taină numărul celor patruzeci de zile. Mai întâi la naşterea fără de sămânţă din Fecioară (traducerea exactă este aceasta:
„la prima naştere fără de sămânţă din Fecioară”), după patruzeci de zile a fost dus de părinţi la templu şi, ca prim născut a fost afierosit Sfânt Domnului după lege (Luca 11,22-39); la fel şi în învierea minunată din morţi care este renaşterea şi ca a doua naştere a lui, după patruzeci de zile se urcă în templul cel mai presus de ceruri, şi fiind oarecum primul născut dintre cei morţi, înfăţişează lui Dumnezeu şi Tatălui sfânta şi curata fire omenească în El, pârga întregii noastre firi. Iar când a venit sfârşitul celor patruzeci de zile lisus a scos pe ucenici până în Vitania la muntele Măslinilor – se potriveşte locul măslinilor, care este simbolul păcii, cu începutul păcii, pentru că este simbol al păcii – s-a despărţit de ucenicii Lui şi le-a lăsat testament nou pacea Lui. Dar şi proorocia Dumnezeiescului Zaharia a propovăduit mai dinainte aceasta: „Iată vine ziua Domnului si vor sta picioarele lui pe muntele Măslinilor în faţa Ierusalimului” (Zaharia XIV,4). Aici, după ce prin puterea Dumnezeieştilor lui cuvinte a deschis mintea ucenicilor de a înţelege Scripturile, adică toate câte a spus mai dinainte duhul cel sfânt despre El în legea lui Moisi, în Profeţi şi în psalmi, după ce le-a poruncit să predice la toată zidirea Evanghelia, adică cea mai frumoasă vestire a iertării şi a mântuirii, după ce i-a mângâiat de tristeţea despărţirii de El cu făgăduinţa Tatălui, poruncindu-le să rămână în Ierusalim, până ce se vor îmbrăca cu putere de sus întinzându-şi mâinile le dă o încredinţare a făgăduinţelor cea din urmă binecuvântare de stăpân. Nu se saturau ochii ucenicilor uitându-se la acea faţă Dumnezeiască, când încă „privind ei, s-a înălţat si nor l-a luat de la ochii lor” (Faptele Apostolilor 1,9). în norul acesta eu văd ascunsă o taină, a cărei simbol l-a văzut mai dinainte Ilie Tesviteanul în apel nor mic care se suia ca o urmă de om, din mare la cer (III împăraţi XVIII,44); în urma acestui nor a plouat ploaie îmbelşugată care a săturat atunci pământul uscat de trei ani şi jumătate şi a săturat şi pe poporul înfometat cu rod din belşug. Norul de pe muntele Măslinilor, este acel minunat nor, care după ce a înălţat la ceruri pe Fiul slăvit al Omului, a plouat de acolo în timpul Cincizecimii, ploaia cea îmbelşugată a Sfântului Duh, după urma căreia pământul fără de apă şi neroditor, adăpat din belşug a odrăslit florile bine-mirositoare ale virtuţilor creştineşti, a dat rod înşeptit de învăţătură adevărată şi a rodit belşugul predicării Dumnezeieşti, despre care poate că proorocea profetul împărat: „Ploaie de bună voie vei revărsa, Dumnezeule, peste moştenirea ta” (Psalmi LXVII,10). „Cercetat-ai pământul şi 1-ai îmbătat pe el; râul
Domnului s-a umplut de ape” (Psalmi LXIV,9-10). Aşa vrea încă să spună că acest nor misterios era umbra Duhului de o fiinţă care a răpit în chip văzut din locuinţa trecătoare pământească pe Soarele Dumnezeiesc în sfera cerească, ca la propriul său centru, ca să lumineze de acolo în chip spiritual şi pe cele pământeşti şi pe cele cereşti prin lumina neînserată a Dumnezeieştii slave.
»
Această minunată întoarcere a acestui soare spiritual a văzut-o mai dinainte în chip simbolic lezechia, atunci când rugându-se cu lacrimi arzătoare să-1 izbăvească de primejdia morţii, a văzut în ceasul de umbră cel mai frumos semn al sănătăţii lui, pe care i 1-a arătat Dumnezeu prin profetul Isaia. A văzut că soarele s-a suit cu zece grade, de unde coborâse (Isaia XXXVIII,8). Şi Soarele neapus al dreptăţii, Fiul lui Dumnezeu, coborâse ca zece grade din Dumnezeiasca lui vrednicie, pentru covârşitorul Lui pogorământ, când a plecat cerurile şi a pogorât nouă grade cele nouă cete ale cetelor celor netrupeşti – „Micşoratu-l-ai puţin faţă de îngeri” (Evrei 11,7), după cum zice Pavel, „făcându-se om în chipul robului” (Filipeni 11,7) şi a ajuns la al zecelea grad la această treaptă a oamenilor, smerindu-se mai mult decât omul prin patima si moartea de bună voie. Dar El, care s-a pogorât în cele mai de jos părţi ale pământului a suit iarăşi cele zece grade prin slăvită Lui înviere, ajungând mai presus decât oamenii şi îngerii, „mai presus de toată începător ia si stăpânirea” (Efeseni 1,21), după cum spune acelaşi apostol, înălţat până în dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl. „Eu, spune El însuşi, am ieşit de la Tatăl si am venit în lume, dar iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl Meu” (loan XVI,28). Şi prin aceasta ne-a dat cel mai fericit semn al mântuirii şi al vieţii veşnice pentru neamul omenesc îmbolnăvit şi mort în păcat. Pentru aceea spune: „Este de folos ca eu să mă duc, căci dacă mă voi duce Eu va veni la voi Mângâietorul” (loan XVI,7).
Acesta a fost scopul Cuvântului dumnezeiesc care s-a întrupat; aceasta a fost ţinta iconomiei întrupării; pentru aceasta s-a făcut fiu al omului Fiul lui Dumnezeu; pentru aceasta a pătimit cel nepătimitor; pentru aceasta a murit cel nemuritor; pentru aceasta a înviat primul născut al morţilor ca să înalţe pe cel căzut ca să slăvească (ca să slăvească, în V ca să ridice) pe cel osândit, ca să îhdumnezeiască omenirea. Vedeţi întrecerea? Pe de o parte a urii, pe care a împins-o împotriva noastră diavolul, iar pe de altă parte a dragostei pe care a arătat-o faţă de noi Fiul lui Dumnezeu? Diavolul
pismuia fericirea veche a firii omeneşti şi a alungat-o din paradisul desfătării; Hristos s-a înălţat pe aceeaşi fire mai presus de ceruri şi a aşezat-o în tronul Slavei Dumnezeieşti. Diavolul nu suferea să vadă supusă sub picioarele ei toate cele pământeşti; Hristos a supus sub picioarele ei şi pe cele cereşti. Diavolul a făeut-o roabă morţii şi păcatului; Hristos a făcut-o cetăţeană a cerului, împreună şezătoare pe tron cu Dumnezeirea îmbrăcată, cu îmbrăcămintea fericirii nemuririi, închinată de serafimi, răsplătind cu dobândă nemărginită paguba şi printr-o iscusinţă proprie lui Dumnezeu, înşelând pe înşelător.
Slăvită înălţare a Mântuitorului a ruşinat cu totul pe luciferul potrivnic lui Dumnezeu şi urător de oameni; acela, ca un vânător viclean, avea întinsă pe faţa pământului cursa nimicitoare a morţii în care se pândeau ca nişte păsări, nefericiţii urmaşi ai osânditului Adam, ale căror suflete le ţinea roabe în legăturile vechiului blestem. lisus Dumnezeu-Omul a vrut să fie prins în aceeaşi cursă, murind de bună voie, dar ca un vultur mare zdrobind cu dumnezeiasca lui putere cursa şi dezlegând legăturile, el mai întâi a zburat, înviind a treia zi; dar au zburat împreună cu el şi sufletele drepţilor, cântând cântările de biruinţă împreună cu David: „Cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit” (Psalmi CXXIII,7). Si iarăşi după cum vulturul voind să arate micilor săi pui, încă nedeprinşi, cum să zboare în drumul neobişnuit al văzduhului, îi conduce mergând înaintea lor, tot aşa pe cărarea necălcată a cerului pe care încă nu s-a arătat urmă de om, a zburat Domnul înălţat, .mergând înainte, conducând, ca pe nişte pui sufletele drepţilor. „Ca un vultur, a văzut mai înainte Moisi, a înălţat pe puii săi, conducându-i în zbor” (Deuteronom XXXII,! 1). Şi într-adevăr „suindu-te la înălţime ai robit robia” (Psalmi LX VII, 19); şi după cum căderea primului Adam ne-a deschis nouă intrarea în iad, astfel înălţarea noului Adam ne-a deschis nouă intrarea în cer. „Avem deci, spune Pavel, încredere că avem să intrăm în sfânta sfintelor pe o cale nouă si vie, pe care ne-a înnoint-o prin catapeteasmă, adică prin trupul lui” (Evrei X, 19-20).
Vrăjmaşul apostat nu poate încă să înţeleagă şi se cutremură de înălţarea cu trupul la ceruri a acestui vultur tainic. Si dacă Solomon spunea că trei sunt acelea pe care nu le înţelegem: drumul corăbiei pe mare, drumul şarpelui pe piatră şi drumul vulturului spre cer (Proverbe XXX,19), apoi acea semeaţă minte cu mai multă dreptate poate să spună că nu înţelege deloc trei taine în iconomia întrupării cuvântului
dumnezeiesc. Mai întâi că după cum corabia străbate valurile mării si nu lasă nici o urmă a trecerii ei, tot aşa şi trupul prea fericit al lui Hristos a trecut prin pântecele neispitit de bărbat al fecioarei şi nu a lăsat semn de stricăciune în naşterea cea fără de sămânţă. Al doilea nu înţelege drumul şarpelui pe piatră adică acelaş trup, care a fost înmormântat care a fost închis într-un mormânt nou, tăiat în piatră, care a fost acoperit cu o piatră mare, aşezată pe uşa mormântului, cu toate acestea a străbătut-o şi lăsând ca şarpele vechea îmbrăcăminte a stricăciunii a înviat din morţi cu o îmbrăcăminte nouă a nestricăciunii, fără să lase vreun semn. Şi al treilea nu înţelege drumul vulturului spre cer, adică că acest trup se înalţă deasupra celor netrupeşti că cel pământesc străbate cerurile, că firea omenească stă pe tronul slavei dumnezeieşti.
Dar nici fericiţii îngeri nu înţeleg înălţarea slăvită cu trupul a Mântuitorului; pentru aceea acum, văzându-1 pe împăratul slavei înălţându-se îl întâmpină să-i pregătească intrarea şi zic către căpeteniilor cetelor superioare: „Ridicaţi boieri, porţile voastre şi ridicaţi porţile cele veşnice!” (Psalmi XXIII,7); acum iarăşi văzându-1 pe el că se înalţă îmbrăcat cu trup omenesc, şi acesta însemnat cu stigmatele rănilor şi înroşit cu prea curatul lui sânge ce a curs din coastă stau la îndoială în faţa minunii străine si întreabă: „Cine este acesta care vine din Edom? Si
‘ t
pentru ce sunt hainele tale roşii? (Isaia LXIII, l-2). Dar iconomie este ceea ce se vede; stăpânul iubitor de oameni vrea să înfăţişeze şi în ceruri simbolurile patimii, semne neşterse ale dragostei către noi, şi ale biruinţei puternice împotriva stăpânitorului lumii. Sau mai bine să zicem: „Trebuia să sufere Hristos si astfel să intre în slava lui” (Luca, XXIV,26), ca să cunoaştem că prin valea strâmtă a suferinţelor şi a durerilor trebuie şi noi să intrăm în împărăţia cerească.
Şi trebuia negreşit să se înalţe Hristos la Ceruri cu acelaş trup pe care 1-a luat; mai întâi, ca să fie mijlocit între Dumnezeu şi om, arătând Tatălui cel fără de început trupul acela fără de păcat pe care 1-a adus pe cruce jertfă curată şi nepângărită, ca să-1 îmblânzească faţă de păcatele noastre. „Pentru că Hristos, spune P avei, n-a intrat în sfânta sfintelor făcută de mâini, ci în însuşi cerul ca să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi” (Evrei IX,24). Iar loan zice: „Dacă a păcătuit cineva avem mijlocitor către Tatăl pe lisus Hristos cel drept” (I loan 11,1). Al doilea ca să avem noi care am fost botezaţi în Hristos care am trăit după Hristos, nădejde
sigură şi neclătită a învierii în trup şi a slavei veşnice în trup; pentru că dacă Hristos a înviat în trup, dacă a fost slăvit în trup, el care este capul credincioşilor trebuia de asemenea să învie în trup ca să fie slăviţi în trup şi credincioşii, care sunt mădulare ale lui Hristos, ca să fie mădulare analoage capului. Pentru aceea spune Pavel: „Cum este cel pământesc, aşa sunt si cei pământeşti, şi cum este cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti. Si precum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc (I Corinteni, XV,48-49). Şi iarăşi: „Avem mângâiere puternică cei care am căutat scăpare la ţinerea nădejdii puse înainte, pe care o avem ca pe o ancoră tare şi sigură a sufletului si care intră în cele mai dinăuntru ale catapetesmei unde a intrat ca înainte Mergător, pentru noi lisus” (Evrei VI, 18-20). Cât de neînţeleasă este măreţia binefacerilor lui Dumnezeu! Cât sunt de înalte măririle firii noastre!
Dar chiar dacă dumnezeiescul nostru Tată şi învăţător s-a înălţat de pe pământ la cer totuşi nu ne-a lăsat orfani. Când Ilie Tesviteanul a fost înălţat cu căruţa de foc ca să mângâie pe ucenicul său, pe Elisei, i-a lăsat cojocul (IV împăraţi 11,11-13); la fel înălţându-se Domnul iubitor de oameni ne-a lăsat ca mângâiere îmbrăcămintea dumnezeirii lui pe care a purtat-o pe când era om adică trupul lui cel prea fericit în înfricoşătoarea taină a sfintei euharistii, ca să fie nedespărţit de noi; pentru aceasta ne mângâie zicându-ne: „Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei XXVIII,20).
Nemuritorule Mire al sufletelor noastre, de acolo din dreapta lui Dumnezeu, unde azi te-ai aşezat împărat al veacurilor trimite-ne făgăduinţa Tatălui, pe prea Sfântul Duh, care este legătura nedezlegată a dragostei ca să fim nedespărţiţi de tine şi să ne învrednicim pe pământ împărtăşindu-ne cu vrednicie cu prea curatul Tău Trup şi Sânge, ca să fim totdeauna părtaş harului Tău dumnezeiesc; iar în cer împărtăşindu-ne cu fericita Ta faţă, ca să fim totdeauna părtaşi slavei tale celei veşnice, amin.
( Predici de Ilie Miniat)
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian