Despre credinta

Invatatorule, Tu esti Fiul Lui Dumnezeu!

Iarăşi Biserica lui Hristos prăznuieşte biruinţa ce-a avut-o împotriva duşmanilor sfintei noastre credinţe. Iarăşi este zdrobită erezia, iarăşi triumfă ortodoxia. Câtă bucurie duhovnicească ar trebui să aibă creştinii, când îşi amintesc azi de acei. Părinţi purtători de Dumnezeu, care au întărit cu aCia dumnezeiască râvnă credinţa ortodoxă, la atâtea sinoade ecumenic şi locale? Dar câtă întristare n-ar avea aceiaşi părinţi purtători de Dumnezeu, dac-ar vedea acea credinţă ortodoxă pentru care au luptat atâta împotriva ereticilor,’aşa de dispreţuită de ortddocşi! Ah, de-ar fi cu putinţă, să vă întoarceţi iarăşi în lume, apostoli ai lui Hristos, dascăli ai Bisericii, guri insuflate dejDumnezeu ale Duhului Sfânt, să propovăduiţi iarăşi credinţa la credincioşi, să învăţaţi iarăşi ortodoxia pe ortodocşi! Să vă întoarceţi, nu să luptaţi cu duşmanii credinţei, ci să catehizaţi din nou pe copiii credinţei. Acum credinţa lui Hristos nu mai este atacată de hula şi necredinţa  ereticilor, ci de neştiinţa şi păcătoşenia creştinilor. Credinţă prea sfântă, credinţă a lui Hristos,-care odinioară ai strălucit ca soarele în mijlocul norilor rătăcirii păgâneşti, care ai înflorit ca lin trandafir printre spinii cei întortochiaţi ai ereziilor, care ai triumfat nebiruită în luptele persecuţiilor păgâneşti, cât eşti acum de întunecată, de veştejită, de călcată în picioare în statele creştine, unde mai cu-seamă trebuia să triumfi, să înfloreşti şi să străluceşti, atât de învăţătura adevărului tău, cât şi în practica .sfinţeniei tale! învăţătorule, dumnezeiescule Dascăl, care te-ai pogorât din cer şi ne-ai învăţat o astfel de credinţă, noi mărturisim şi credem împreună cu Naţanail, Israiliteanul cel fără de răutate că „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti împăratul lui Israil” (loan I, 49), dar noi nu înţelegem ce mărturisim, nu trăim cum credem. Avem sfânta Ta credinţă, ce-am primit-o prin – sfântul Botez, dar noi în învăţătura credinţei suntem orbi, în practicarea credinţei suntem morţi. Noi, care prăznuim astăzi ortodoxia, n-avem din ortodoxie altceva decât numele. Faptul acesta, mai mult decât adevărat, mă îndeamnă, iubiţilor, să vorbesc despre această credinţă, ce-o ţinem în ziua de astăzi noi creştinii, şi vreau să arăt că o astfel de credinţă este cu totul nedesăvârşită, pentru că are lipsuri şi în învăţătura şi în practicarea credinţei. Are lipsuri în învăţătură, pentru că nu cunoaştem ceea ce credem, are lipsuri în practicare, pentru că nu trăim precum credem.

Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea, lisus Hristos, care este începătorul şi învăţătorul credinţei noastre, ca şi alte daţi, să dea mai ales acum zel inimii mele, lumină minţii mele, putere
de cuvânt limbii mele, „ca să fac lucrul evanghelistului” (II Tim. IV, 5). Harul lui Dumnezeu, care odinioară, priir gura sfinţilor lui Apostoli, a făcut ortodocşi pe necredincioşi, sfinţi pe păgânii el săracă şi astăzi, prin gura mea a păcătosului, pe creştini, creştini mai buni, creştini desăvârşiţi, buni în mărturisire şi în viaţă, desăvârşiţi în cunoaşterea şi în practicarea credinţei.

                      PARTEA ÎNTÂIA.

Când Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer pe pământ şi s-a făcut , om, a avut numai acest scop să ne dea un îndreptar de ce trebuie săxredem şi cum trebuie să trăim. Pentru a ajunge la fericirea veşnică, ne-a deschis două căi: una a cunoştinţei adevărului şi alta a practicării virtuţii. Acest îndreptar este credinţa şi aceste două căi sunt cele două feluri de credinţă, adică după cum spun teologii, credinţa teoretică si credinţa practică. Una fără de alta este o credinţă nedesăvârşiţă şi .nu ajunge pentru mântuire, pentru că cea teoretică fără cea practică este moartă, iar cea practică fără ” cea teoretică, este oarbă. Iar un creştin, care nu are sau pe una sau pe,alta, este ca un bolnav, care nu poate să meargă, fără putere, sau ca un orb,~care nu poate să vadă fără ochi. „Felul învăţăturii dumnezeieşti este de multe feluri, spune Iustin martirul si filosoful, se rezumă, ca într-un capitol, în învăţarea si păzirea poruncilor, în cunoaşterea dumnezeiască si adorare”.^ Credinţa, ca să fia desăvâjrşită, trebuie să fie în acelaşi timp şi teoretică, . adică să cunoaştem acele adevăruri, care cuprind învăţătura credinţei, şi practică, adică să practicăm acele virtuţi, pe care le porunceşte  legea  credinţei. Iar creştinul, ca să fie creştin desăvârşit, trebuie s-o aibă şi pe una şi pe alta, adică şi cunoaşterea, ca să ştie ce crede, dar şi practica, ca să
lucreze cum cred. Acum să vedem ce fel este credinţa ce-o avem p timpul de azi noi creştinii şi care îi sunt lipsurile atât în cunoaşterea cât şi în practicarea credinţei desăvârşite. De aceea  să vedem mai întâi ce lipsuri are în cunoaştere. O, cât este de mare întunecimea minţii noastre în atâta lumină de adevăr!

lisus a venit în părţile Cesareii lui Filip şi aici a-pus ucenicilor o astfel de întrebare:

– „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mat. XVI, 13).

– „Oamenii, i-au răspuns ei, nu ştiu cine eşti Tu; unul Te ia drept unulj altul drept altul; unul Te ia drept ceea ce eşti în adevăr; alţii spun că eşti loan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, alţii Ieremia, alţii iarăşi că eşti unul din mulţii profeţi: Unii loan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din profeţi” (Mat. XVI, 14).

– „Bine, dar voi cine spuneţi că sunt Eu? Oare M-aţi cunoscut până acum? Voi cine spuneţi că sunt?” (Mat. XVI, 15).

– „Noi, a răspuns Petru în numele tuturor celorlalţi Apostoli, noi spunem că eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei XVI, 16). Aşa au răspuns Apostolii şi au mărturisit că Hristos este cu adevărat ce era, nu cum socoteau ceilalţi oameni.

Dar, să ne închipuim că Apostolii n-ar fi ştiut să-i răspundă cum trebuia, că ei nu 1-ar fi cunoscut. Mai erau vrednici să se numească^x Apostoli şi ucenici ai lui Hristos? Apostoli şi să nu cunoască’pe Stăpânul lor? Ucenici şi să nu cunoască pe Dascălul lor? Dacă ceilalţi oameni nu cunosc cine este Hristos, fie!,, ei erau întunecaţi de umbra vechii legi, nu văd încă lumina adevărului evanghelic. Dar Apostolii şi ucenicii lui Hristos, care au trăit atâta timp cu Hristos, care au fost atâta timp „ascultătorii învăţăturii Lui, privitorii şi părtaşii’ minunilor Lui, să nu cunoască, cine este acel Hristos, în care ei cred, pe care-L aud» pe care îl urmează?: Asta ar fi fost un lucru cu totul ciudat Dar acest lucru cu totul ciudat, care nu s-a întâmplat cu Apostolii, se întâmplă cu noi creştinii.

Să vină Hristos, ca şi atunci în părţile Cezareii, în părţile creştinătăţii, în ţările acelora care se numesc creştini ortodocşi, acolo unde împărăteşte credinţa Lui şi unde se predică Evanghelia Lui. Să întrebe încă odată şi să spună:

– „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” I-aş răspunde eu:

– lisuse al meu, oamenii nu cunosc cine eşti! „N-au cunoscut, n-au înţeles, umblă în întuneric” (Psalmi LXXXI, 5). Unul spune una, altul alta; după cum îi povăţuieşte rătăcirea minţii lor întunecate. Cine zic oamenii că eşti? Simon Magul, verhovnicul ereticilor, Menandru, Marcion’ şi toţi maniheii, spun că nu eşti acel Cuvânt creator, prin care s-au făcut toate, şi că lumea aceasta văzută nu s-a făcut prin Tine. Cerint, Evion, Aeţiu, Arie, Eunomie, spun că Tu eşti o creatură, nu Dumnezeu de o veşnicie şi de o fiinţă cu Tatăl. Antropomorfiţii mărturisesc că eşti Dumnezeu, dar Dumnezeu care ai formă de om. Savelie spune că Tu, Fiul, nu eşti o ipostasă despărţită de ipostasa Tatălui şi a Duhului Sfânt, ci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aveţijd singură ipostasă sivă deosebiţi numai ₍ prin nume. Macedonie spune că prin Tine a zidit Tatăl pe Duhul c’el Sfânt. Cine zic oamenii că eşti? Nestorie spune că Tu, făcându-Te om, după cum ai două firi ai şi două ipostase; dimpotrivă, Eutihie si Dioscur, că Tu, după cum ai o ipostasă, tot aşa ai şi o fire. Cherdon spune că nu eşti om adevărat, ci în aparentă. Apolinarie spune că eşti om adevărat cu trupul numai, dar fără suflet, iar în locul sufletului este dumnezeirea Ta. Sever spune că eşti om desăvârşit cu trup şi suflet, dar nu patimilor şi muritor, ci nepătimitor şi nemuritor. Cine zic oamenii că eşti? Pir şi Serghie spun că ai o singură voinţă, numai pe cea dumnezeiască, nicidecum voinţa omenească. Pelâgienii hotărăsc că harul iconomiei întrupării Tale n-a trebuit în întregime pentru mântuirea oamenilor. Iconomahii nu vor să cinstească icoana Ta. Calvinii tăgăduiesc prezenţa Ta în săvârşirea prea, curatelor Talj? Taine. Luteranii spun că eşti prezent, dar în afara prefacerii pâinii şi vinului: Iudeii, că ai fost un înşelător şi un răufăcător. Mahomedanii te socotesc un profet Sfânt, dar la urma urmelor nu Dumnezeu, ci simplu om, unul dintre profeţi.         Bine, pare a spune Hristos, dar voi creştinii, ortodocşii, cine socotiţi că sunt Eu? Oare -până acum M-aţi cunoscut? „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Ascultătorii mei, dacă noi n-am şti cine este acest Hristos, în care credem, în numele căruia ne-am botezat; dacă n-am şti că El este Unîil-Născut, Fiul Dumnezeului celui viu, a doua persoană a Sfintei Treimi, care s-a pogorâtpe pământ, fără să lipsească din cer; care s-a făcut om şi a rămas Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit; dacă n-am cunoaşte viaţa Lui, învăţătura Lui, minunile Lui, patimile Lui; dacă n-am cunoaşte poruncileEvangheliei Lui, Tainele Bisericii Lui, articolele credinţei Lui, am fi oare vrednici să ne numim creştini ortodocşi? Dacă ereticii, iudeii, mahomedanii nu cunosc pe Hristos, fie! „Ei n-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric”. Dar creştinii nu L-au cunoscut?   Creştinii n-au înţeles? Cei luminaţi prin Sfântul Botez merg în întuneric? Vai de noi! în afară de puţini, cei mai mulţi sunt orbi în cunoaşterea  credinţei. Muzicanţii cunosc măsurile sunetelor; doctorii cunosc felul doctoriilor; avocaţii cunosc legile statului; negustorii cunosc” chiţibuşurile socotelilor; pictorii, corăbierii, agricultorii, arhitecţii, toţi cunosc regulile meseriei lor. Numai creştinii nu cunosc articolele credinţei lor! „N-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric”. Pe toate celelalte le ştiu, afară de ceea ce trebuie să ştie: „Oameni stricaţi la minte, neîncercaţi în cre’dintă” (II Tim. III, 8), îi numeşte Apostolul, asemănători acelor creştini  de curând luminaţi din Efes, care, fiind întrebaţi de Pavel, dacă au primit Duhul Sfânt, au răspuns: „Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt” (Faptele Apostolilor XIX, 2). Câţi sunt printre creştini, care dacă ar fi întrebaţi: care sunt şi câte sunt articolele de credinţă; care sunt şi câte sunt Tainele Bisericii; care sunt şi câte sunt poruncile lui,Dumnezeu, ar rămâne fără glas la întrebare şi dacă ar răspunde atâta ar spune numai: „Dar nici n-am auzit dacă sunt articole de credinţă, Taine (Taine lipsă în M, adăugat după V) si porunci”. Şi nu le-au auzit, pentru că cine le-a vorbit lor despre ele? „Cum vor crede în ceea ce n-au auzit? Şi cum vor auzi fără predicare?” (Romani X, 14) „N-au cunoscut, n-au înţeles, merg în
întuneric”. Dar dacă creştinii nu ştiu ceea ce cred, deci în ce cred? Trebuie s-o spun şi ar trebui s-o spun cu lacrimi. Văd două inscripţii ale Dumnezeirii, adorată de oameni aici pe pământ; una în ludeea, printre evrei, alta în Atena, printre greci. Cea din ludeea spune: „Cunoscut este în ludeea Dumnezeu” (Psalmi LXXV, 1); cea din Atena: „Necunoscutului Dumnezeu” (Faptele Apostolilor XVII, 23). Cu alte cuvinte: în ludeea, Dumnezeu este cunoscut; în Atena Dumnezeu este necunoscut. Evreii cunosc cărui Dumnezeu se închină, atenienii nu-L cunosc. Acum, pe care din aceste două inscripţii trebuie s-o punem în Bisericile creştinilor? Eu spun pe cea din Atena: „Necunoscutului Dumnezeu”, pentru că, cu adevărat creştinii se închină unui Dumnezeu pe care nu-L cunosc; creştinii cred într-un Dumnezeu, dar nu ştiu că El este Dumnezeu în eer, care” are o singură fire şi trei ipostase, pe pământ un Dumnezeu-Om, care are două firi şi o singură ipostasă: „Necunoscutului Dumnezeu”. Creştinii cred într-un Domn lisus Hristos, dar nu cunosc nici minunile vieţii Lui, nici adevărul învăţăturii Lui, nici-vrednicia Sfintelor Lui Patimi, nfci covârşirea slavei Lui: „Necunoscutului Dumnezeu”. Creştinii au Evanghelia, dar nu”fcunosc nici poruncile, nici dogmele Evangheliei; ţin sărbătorile Bisericii, dar nu cunpsc
scopul Bisericii. Ah! şi cum se săvârşesc în timpul de azi sărbătorile creştinilor, cu nimic nu se deosebesc de sărbătorile păgânilor. Postesc, dar nu cunosc datoria postului; postesc şi se înfrânează de la mâncări, dar nu
de la patimi; şi în genere, chefurile şi beţiile, împreună sărbătoresc cu postul şi înfrânarea. Se împărtăşesc cu Tainele, dar nu cunosc harul Tainelor. Au credinţa, dar nu au cunoaşterea credinţei. Cred, dar nu ştiu în ce cred: „Necunoscutului Dumnezeu”. „N-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric „.

Astfel în ce priveşte cunoaşterea credinţei, credinţa creştinilor din timpul de astăzi are multe lipsuri, pentru că nu ştiu ceea ce cred si bine iar fi dacă n-ar lipsi mai multe încă în practicarea credinţei, pentru că nu fac după cum cred. Dacă noi am avea toată cunoaşterea credi/lţei noastre în aşa fel încât să credem bine,-dar dacă n-am pune cunoaşterea în practică, să trăim bine, n-am folosi nimic. „Care este folosul dacă cineva va spune că are credinţă, dar ntt are faptele credinţei” (lacob Uj l4). Oare, va spune cineva, credinţa singură ajunge pentru mântuirea omului? „Credinţa nu poate să-l mântuie?” (lacob II, 14). Aceasta, era vechea erezie a nicolaiţilor şi a ucenicilor lui Simon Magul, care credeau că ajunge pentru mântuirea omului numai credinţa fără fapte. Nu! Sufletul credinţei sunt faptele. Un trup fără suflet este mort. Deci, spune acelaşi Apostol, şi credinţa fără fapte«este moartă: „Căci după cum trupul fără duh este mort, tot aşa si credinţa fără fapte este moartă” (lacob II, 26). Iar o credinţă moartă’nu foloseşte cu nimic la mântuire. Acea credinţă pe care am primit-o la sfântul Botez, dacă am vrea să spunem cu exactitate teologică, nu este altceva decât un început de credinţă. Ea este o rădăcină, care trebuie să crească, să ajungă pom aducător de roade, ca să aibă loc în raiul pământesc al Bisericii lui Hristos. Altfel, fără de folos şi fără de rod, se taie şi se aruncă în foc (Matei III, 10; VII, 19; Luca III, 9). Credinţa de la Botez face pe prunc creştin; dar acest creştin, când ajunge în vârstă, numai cu această credinţă, nu este creştin decât  numele, începutul cere dezvoltare, rădăcina roade, credinţa fapte, fără de care credinţa este moartă
şi numai un cadavru de credinţă.                                                 ,

Suntem rătăciţi, dacă nădăjduim să dobândim viaa cea fericită cu o astfel de credinţă. Astfel a rătăcit necredinciosul împărat al Babilonului în adorarea dumnezeului în care credea. Acesta era. faimosul idol Vil si

cheltuiau cu el în fiecare zi douăsprezece baniţe de făină de grâu, patruzeci de oi şi şase Vedre de vin (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Vil, 3), pe care babilonenii socoteau că le mânca idolul Vil; pentru aceea îl cinsteau ca pe un dumnezeu viu. Daniil a primit poruncă să se închine acestui dumnezeu. Iar el a spus:

– „Eu nu mă închin idolilor făcuţi de mână, ci Dumnezeului celui viu al cerului şi al pământului”.  

– „Şi pentru ce, i-a răspuns cu mânie împăratul, nu ţi se pare că Vil este un dumnezeu viu, care mănâncă şi bea atâta în fiecare zi? Nu ţi se pare că Vil este dumnezei} viu? Nu vezi câte mănâncă si bea în fiecare zi?” DaniiLa râs de aceste cuvinte şi i-a răspuns: „Nu te înşela împărate, acesta nu este dumnezeu viu; este un idol fără suflet, fără viaţă, f ară putere; este pe dinafară de aramă, pe dinăuntru lui nare nici o putere, nici nu mănâncă, nici nu bea. Făina, oile şi vinul le mănâncă şi le beau preoţii, care sunt şaptezeci, fără femei şi copii; ei, printr-o uşă -ascunsă intră noaptea în templu. „Nu te înşela, împărate! Acesta pe dinăuntru este de, lut, pe dinafară de aramă si n-a niâncat niciodată”.  

Şi într-adevăr o astfel de înşelăciune a descoperit-o Daniil; rămânând’ în templu numai cu împăratul, a aruncat cenuşă pretutindenea, fără ca preoţii să ştie; apoi s-au îndepărtat. Iar noaptea, preoţii, după cum obişnuiau, au intrat în templu prin uşa cea ascunsă şi au mâncat si au băut. Dimineaţa când a venit împăratul, Daniil le-a arătat paşii lor care erau întipăriţi pe cenuşă. Aşa a cunoscut împăratul înşelăciunea; pe preoţi i-a tăiat, iar pe idol 1-a dat lui Daniil ca să-1 zdrobească, după cum a zdrobit şi a distrus totodată şi templul lui: „Şi împăratul i-a omorât pe ei şi a dat pe Vil lui Daniil şi l-a sfărâmat pe el şi templul lui”, (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Vil, 7-26). Prin urmare şi împăratul si babilonenii, orbiţi, socoteau că Vil este dumnezeu viu, iar el era un idol, pe dinafară de aramă şi pe dinăuntru de lut, cu tdîul mort.        

Tot aşa ne înşelăm şi noi ticăloşii! Socotim vie credinţa noastră şi ea-i moartă, pentru că-i fără fapte. Pe dinafară pare de aramă şi arată câteva senuae exterioare de credinţă; pe dinăuntru, însă, de lut; faptele n-au nici o cinste sau vrednicie. Pe dinafară creştini, pe dinăuntru cât de deosebiţi! Suntem iudei în iubirea de arginţi; păgâni în pierzare; mai răi decât animalele necuvântătoare şi decât fiarele în pomirja patimilor. Pe dinafară, la vedere, ne ducem la Biserică, postim, ne mărturisim şi ne împărtăşim câteodată. Faptele acestea până acum sunt de aramă, străluceşte în ele oarecare evlavie^ dar dacă cele dinăuntru nu se potrivesc cu cele dinafară, când în Biserică nu păstrăm evlavia, când postim de carne ş’i peşte, dar nu ne înfrânăm de la patimi, când ne mărturisim de atâtea ori în toată viaţa noastră, dar în toată viaţa noastră rămânem neîhdreptaţi, acestea sunt lut şi nu folosesc la nimic, înlăuntru, în acea aramă, care se arată pe dinafară şi străluceşte ceva, înlăuntru este lut, fără nici o valoare, înlăuntru, în acea formă falsă, care se arată pe dinafară virtute, evlavie, smerenie, este ipocrizie, invidie, mândrie mai mare decât cea luciferică. Nu vă înşelaţi, creştini, o asemenea credinţă ce-o ţinem nu este vie, pentru că ij-are suflet, care sunt faptele. Chiar dacă are oarecare fapte, acestea sunt numai externe, se fac sau din obicei sau de dragul oamenilor; nu sunt lăuntrice, pornite din voinţă bună şi cu gând bine plăcut lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Vil nu este dumnezeu viu, ci un idol neînsufleţit. Cu asemenea credinţă mulţi din cei care se numesc creştini sunt numai idoli de creştini. Idoli, spune Pavel, „care au forma evlaviei, dar tăgăduiesc puterea ei” (II Tim. III, 5).

Dar care sunt faptele credinţei? Multe, dar se rezumă la una. Fericitul Pavel o numeşte „credinţă care lucrează prin dragoste” (Galateni V, 5). Astfel; credinţa lucrează dimpreună cu dragostea; dragostea este deci în totul opera credinţei; dragostea este semnul care înseamnă pe adevăraţii creştini. „In aceasta, spune Hristos, vor cunoaşte foţi că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste între voi” (loan XIII, 35). Dragostea, tălmăceşte dumnezeiescul Hrisostom, este temeiul fiecărei virtuţi, mama sfinţeniei, pricinuitoarea mântuirii. „Căci acesta este temeiul virtuţii, si prin el se mântuiesc toţi”.

Printre alte multe fapte, lucru minunat a fost corabia lui Noe, înaltă de treizeci de coţi, -lată de cincizeci şi lungă de trei suje (Facere VI, 15).

Ca s-o construiască au trecut atâţia «i atâţia ani. Au încăptit în ea, împreună cu familia lui Noe şi atâtea animale, curate şi necurate. Toate aceste animale s-au hrănit în ea patruzeci de zile (Facere VII, 13-15). Toate lucruri minunate; dar după părerea mea, cel mai minunat este acesta: atâtea animale deosebite în ce priveşte felul, duşmănoase între ele printr-o vrăjmăşie naturală^ leul şi ursul, lupuj şi oaia, cum stau la un loc în aceeaşi corabie? Cum se împacă? Cum se înţeleg? Cum de nu se luptă? Cum de nu se mănâncă? Sfinţii tălmăcitori ai Dumnezeieştii Scripturi spun că aceasta era voia lui Dumnezeu, care a făcut de a îmblânzit acele animale în corabie. Aproape şi-‘au schimbat firea, au lăsat duşmănia, s-au dezbrăcat de sălbăticie. Pentru că altfel, dac-ar fi făcut război si tulburare, Noe ar fi fost silit să le alunge din corabie, în potopul celorlalte animale, încât, dacă voiesc să se mântuie, trebuie să stea liniştite. Nici un lucru din Vechiul Testament nu este simbol mai lămurit al sfintei noastre Biserici, decât corabia lui Noe. Pentru că, după cum toţi câţi au intrat atunci în corabie s-au mântuit şi toţi cŞţi au rămas afară, s-au înecat, tot aşa este şi înlăuntru, în Biserica lui Hristos: credincioşii şi evlavioşii şi ortodocşii; numai aceştia au nădejdea mântuirii; toţi câţi sunt în afară de Biserică, neevlavioşi şi eretici, se îneacă în pierzare. Prin urmare, Domnul nostru lisus Hristos, a zidit această corabie mântuitoare a sfinţeniei, Biserica, şi ne-a băgat în ea pe noi cei botezaţi în numele Lui, ca să ne mântuie de potopul obştesc al stricăciunii universale şi ne-a dat numai această poruncă, să trăim în pace, să ne iubim unul pe altul: „Aceasta vă poruncesc să vă iubiţi unul pe altul” (loan XV, 17). Prin urmare, ce era corabia? Loc de pace şi de linişte; cine nu trăia în pace, cine nu era liniştit, nu putea să stea înăuntru. Şi ce este Biserica lui Hristos? Dumnezeiescul Hrisostom ne spune: „Numele Bisericii nu este nume de despărţire, ci de unire şi de înţelegere” (Sf. loan Hrisostom, Omilia I la I Corinteni Cap. I). Prin urmare, cine vrea să aibă loc în Biserica lui Hristos; trebuie să se înţeleagă cu ceilalţi; cine vrea să fie creştin, trebuie să aibă dragoste, -care este semnul credinţei. Dar, o, moravuri! O, trai stricat al creştinilor! Maj£le Vasile spune şi se minunează: „Fiara sălbatică nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu”‘ – Dumnezeu porunceşte animalelor care sunt în corabie să trăiască liniştite şi să asculte; – „-si noi oamenii nu suferim mântuirea învăţăturilor?” (Sf. Vasile Cel Mare, Omilia VI la Exaimeron). Şi noi’oamenii, cei raţionali, care suntem fraţi, care avem un Tată obştesc în cer, care ne-am născut dintr-o mamă,dintr-o sfântă colimvitră aici pe pământ, care mâncăm o pâine, prea curatele Taine, care ţinem o Evanghelie, care credem într-un rai, care nădăjduim să trăim la un loc o viaţă veşnică, spun,-noi creştinii, care avem o singură fire, o singură credinţă, un singur Batez.ţ un singur Dumnezeu, suntem î

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian