În sfânta si marea Vineri
Patimimiri sfinte
La mântuitoarea patimă
Cum a făcut Dumnezeu pe om şi cum a făcut omul pe Dumnezeu? Dumnezeu, în
paradisul desfătării, a luat ţărână din pământ, a plăsmuit-o cu mâinile Sale, a
însufleţit-o cu suflarea Sa, a cinstit-o-cu chipul Său şi a făcut pe om (Facere
1,26; II,7).X)mul sus pe muntele Golgota, a făcut pe Dumnezeu fără chip,
fără suflare, tot plini de sânge, tot plini de răni, pironit pe Cruce. Văd
în rai pe Adam, aşa cum 1-a făcut Dumnezeu icoană însufleţită a lui
Dumnezeu, încununat cu slavă şi cu cinste, împărat liber al tuturor zidirilor,
de sub lună în desfătarea întregii fericiri pămâneşti. Văd pe Golgota pe lisus
Hristos aşa cum 1-a făcut omul, fără frumuseţe, fără chip de om, încununat
cu spini, osândit necinstit, în mijlocul a doi tâlhari, în agonia morţii
celei mai dureroase. Compar o icoană cu alta, a lui Adam în
paradis, cu a lui Hristos pe cruce şi gândesc: ce plăsmuire frumoasă au făcut pe om mâinile
darnice ale lui Dumnezeu şi ce privelişte jalnică au făcut pe Dumnezeu,
mâinile nelegiuite ale oamenilor! în rai, prin facerea omului, recunosc
opera prin care Dumnezeu şi-a încununat toate lucrările sale; iar pe
Golgota, prin patima lui Hristos, recunosc o nelegiuire, prin care omul a pus vârf
tututor nelegiuirilor lui. Dincolo, descopăr o dragoste nemărginită a lui
Dumnezeu faţă de om, iar dincoace o nerecunoştinţa nemărginită a omului
faţă de Dumnezeu. Nu ştiu ce să admir mai mult sau ce să mustru mai
mult. Un singur lucru ştiu, că trebuie să plâng deopotrivă şi pe Dumnezeu, care
a pătimit atâtea, dar şi pe om care a îndrăznit atâtea, în lacrimile mele nu
despart pe Dumnezeu de om, pentru că atunci când jelesc patimile, mă gândesc la cel
ce-a pricinuit patimile când număr rănile, găsesc mâinile celui care le-a
deschis, când mă uit la cel răstignit, văd şi pe răstignitor, iar în moartea Iui
Dumnezeu ucis pe nedrept, descopăr pe om ca ucigaş.
Aceasta-i printre altele, cea mai mare patimă a lui lisus Hristos. Aceasta-i ceea ce-i
răneşte capul mai mult decât cununa de spini. Aceasta-i ceea ce ce-i împunge
coasta mai mult decât suliţa. Aceasta-i ceea ce-1 chinuie mai mult
decât pironirea. Aceasta-i ceea ce-i amărăşte buzele mai mult decât fierea. Aceasta-i
ceea ce-1 împovărează mai mult decât crucea. Aceasta-i ceea ce-1 omoară mai repede
decât moartea. Anume să vadă pe om, plăsmuirea mâinilor lui, pricina patimii
şi morţii lui. Tot asta trebuie să fie şi toată pricina*îacrimilor noastre,
deoarece noi am răstignit, noi am omorât pe Dumnezeul nostru. Chiar dacă altceva
ar fi fost pricina patimii lui Hristos, totuşi pe nor trebuia să ne doară mult,
pentru că altcineva n-a pătimit atâtea. Dar să fim noi pricina?,Trebuie să ne şi
doară, să ne şi ruşinăm! Trebuie să plângem şi patima lui şi nerecunoştinţa noastră. Trebuie să vărsăm
îndoite lacrimi spre a fi lacrimi şi de milă şi de zdrobire de inimă. Şi astfel
să plângem şi pe Hristos şi pe noi!
Dar eu nu m-am
urcat azi pe acest sfânt amvon cu un astfel de scop. Ştiu că creştinii,
care acum plâng patimile, aşteaptă totuşi să învie odată cel răstignit, ca
să-1 pună iarăşi pe cruce. De aceea n-am venit să îndemn la plângere pe
creştini. Nu ţin seamă de lacrimi trecătoare, care nu se nasc din inimă, care nu-s
prunci ai umilinţei. Să-şi păstreze creştinii Jacrimile pentru a-şi plânge
sau pierderea averii sau moartea rudelor, sau binele vecinului. lisusul meu n-are nevoie de
astfel de lacrimi. Dacă nu se întristează
creştinii de el, sunt care se întristează. Se întristează cerul şi-şi acoperă cu întuneric foarte adânc faţa lui
liniştită şi frumoasă. Se întristează soarele şi-şi ascunde razele
întunecându-seş (LucaXXIII,44). Se întristează pământul, se cutremură de zbucium, deschide mormintele şi rupe de sus până jos catapeteasmă templului (Matei
XXVII,51-53; Marcu XV,38; Luca
XXHI,45). Se întristează chiar răstignitorii lui, căci se întorc lovindu-şi piepturile (Luca XXIII,48). N-am venit să vă fac
să plângeţi. Am venit să vă fac
numai să înţelegeţi ce este patima lui Hristos. Şi o vei face în trei părţi: în
prima cine este cel care a pătimit; în a doua ce a pătimit; şi în a treia pentru cine a pătimit. Veţi auzi că cel
care a pătimit a săvârşit un pogorământ desăvârşit; că în acelea ce a
pătimit a arătat 6″ răbdare desăvârşită,
iar pentru cel pentru care a pătimit a arătat o dragoste desăvârşită (că în acelea ce a pătimit… dragoste
desăvârşită, tradus după V în M textul este defect). Iar dacă faţă de atâta
pogorământ nu vă veţi minuna, dacă faţă de atâta răbdare nu veţi suferi împreună cu el, dacă faţă de atâta
dragoste nu veţi mulţumi, atunci, da,
voi spune că inima voastră este o piatră mai învârtoşată decât acelea care s-au despicat la moartea lui Hristos.
Haideţi
deci să ne suim în muntele Domnului (Psalmi XXHI,3), sus pe vârful Golgotei,
să vedem înfricoşata privelişte! Şi în atâta întuneric ce acoperă faţa lumii, să vină
în faţă cinstitul lemn spre a ne arăta calea crucii celei dătătoare de
viaţă. Unde eşti, prea fericită cruce? înaintează, lemn fericit de Dumnezeu,
care adăpat cu sângele viu al lui Dumnezeu răstignit, neTai odrăslit viaţa.
Masă de mult preţ, pe care astăzi s-a plătit preţul de răscumpărare al
mântuirii omeneşti. Scaun prea cinstit, pe care a şezut şi a împărăţii împotriva
păcatului noul împărat al lui Israil. Scară cerească, pe care conducătorul
mântuirii noastre rie-a arătat urcarea la rai. Stâlp ca totul luminat, care conduci pe poporul cel
ales în pământul fericit al făgăduinţei
dumnezeieşti. Cruce prea sfântă, sprijinul bisericii noastre, lauda credinţei noastre!1 Altă dată ai
fost lemn de neciste şi de moarte, iar acum lemn de slavă şi de viaţă.
Unealtă chinuitoare a patimilor Mântuitorului,
dar şi une’altă de trei dri fericită a mântuirii noastre! Să dea Dumnezeu ca istorisirea tristă de astăzi ce am s-o
fac, să pironească în întregime pe
tine, cruce, inima noastră, aşa cum lisus al nostru a fost pironit în întregime pe tine.
Partea I
Toată
temelia credinţei noastre ortodoxe este că cel care a pătimit, care a fost
răstignit, care a murit, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.’ Poate să pară
asta nebunie pentru păgâni, poate să fie sminteală pentru-iudei, totuşi noi
propovăduim pe Hristos şi pe acesta răstignit (I Corintei 1,23), după cum zice
apostolul. Acest răstignitla fost Dumnezeu întrupat. Şi cu toate că a
pătimit numai în trup, numai după omenire, deoarece ca Dumnezeu era
impasibil, totuşi, pentru că a fost «nit şi ipostatic, trupul cu cuvântul dumnezeiesc
şi omenirea cu dumnezeirea, trupul acela a fost propriu v orbin’d îndumnezeit, omul
acela a fost mai cu seamă Dumnezeu. Fiul Fecioarei a fost cu adevărat şi Fiul lui Dumnezeu, Unul lisus
Dumnezeu-Omul. Astfel, că după cum este
adevărat că acela a pătimit ca om, tot astfel este la fel de adevărat că
omul, care a pătimit, a fost Dumnezeu,
Dumnezeu prea înalt, împăratul veacurilor. Şi totuşi a primit să ia chip de rob, întru asemănare de om
făcându-se (Filipeni 11,7). A fost Dumnezeu fără de păcat (Evrei I V, 15) şi cu
toate acestea a voit să poarte păcatele
oamenilor şi să se arate ca un păcătos. Dumnezeu plin de slavă, plin de
putere, plin de nemurire şi cu toate acestea, după cum spune dumnezeiescul Pavel, s-a golit pe el însuşi de
toată bogăţia dumnezeirii lui (Filipeni 11,7), rămânând numai în slăbiciunea şi sărăcia firii omeneşti până chiar să moară. Această golire o
numeşte Grigore Teologul pogorământ şi
micşorare (Sf. Grigore din Nazianz cuvântul XXXI).
Dar oare pentru ce jgxa nevoie ca Dumnezeu să pătimească, să fie răstignit şi să
moară? Nu era oare un alt mijloc ea să se facă marea operă a mântuirii oamenilor?
Aici minunaţi-vă de pogorămânul desăvârşit al lui Dumnezeu.
Zalefcos, împăratul locrilor, a făcut printre alte, legi o lege prin care hotăra
să se scoată amândoi ochii celui care săvârşea adulter. Lege foarte dreaptă! Să
piardă lumina ochilor, cel mai scump lucru din viaţă, cel care se atinge de ciastea
altuia, cel mai scump lucru din lume. Primul care a călcat această lege şi a fost prins în
adulter, a fost propriul său fiu. împăratul
cel foarte drept hotărăşte să-i dea pedeapsa cuvenită, îl roagă toţi demnitarii, îl roagă întreg poporul pe
împărat să aibă milă de fiul lui, de
urmaşul şi moştenitorul tronului său împărătesc, împăratul, însă, stă neclintit în hotărârea lui, şi vreq mai bine să
păzească legea decât fiul. Când
mijlocirile şi rugăminţile 1-au strâmtorat puternic, a început să se înmoaie şi să asculte nu numai de dreptatea lui,
ci şi de dragostea părintească şi
să-şi spună în sine:
„Dreptatea cere-să-mi orbesc fiul, pentru că este călcătorul legii mele.
Dragostea părintească însă, îmi cere să am milă de fiul meu, pentru că este rodul măruntaielor
mele. Dacă voi trece cu vederea dreptatea mea şi nu-1 voi pedepsi cum
trebuie, sunt un judecător nedrept; şi iarăşi dacă voi călca în picioare
dragostea părintească şi-1 voi pedepsi, cum se cuvine, sunt un tată fără de milă.
Ah, soartă! Dacă trebuia să fiu tată, pentru ce m-ai făcut judecător? Ah, fire!
Dacă trebuia să fiu judecător, pentru ,ce m-ai făcut tată? Dar cum? Stau
încă la îndoială? Sunt judecător drept; dreptatea este oarbă şi nu se uită
la faţa cşlui vinovat. Dar iarăşi ce hotărăsc? Sunt tată iubitor de copii; dragostea este de
asemenea oarbă, şi nu vede vina Vinovatului.
Sunt împărat, şi ca împărat pot să pedepsesc când vreau, dar pot să iert când vreau. Să nu păzesc o lege pe
care ea am făcut-o? Şi să nu cruţ pe un copil pe care eu 1-am născut? Ce să fac
eu nenorocitul, eu, care sunt şi judecător şi tată? Este oare vreun mijloc, ca
să păzesc şi legea mea şi să cruţ şi
pe fiul meu? Da!’Pentru fapta fiului meu, trebuie să fie scoşi doi ochi. Să scot unul din ochii mei şi unul din
ochii fiului meu; să dea el un ochi
pentru că-i vinovat, să dau şi eu pe celălalt, pentru că sunt tată.
Prin asta voi mulţumi şi dreptatea mea şi dragostea mea. Prin asta voi
păzi şi
legea mea şi pe fiul meu. Prin asta mă voi arăta şi judecător drept si tată
iubitor de fii”.Aşa s-a întâmplat, ascultători! Era
nevoie de doi ochi; s-a găsit o cale de mijloc, să dea tatăl un ochi şi fiul
altul, ca pe de o parte să împlinească legea şi să pedepsească vina, iar pe d£ altă
parte judecătorul-tată să-şi păstreze dragostea sa, iar fiul lui vinovat lumina. în toate istoriile,
acesta este un exemplu minunat de covârşitoare dreptate împărătească şi
dragoste părintească. Totuşi este un exemplu omenesc, neîndestulător să fie
comparat cu ceea ce a făcut Dumnezeul cel drept şi milostiv totodată. . în
paradisul desfătării a fost, de demult şi dintru început, hotărâre dumnezeiască scrisă
pe pomul cunoştinţei, că cel care v-a mânca din el, şi va călca porunca
dumnezeiască să fie îndată dat morţii, „în ziua în care veţi mânca din el, cu
moarte veţi muri” (Facere 11,17). Noi, în persoana strămoşului Adam, am
călcat ppruiîca: „în Adam toţi am păcătuit” (Romani V,12). Am păcătuit şi
prin păcatul strămoşesc, dar şi prin păcatul propriei noastre voinţe.
Astfel toţi suntem supuşi dumnezeiescului blestem, toţi suntem vrednici de osânda veşnică. Trebuia
deci ca noi sau să luăm cuvenita pedepasă,
să pierdem ca doi ochi, pe cele două vieţi ce le aveam, pe cea trupească
şi sufletească, prin osânda veşnică, sau să fie găsit mijlocul de vindecare.
Dar care mijloc, când datoria noastră faţă de Dumnezeu,
era nemărginită? Dacă ar fi venit mii de oameni ca Moisi sau ca altul din profeţi, dacă s-ar fi întrupat mii
de îngeri şi ar fi murit, ca să plătească
pentru noi dreptatea dumnezeiască, sângele pe care 1-ar fi vărsat toţi oamenii aceea (toţi oamenii aceea lipsă în
M, adăugat după V), toţi, îngerii aceia, n-ar n ajuns, pentru că fiind
sânge de făpturi, ar fi fost mărginit, incomplet şi de puţin preţ, în timp ce
datoria noastră către Dumnezeu era
nemărginită. „Trebuia una din două, se exprimă în termeni teologici
sfântul Proclu, sau să vină din pricina osândei, peste toţi moartea, pentru că
toţi au păcătuit-, sau să se dea uri astfel de preţ de răscumpărate, prin
care să se satisfacă dreptatea îndelung călcată. OlPnu putea să mântuie, căci era supus datoriei păcatului, înger
n-avea puterea să răscupere omenirea,
căci n-avea ideie de o astfel de răscumpărare”. „Un simplu om n-avea puterea să mântuie, continuă acelaş sfânt
părinte iar un simplu Dumnezeu nu
putea să pătimească”. Era nevoie de două firi: omenească şi dumnezeiască. Nu numai omenească,
căci chiar dacă pătimea şi .murea nu
putea
să mântuiască, ci era nevoie de firea omenească şi dumnezeiască la un loc, unite într-o
singură persoană. Această persoană trebuia să pătimească şi să moară forin
firea omenească care este pătimitoare şi muritoare; dar
din pricina firii dumnezeieşti, care este de o vrednicie nemărginită,
acea patimă
şi acea moarte trebuia să fie de o cinste nemărginită şi astfel să plătească acea
datorie nemărginită. Aşa trebuia să se facă şi aşa s-a făcut.
Dumnezeu
a ascultat pe de o parte de dreptatea lui, care cerea răzbunare împotriva noastră,
pentru că eram călcătorii poruncii lui: „Voi şterge pe omul pe care l-am
făcut” (Facere VII,4); dar a ascultat pe de altă parte şi
de milostivirea lui, care
cerea iertare p’entru noi, pentru că „suntem plăsmuirile mâinilor lui. „Eu trăiesc, nu voiesc moartea
păcătosului” (lezechiil
XXXIII, 11).-Dumnezeu este Judecător drept: vrea să păzească legea Lui; dar este şi Creator iubitor de oameni:
vrea să păzească făptura Lui, Ce să
facă? Judecător şi Tată, Dumnezeu şi Creator, înţelepciunea lui nemărginită a găsit un mijloc să păzească legea
Lui şi să cruţe şi făptura Lui.
Dumnezeu a spus: trebuiesc două firi: dumnezeiască şi omenească. Oamenii să dea pe
una cu trup muritor, eu să dau pe cealaltă cu Cuvântul dumnezeiesc. Din
aceste două firi, omenească şi dumnezeiască să se nască o persoană tandrică:
om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit. Aceasta să pătimească, aceasta să moară.
Murind ca om, sângele lui care se varsă, este astfel plată; dar pentru că acest om
este în acelaşi timp şi Dumnezeu, sângele lui, care se varsă este o plată
nemărginită. Astfel este satisfăcută şi milostivirea mea, pentru că prin sângele
acestui singur om, se mântuiesc ceilalţi oameni, este satisfăcută şi
dreptatea mea, pentru că prin sângele acestui om şi Dumnezeu este plătită datoria
cea nemărginită. Eu deci mă voi arăta şi Judecător drept, dar şi Creator iubitor de
oameni. Aceasta este deci pricina, pentru care era nevoie să pătimească şi să
moară un Dumnezeu, făcut om, ca să poată ca om sa plătească şi ca Dumnezeu s-o plătească deplin.
Aici, creştinii mei, o repet,
era nevoie, ca de doi chi, de două firi; noi vinovaţii, călcătorii’poruncii
dumnezeieşti, am dat ca un ochi, omenirea;” Dumnezeu şi Tatăl a dat, ca un alt
ochi dumnezeirea; pedeapsa morţii ne-a atins în Omenirea lui Hristos, dar în
„Dumnezeirea lui Hristos pedeapsa morţii a dispărut. Am plătit prin trupul omenesc unit cu Cuvântul dumnezeiesc, şi am fost
răscumpăraţi prin Cuvântul dumnezeiesc unit cu Trupul omenesc. Aceasta-i minunata
ideie a marelui Atanasie; „Amândouă s-au făcut deodată într-un chip minunat:
moartea tuturor se săvârşea în trupul
Domnului^ dar în acelaşi timp moartea dispărea din pricina Cuvântului unit cu trupul” (Sf. Atanasie cel
mare, cuvânt despre om). Cât este de covârşitor pogorământul lui
Dumnezeu căjre noi,! Dar, o Dumnezeule, mult milostive şi mult îndurate, ca să
mântui pe om, atotputernicia ta n-avea alt
mijloc fără să dai morţii pe Unul-Născut Fiul tău, pe ochiul cel drept al feţii tale dumnezeieşti? Fără îndoială
Dumnezeu putea, lucrând ca
atotputernic, după cum printr-un cuvânt a spus şi s-au făcut toate, tot aşa cu un cuvânt să spurtă şi să
facă mântuirea omului. Putea, fără de
plată chiar să ne ierte nemărginita datorie, putea chiar fără moartea propriului său Fiu să ierte.păcarul
omului; putea chiar fără sângele lui
lisus Hristos să stingă flacăra osândei veşnice. Putea, dar aşa noi am fi cunoscut numai puterea nemărginită a ,lui
Dumnezeu (dar- aşa noi am fi cunoscut
numai puterea nemărginită a lui Dumnezeu, tradus după V, jtextul eSte corupt în M), şi n-am fi cunoscut
pogorământul nemărginit al lui
Dumnezeu. Dumnezeu a voit să se poarte şi ca Judecător şi ca Tată; să-şi arate şi dreptatea lui, dar şi iubirea sa de
oameni faţă de om, care era călcătorul legii sale; să se poarte şi ca Judecător
ca să-şi arate dreptatea lui faţă de lisus Hristos, care era Fiul lui. A avut
mai multă milă de om decât de Fiul
său Unul-Născut; a voit să jertfească pe, Fiul său Unul-Născut pentru dragostea de om (a avut mai multă milă…
pentru dragostea; de om, tradus după
V, în M textul este corupt). Şi Avraam a voit să jertfească pe fiul său unul-născut pentru dragostea de
Dumnezeu. Dar vedeţi ce rezultat a
avut fapta sa! Avraam a ajuns la locul poruncit, a pregătit jertfelnicul, a pus
peste el lemne, a aprins dedesubt focul şi legând pe Isaac fiul lui, 1-a aruncat deasupra. A pus mâna pe cuţit, şi-ă
ridicat mâna dreaptă, dar când voia să dea lovitura ucigătoare, Dumnezeu a
văzut, s-a milostivit şi a spus: „Avradme,
Avraame, stai nu înfige cuţitul tău în copil, nu-i fă nimic!”, (Facere XXII,12). Mi-e de ajuns intenţia ta cea
bună! Să trăiască fiul tău Jsaac ca
să fie tatăl multor neamuri pe care le voi binecuvânta şi le voi înmulţi ca stelele cerului şi nisipul mării
(Facere XXII,16-18). Şi ce lucru ciudat
era, Dumnezeul meu, dacă Avraam ar fi jertfit pe fiul său pentru dragostea ta?
Tu eşti Dumnezeu, vrednic de nemărginită dragoste. Eşti Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac (Ieşire
111,6; Matei XXII,32; Marcu
XII,26;Jjuca XX,37); eşti Dumnezeu şi orice
va face omul pentru tine o face din obligaţie şi pe bună dreptate. Dar ce este un
om? Un viermişor al pământului^călcătorul poruncilor tale. Atât de mult îl
iubeşti încât jertfesti
pe Fiul Tău de dragul omului? „Ce
este omul că-ţi aduc aminte de el sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalmi
,.CXLIII,4). Nu-i altceva omul! Atât de mare este pogorământul lui Dumnezeu,
încât i-a fost milă de fiul unui om n-a lăsat să fie jertfit, dar nu i-a fost milă de
propriul Său Fiu ci 1-a lăsat să moară: „N-a cruţat pe propriul său
Fiu ci l-a dat pentru noi toţi” (Romani VIII,32). L-a dat ca să-L
vândă ucenicii lui, să-L tăgăduiască prietenii lui, să-L judece duşmanii lui. L-a
dat invidiei iudeilor, judecăţii celor de alt neam, acuzaţiilor preoţilor,
batjocurei soldaţilor, urii şi furiei unui popor nerecunoscător, setos de sângele,
lui. L-a dat scuipărilor, palmelor, biciuirilor, spinilor, crucii, în aşa chip
încât nu-L socotea ca Fiu ci ca un păcătos; mai mult îl socotea însuşi păcatul. A
dat să fie judecat Fiul ca un vinovat spre a dezvinovăţi pe vinovatul om; să pedepsească pe
cel
fără de păcat spre a îndreptăţi pe păcătos; să împlinească în Fiul toată dreptatea lui dumnezeiască,
spre a-şi revărsa faţă de om toată mila lui nemărginită. Aşa gândeşte Pavel: „Căci
pe El, care nu cunoştea păcatul, L-a făcut păcat pentru noi ca prin El să ne
facem noi drepţi înaintea lui Dumnezeu” (II Corinteni V,21). Cât este de covârşitor pogorământul lui Dumnezeu faţă de noi!
Aşa
s-a purtat Tatăl cu Fiul; cum s-a purtat însă, Fiul cu Tatăl? A» arătat o smerenie
covârşitoare, o ascultare covârşitoare. „S-a smerit pe el însuşi, făcându-se
ascultător până la moarte”-(Filipeni 11,8). Iar primul semn al smereniei lui
covârşitoare îl dă în foişorul din Ierusalim. Aici, pentru prima dată,
se arată în chipul robului; spală cu propriile sale mâini picioarele ucenicilor
în vasul de spălat (loan XIII,4-10) şi se dă pe El însuşi ca hrană
ucenicilor în taina Sfintei Euharistii (Matei XXVI,26-28; Marcu XIV,22-23; Luca
XXII, 19-20). Semn al ascultării lui covârşitoare l-a dat în grădina
Ghetsimani. Aici, arătându-şi ca om toată slăbiciunea firii, se întristează
ctf o întristare atât de adâncă încât’i-a adus.sufletul până la moarte; se
chinuie cu un chin atât de mare, încât L-a făcut să scoată sudoare ca sângele
de îmbelşugat încât curgea până la pământ; cade cu faţa la pământ şi cu
sufletul pe buze, se roagă de este cu putinţă să nu încerce acel pahar al morţii.
Deşi se ruga aşa, totuşi s-a supus până la moarte, voinţei Tatălui. „Tată, spune
El, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu,
facă-se voia
Ta!” (Matei
XXVI,39; Marcu XIV,36; LucaXXII,42). Când s-a
întors la cei trei ucenici, pe care i-a găsit dormind, îi deşteaptă şi le spune: „Sculaţi-vă sg mergem (Matei
XXVI,46; Marcu XIV,42), acolo unde ne cheamă voinţa Tatălui si mântuirea omului!”
Acum, creştini, ce să admirăm mai mult? Hotărârea Tatălui care a rânduit pe Fiul Său la moarte, sau ascultarea
Fiului, care aleargă la moarte cu
atâta zel?’Nul Si în hotărârea Tatălui şi în ascultarea Fiului, noi trebuie să admirăm covârşitorul pogorământ al lui
Dumnezeu faţă de noi.
Dumnezeu, ca -să mânţuie pe evrei din tirania Egiptului
a trimis pe om, pe
Moisi. Ga să ierte păcatele evreilor a poruncit să se verse în ardere de tot sângele jertfelor, care era sânge de ţapi şi de
viţei. Dar ca să ne răscumpere din tirania
iadului, a venit chiar Dumnezeu. „Pe pământ s-a arătat şi
cu oamenii a petrecut” (Varuh 111,38). Pentru ca să şteargă păcatele noastre, şi-a vărsat propriul său sânge:
„Nu prin sângele ţapilor si al viţeilor, ci prin propriul său sânge ne-a mântuit” (Evrei IX, 12). Atât de preţioasă este mântuirea noastră; ea preţuieşte cât
sângele lui Dumnezeu. O singură picătură din
dumnezeiescul sânge este mai scumpă decât mărgăritarul
raiului şi era de ajuns o singură picătură” ca să stingă toate flăcările osândei veşnice. Si cu toate acestea s-a
vărsat atât de îmbelşugat pentru
mântuirea noastră, încât s-a vărsat tot şi n-a rămas nici o picătură în venele lui lisus Hristqs cel Răstignit pentru noi.
Gândiţi-vă bine la acest lucru,
creştini; acesta care a pătimit, care a fost răstignit, care a murit, este Fiul lui Dumnezeu. Acesta, ca să ne răscumpere
sufletele, şi-a vărsat tot sângele.
Si noi, vai, ţinem încă’roabe sufletele, suntem încă robiţi păcatului? încă n-am venit la mărturisire şi pocăinţă?
Mântuitorul
poate să ne spună: „La ce-a folosit
deci sângele meu? Atâta sânge pe care 1-am vărsat
din
toate mădularele mele; chinul pe care 1-am suferit în grădină; atâta sânge cât a curs din
trupul meu din pricina biciuirilor din capul meu din pricina spinilor din
coasta mea, din pricina suliţii; atâta sânge din rănile de
la mâini
şi de la picioare a căzut zadarnic pe pământ, pentru ca să-1 calce oamenii în picioare?
La ce-a folosit deci sângele meu? Părinte fără de început ţi-am făcut
voia ta cea sfântăj am pătimit, am fost răstignit, mi-am
dat
duhul, mi-arn vărsat tot sângele, pentru mântuirea creştinilor, dar creştinii nu cunosc
pe Mântuitorul lor, nu vor mântuirea lor, iubesc osânda lor. Deci pentru iudeii care
m-au răstignit care m-au făcut să mor cer iertare: „lartă-le lor!” (Luca XXHI,34);
pentru creştinii care m-au făcut
să mor fără să folosesc celor mulţi cer judecată: „Judecă-i, Dumnezeule!” (Psalmi V, 10). Dreptatea ta m-a făcut să-mi vărs
sângele meu; dreptatea ta să răzbune
sângele meu. N-are nici un cuvânt de apărare un creştin nepocăit, unul „care a călcat în picioare pe
Fiul lui Dumnezeu si a socotit lucru de rând sângele Testamentului” „(Evrei X,29),
spune apostolul Pavel. Cu cât a fost mai scumpă răscumpărarea lui, cu atât mai
grea va fi osânda lui. Dar noi să slăvim pe Mântuitorul; să primit mântuirea
(să primim mântuirea lipsă în M, adăugat după V); să ne pocăim! Să luăm folosul
acelui sânge preţios, care s-a vărsat pentru noi. Am văzut cine este cel care a
pătimit şi am admirat
covârşitorul lui pogorământ. Să vedem ce a pătimit şi să ne îndurăm de covârşitoarea lui răbdare.
Partea a II
Aţi văzut vreodată, creştini, o corăbioară pe întinsul
mării, departe de pământ, lipsită de conducere şi ajutor, bântuită de vânturi potrivnice
şi puternice,
lovită de valuri furioase, care la urma urmelor se scufundă în
adânc? Aşa închipuiţi-vă, că vedeţi pe Fiul Unul-Născut al Fecioarei ge marea
însângerată a prea amarelor patimi, departe de braţele iubitei sale Mame, părăsit de
Părintele Lui Cel fără de început, care odată L-a dat;
singur, Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian
fără ajutorul şi tovărăşia.ucenicilor Lui, care L-au lăsat şi au fugit.