Duminica Floriilor

Despre Sfanta Cuminicatura.

„Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele

                                              Domnului,
împăratul lui Israil”! (loan XII,13).

Domnul nostru lisus Hristos, surpătorul iadului,
biruitorul morţii, începătorul vieţii, a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile (loan
XI,43-44). Iar a doua zi, când a intrat în Ierusalim, s-a cutremurat tot oraşul la
venirea unui
astfel de făcător de minuni şi la ştirea străinei minuni. Unul pe altul se întreba: Cine este
acesta? Şi astfel, tot poporul acela nenumărat, adunat acolo pentru
sărbătoarea Paştelui, mişcat de un semn dumnezeiesc, îl primeşte cu slăvită
suită ca pe împăratul lui Israil. Unii merg înaintea lui, alţii vin în urmă,
alţii rup ramuri, alţii clatină stâlpări, alţii işi aştern hainele lor pe cale,
şi cu toţii într-un glas, până şrcopilaşii, strigă: „Osana! Binecuvântat este cel
ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil!” (loan XII, 13). La
praznicul cel purtător de stâlpări de azi, însemnez trei fapte debsebite. Mai
întâii, hainele aruncate pe pământ; în al doilea loc, stâlpările de finic,
semnele biruinţei; şî în al treflea loc,,cântarea aceea de bucurie: „Osana!
Binecuvântat este cel ce vine!” Trei sunt lucrurile cele marnecesare pe care trebuie să le facem noi creştinii, când
primim pe Domnul nostru lisus Hristos la sfânta împărtăşire cu preacuratele lui
taine. Mai întâi printr-o adevărată mărturisire să aruncăm hainele păcatelor,
purtate atâta vreme, să părăsim obişnuinţa cea veche şi rea, şi să ne
dezbrăcăm de omul cel vechi cu faptele lui. în al doilea loc, printr-o convertire
desăvârşită, să înălţăm stâlpările’ biruinţei, călcând peste cei trei mari
duşmani ai noştri: trupul, lumea şi diavolul. Şi în al treilea loc, cu
bucurie şi veselie, să ne apropiem cu-o inimă duhovnicească zdrobită, de sfânta
masă a pâinii vieţii, zicând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru
numele Domnului!” Pentru aceea vă voi vorbi astăzi despre Sfânta
împărtăşanie, socotind că o astfel de cuvântare este foarte trebuincioasă acelora care se pregătesc în
aceste sfinte zile să se împărtăşească cu
prea curatul trup şi sânge al Domnului nostru. Mai întâi vă voi arăta că această
taină este cea mai mare faptă a puterii dumnezeieşti, a înţelepciunii
dumnezeieşti şi a bunătăţii dumnezeieşti, în al doilea loc vă voi spune ce
pregătire’trebuie să facă unul care vrea să se împărtăşească, spre a-i fi acea
sfântă împărtăşire nu spre judecată sau spre osândă, ci spre iertarea păcatelor şi
mântuire. Toate acestea vi le voi arăta pe scurt din pricina măreţiei
sărbătorii de azi.

Partea I

Dumnezeu, care după fire şi după fiinţă este cu neputinţă de înţeles şi de văzut, se înţelege
în parte şi este văzut din trei lucrări ale sale pe care teologii le numesc
externe, adică din putere, din înţelepciune şi din bunătate.

Minunile
sunt lucrarea puterii; tainele sunt lucrarea înţelepciunii, iar darurile sunt lucrarea
bunătăţii. Acum eu spun că dumnezeiasca euharistie este cea mai mare minune
făcută de puterea” lui Dumnezeu; este cea mai înaltă taină,
izvodită de înţelepciunea lui. Dumnezeu; este cel mai cinstit dar, dat de
bunătatea lui Dumnezeu. Să mergem s-o dovedim şi să începem cu cea dintâi.

Deşi
toate minunile, întrucât sunt minuni, sunt deopotrivă, pentru că toate la fel
depăşesc hotarele firii, totuşi dacă una depăşeşte mai mult sau mai puţin
legile firii, se spune că este o minune mai mare sau, mai mică. Hotarele firii, adică
modurile de existenţă ale lucrurilor naturale, sunt zece, pe care
Ariştotel le-a numit categorii: substanţa,’cantitatea, calitatea, relaţia,
activitatea, suferinţa, locul, timpul, poziţia şi posesiunea. Dintre toate minunile
puterii lui Dumnezeu, singură minunea sfintei Euharistii depăşeşte pe toate
hotarele firii şi este minune faţă de toate categoriile.

Minune faţă de substanţă, înainte de sfieţire, cele puse înainte au substanţa pâinii şi
substanţa vinului; după sfinţire, însă, pâinea şi vinul sunt substanţa
trupului şi sângelui lui Hristos. Prefacere desăvârşită a substaneţei în
substanţă, dar mai bine spus transsubstantiere.

Minune faţă de cantitate. Acel prea sfânt trup are întinderea interioară a propriilor sale
mădulare, dar nu are întinderea exterioară faţă de joc; cu alte cuvinte: are
toate mădularele, cap, mâini si picioare, aşezate după rânduială,
neamestecate şi nelimitate, nemărginite însă de loc; are cu adevărat toate organele trupului, dar pe
toate aşa cum se cuvine lui Dumnezeu; nu
este circumscris de loc, dar este limitat în loc. Pentru aceea

tot trupul lui Hristos este în toată sfânta pâine şi tot trupul
în^|îecare părticică a sfintei pâini, în
acelaşi chip în care tot soarele se vede în toată oglinda, dar dacă se va tăia oglinda în multe
bucăţi, se vede iarăşi, în fiecare
din acele multe bucăţi, tot soarele.

Minune faţă de calitate, în sfânta Euharistie, este substanţa trupului şi sângelui lui
Hristos; nu mai este⁵ substanţa pâinii şi vinului, ci numai forme, accidente şi
însuşiri ale pâinii şi vinului; forme fără materia proprie; accidente fără
substanţa lor proprie; însuşiri în afară de propria lor substanţă. Vedem culoarea pâinii
şi a vinului, simţim gustul pâinii şi al vinului, dar mâncăm şi bem trupul
şi sângele lui Hristos.

Minune faţă de relaţie. In sfânta Euharistie este
acel Fiu al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu
şi Tatăl îl naşte fără de mamă din veşnicie, iar în timp îl naşte, fără de tată, Fecioara Măria. Afirm că este acelaş
fiu, dar în sfânta Euharistie nu-1
naşte pe acest Fiu nici Tatăl, nici Mama, pentru că Hristos în preacuratele taine, propriu vorbind nu se naşte, ci
se realizează în chip tainic. Acesta
este un al treilea mod de existenţă al lui Hristos. Pentru aceea potrivit primului mod de existenţă al naşterii
din veci, este Fiu şi are relaţie cu
Tatăl; potrivit celui de al doilea mod de existenţă, al naşterii în timp, este acelaş Fiu şi are relaţie cu Mama;
în sfârşit, potrivit celui de al
treilea mod de existenţă, al transsubstanţierii, este iarăşi acelaş Fiu, dar nu are relaţie nici cu Tatăl, nici cu Mama,
ci rămâne fără relaţie.

Minune faţă de activitate. Taina dumnezeieştii Euharistii lucrează în chip material, dar
face şi minuni în chip duhovnicesc. Este mâncare pentru gură, dar este şi hrană
pentru suflet. Atinge simţirea, dar sfinţeşte şi duhul.

Minune faţă de suferinţă. Dumnezeiasca pâine se sfărâmă, dar nu se separă; se împarte,
dar nu se desparte; se mănâncă dar nu se consumă; împărtăşeşte pe toţi
totdeauna, dar nu lipseşte niciodată.

Minune faţă de loc. Acelaş lisus Hristos şi pe pământ şi în cer; acelaş şi pe
sfânta masă şi în dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl; acelaş în acest sfânt altar şi în toate
altarele ortodocşilor.

Minune faţă de timp. Acesta este trup nestricăcios. şi nemuritor; acesta este sânge
izvor de viaţă veşnică; totuşi nu rămâne decât numai prin rămânerea formelor.

Minune faţă de poziţie. Sfânta Euharistie, este minune după poziţie dacă te vei gândi că
la naştere stă în iesle,  in patimă este
spânzurat pe cruce, la înviere stă ca un biruitor, la
înălţare zboară la ceruri, în rai stă în dreapta Tatălui.                                                               

Minune, în sfârşit, faţă de po’sesiune. Acesta este adevărul trup şi
sânge al lui Hristos, dar are ca o
îmbrăcăminte exterioară formele pâinii şi vinului .Prin urmare, dacă dumnezeiasca Euharistie depăşeşte toate hotarele firii, toate modurile de existenţă
ale lucrurilor naturale, este cea mai mare minune a puterii dumnezeieşti.

Cea mai înaltă taină din toate tainele pe care
le-a izvodit înţelepciunea dumnezeiască este
taina sfintei Euharistii, pentru că ea depăşeşte toate hotarele cunoştinţei
naturale. Toate cele făcute de Dumnezeu-Omul Cuvântul prin întruparea sa, toate
sunt adevărate, pe toate le-a făcut cu înţelepciune,
toate sunt tainice, în minunile săvârşite prin întruparea sa, este într-o privinţă cu totul ascuns, iar ţn altă
privinţă cu totul arătat; este cu
totul ascuns ca Dumnezeu, dar cu totul arătat ca om. De acee mintea în parte
le înţelege, şi iarăşi în parte nu le înţelege. Pentru asta toate sunt taine, totuşi nu întru totul ascunse. La naşterea
lui în timp din Fecioară nu înţelegem
în ce chip veşnicul Dumnezeu se naşte din femeie ‘şi în timp. înţelegem totuşi că se naşte, pentru că îl vedem
om desăvârşit. La patima şi mpartea
cea de bună voie nu înţelegem cum pătimeşte şi moare Dumnezeu cel
impasibil şi nemuritor. Totuşi înţelegem cum pătimeşte şi moare, pentru că-1 vedem om cu aceleaşi afecte ca şi
noi, îmbrăcat cu slăbiciunea firii noastre, „în parte
cunoaştem” (I Corinteni XIII.9), după cum zice apostolul, în taina
dumnezeieştii Euharistii sub forma pâinii şi vinului, Dumnezeu-Omul Cuvântul ascunde dumnezeirea sa, pentru că nu se arată Dumnezeu, ascunde şi Omenirea sa, pentru că nu se
arată nici om, ci se arată numai
pâine şi vin. Pentru aceea, în această taină, mintea omenească nu înţelege nici o parte a Cuvântului Dumnezeu-Om,
adică dumnezeirea şi omenirea sa. Astfel
această taină este întru totul ascunsă.

Veniţi,
înţelepţi ai lumii, care cu ascuţimea minţii aţi descoperit cele ascunse ale firii!
Veniţi, teologi ai Bisericii, care prin îndrumarea Sfântului Duh, aţi urmărit
adâncurile dumnezeieştilor Scripturi! Veniţi mai cu seamă, heruvimi cereşti,
cei.cu mulţi ochi, care cunoaşteţi tainele negrăite ale lui ‘Dumnezeu! Veniţi
aici împrejurul sfintei mese a acestei înfricoşate taine! Ceea ce vedeţi esje
pâine şi vin, dar acolo înăuntrul lor este în întregime lisus Dumnezeu-Omul.
în dumnezeiasca Euharistie nu este nici un semn  al Dumnezeirii ca să înţelegeţi că este Dumnezeu; dar este oare un semn al omenirii ca să
ffirţelegeţi cel puţin că este om? Nu! Este ascuns şi ca Dumnezeu,^este ascuns
şi ca om, este ascuns în întregime. La naştere, s-a golit cu adevărat pe
el însuşi, după dumnezeire, pentru că Dumnezeu s-a făcut în chip de rob
si ascultător pânăr la moarte (Filipeni 11,7-8). La patimă, s-a golit
după omenire, pentru că a pătimit până la moarte. Acofo omul se arăta, cu
toate că Dumnezeu era ascuns; dar aici, în dumnezeiasca Euharistie, s-a
golit pe El însuşi cu o golire desăvârşită, căci aici nu se arată nici ca Dumnezeu, nici ca om. Asta-i
taina tainelor, taina prin excelenţă.
Dumnezeiasca Euharistie, dintre toate tainele, este taina cea mai
ascunsă, întru totul ascunsă, taina care depăşeşte toate limitele cunoştinţei
naturale. Pentru asta deci este cea mai înaltă izvodire a înţelepciunii dumnezeieşti.

Şi
iarăşi dumnezeiasca Euharistie este cel mai cinstit dar al bunătăţii Dumnezeieşti, pentru
că este cel mai ales semn al dragostei dumnezeieşti. Pentru asta
mărturiseşte loan: „Iubind pe ai săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit” (loan XIII.l), ceea
ce înseamnă că le-a arătat, spune Teofilact, dragoste desăvârşită, adică toată
dragostea cu care Dumnezeu poate să iubească pe om. Când s-a întrupat, mare
dragoste a arătat! Când a murit, mare dragoste a arătat! Dar la urma urmelor, nu s-a oprit aici
toată dragostea sa. Patima pe cruce s-a
întâmplat o singură dată, pe când la sfânta
liturghie se îndeplineşte în fiecare zi, se jertfeşte în fiecare zi, mai cu seamă pătimeşte în sfânta pâine, ceea ce n-a
pătimit pe cruce, după cum spune
dumnezeiescul Hrisostom, adică pe Cruce nu s-a făcut sfărâmarea sfintelor lui mădulare, potrivit profeţiei „nu
i s-au sfărâmat picioarele Lui;
nu i se vor zdrobi oasele întru el” (Ieşire XIJ,46; loan XIX,36). Dar în sfânta pâine se găseşte sfărâmat în multe părţi; spre a sătura pe
mulţi. „Ceea ce n-a pătimit pe
cruce o pătimeşte prin punerea înaintea şi primeşte să fie sfărâmat spre a sătura pe toţi”.
Aceasta este întreaga dragoste, cu care
până în sfârşit ne-a iubit pe noi.

Poporul cel nerecunoscător al lui Israil putea să se laude altă dată pe bună dreptate cu
marele binefaceri făcute de Dumnezeu faţă de el şi să spună: „N-a făcut aşa nici unui
popor!” (Psalmi CXLVII,9): când a despărţit
Marea Roşie, pentru ca să-i treacă în pământul făgăduinţei (Ieşire XIV, 16-29);
când i-p. hrănit cu mană în pustie (Ieşire XVI,4-19); când i-a adăpat cu apă scoasă în chip minunat din piatră
(Ieşire XVII,5-6). Dar toate acestea nu se pot compara cu culmea binefacerilor, făcută fle Dumnezeu^ faţă de
noi în această Dumnezeiască taină. Ce este Marea Roşie faţă de acest sânge izvorâtor de
viaţă, prin care trecem la făgăduinţa harului celui nou! Ce este mana, pe care
israeliţii au mâncat-o şi au murit, faţă de această dumnezeiască pâine care s-a
pogorât din cer, pe care dacă o mănâncă cineva va trăi în veci? Ce este
piatra din care a curs apă, faţă de această piatră tainică, „izvor de
apă vie pururea curgătoare’, care saltă spre viaţa veşnică” (foan I V, 14). Noi
trebuie s-o spunem şi o spunem mai nimerit: „N-a făcut aşa niciunui
popor!” Ce semn mai ales al dragostei sale faţă de noi putea să ne dea
Mântuitorul lumii decât de a face pâinea şi vinul trupul şf sângele său şi acesta să ni-1
dăruiască să-1 mâncăm şi să-1 bem, când voim ca să fie pururea, până la sfârşitul
veacului, nedespărţit de noi? Aceasta-i o dragoste ce n-o putem tâlcui. Este de
neînţeles! Nu putem s-o măsurăm. Este de nemăsurat! Dragoste dumnezeiască,
dragoste desăvârşită,
dragoste întreagă, toată comoară bunătăţii dumnezeieşti, în această taină a
arătat Dumnezeu, ca puternic, cea mai mare tărie a atotputerniciei lui;
ca înţelept, taina tainelor; iar ca bun, culmea darurilor. Acum, ce pregătire
trebuie să avem noi când voim să ne împărtăşim cu această înfricoşată şi mare
taină? „Să se cerceteze omul pe sine, spune fericitul Pavel, si
aşa să mănânce din pâine şl să be,a din potir” (I Corinteni XI,28). Să
se cerceteze, mai întâi fiecare pe el însuşi bine, să-şi examineze mai întâi
propria lui conştiinţă. Dacă are vreo piedică s-o ridice; dacă are
vreo legătură, s-o dezlege, în jurul muntelui Horiv, Moisi păştea oile socrului
său Madiam. Deodată ve4e o privelişte ciudată: era un rug, cate ardea, dar
nu se mistuia. „Vede că rugul arde cu foc, dar rugul nu se mistuia” (Ieşire- III,2).
Moisi a rămas înspăimântat de vedenia aceasta; şi cuprins de curiozitate, a spus:
Vreau să merg să văd ce este această minune. „Ducându-mă aproape, voi vedea
această mare vedenie, ce este că nu se mistuie rugul” (Ieşire 111,3). A
mers, s-a apropiat, dar aude o voce care-1 strigă. Pertu aceea se opreşte, nu mai
înaintează. Focul acela pe care-1 vedea Moisi în rug era Dumnezeu şi vocea pe care a
auzit-o era
vocea lui Dumnezeu care-i spune: Moisi, Moisi, nu îndrăzni să te apropii de locul
acesta! Mai întâi dezleagă-ţi încăltămintele de la picioarele -tale, pentru că
acest pământ este sfânt şi trebuie să vii cu luare aminte şi cu evlavie. „Nu
te apropia aici; dezleagă-ţi încăltămintele de la picioarele tale, căci locul în
care stai este pământ sfânt” (Ieşire 111,5). Creştine, care vrei să te împărtăşeşti,,
vezi acea sfântă pâine, vezi acel sfânt potir, care este pe sfânta masă? Acolo
este trupul şi sângele lui Hristos. Acolo este însuşi Dumnezeu cu trupul. Acolo este
focul dumnezeirii, care luminează şi curăteşte pe cei vrednici, care arde şi
mistuie pe cei nevrednici. Nu te atinge, nu te apropia aici! Mai întâi
dezleagă-ţi încălţămintele de la picioarele tale; dezleagă-ţi legăturile păcatelor tale,
care-ţi leagă sufletul, printr-o adevărată-mărturisire. Eşti în duşmănie cu
cineva? Dezleagă mai întâii legătura-urii şi împacă-te cu aproapele tău! Ai
nedreptăţit pe cineva, ‘ai furat, ai răpit, stăpâneşti lucru străin? Dezleagă-ţi
legătura nedreptăţii şi dă înapoi dreptul altuia. Ai fost legat cu o desfrânată sau
cu o preadesfrânată şi ai trăit atâta vreme în păcat, într-un scandal obştesc?
Dezleagă legătura trupului şi slobozeşte din mâinile diavolului sufletul tău robit, „Dezleagă-ţi
încălţămintele
de la picioarele tale, căci locul în care stai este pământ sfânt!” Biserica aceea în
care intri, acea sfântă masă de care te apropii, locul acela în care stai şi te-mpărtăşeşti,
este sfintele sfinţilor, este pământ sfânt. Acolo stau alături în chip nevăzut
sfinţii îngeri, care-şi acopăr feţele de frică, de cutremur şi de evlavie. Acolo
stă un Vasile cel Mare şi un Hrisostom, oameni cu totul desfăcuţi de orice legătură
pământească, sfinţi uscaţi din pricina vieţii lor aspre, îngeri pământeşti,
prin curăţenia sufletului lor. Şi cu toate acestea mărturiseau că erau nevrednici.
Unul spunea: „Stai Doamne,
că cu nevrednicie mă împărtăşesc”; iar celălalt: „Doamne, Dumnezeul meu,
ştiu că nu sunt vrednic”. Dar tu, care ţi-ai pângărit sufletul cu mii de păcate? Tu, care pentru
păcatele atâtor ani n-ai făcut poate canon de un ceas, tu, nu te apropia
aici! Mai întâi dezleagă-ţi încălţămintele
din picioarele tale! Mai întâi dezleagă-ţi orice legătură, ridică orice piedjcă, liberează-te,
mărturişeşte-te, îndreaptă-te, pocăieşte-te! Si astfel dezlegat, iertat, uşurat, vino, apropie-te! Dar iarăşi şi
atunci cu evlavie si cu luare aminte. Moisi, ca să se apropie de locul
unde era Dumnezeu în rugul care
ardea”, si-a descălţat încălţămintea. Deci cu câtă frică şi cutremur, trebuia să calce acolo unde
erau spini şi foc! Aceeaşi frică şi
acelaşi cutremur trebuie să ai şi tu când îţi întinzi mâinile şi-ţi deschizi
gura ca să primeşti sfânta împărtăşanie! Trebuie să zic: Cred  Doamne, că
tu eşti Dumnezeu; mărturisesc că eu sunt păcătos. Cred că tu eşti foc
mistuitor; mărurisesc că eu sunt iarbă uscată. Nu sunt vrednic eu, păcătosul,
să mă apropii de Dumnezeu, ca să nu fiu osândit; nu sunt , vrednic eu, iarba cea uscată, să mă apropii de
foc, ca să nu mă ard! Dar pentru că tu mă strigi şi mă chemi, vin eu, necuratul, să mă curăţesc prin tine, izvorul
sfinţeniei; vin eu, bolnavul, să mă vindec prin tine doctorul sufletelor; eu, mortul, ca să înviez prin
tine pâinea vieţii! Vin să mă luminez, să mă
sfinţesc, mai cu seamă pentru aceea că sunt păcătoşii nevrednic! Vin, spre a nu mă depărta prea mult de
tine şi să pună stăpânire

pe mine vrăjmaşul sufletului meu!
Din nou mărturisesc că sunt nevrednic, pentru că  sunt păcătos. Dar tu ai venit să mântui pe
păcătoşi. O, mântuieste-mă dar! „Osana!
Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” .                                

Partea a II-a

Este o mare rătăcire a creştinilor socotinţa că dacă se mărturisesc în aceste sfinte zile
şi se împărtăşesc şi-au făcut o dată datoria şi sunt liberi să facă diri nou
păcatele de mai înainte, ba încă şi altele mai rele. Mare rătăcire! Mai cu
seamă pentru că s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, trebuie să trăiască cu mai
multă evlavie .şi luare aminte. Socotinţa aceasta rătăcită vine de acolo că nu
ştiu ce înseamnă Sfânta împărtăşanie şi ce ajunge sufletul după ce s-a
împărtăşit.

Moisi se pogora din muntele Sinai, ţinând în mâinile lui cele două table ale
Testamentului, pe care era scris Decalogul. Faţa lui strălucea de atâta lumină, încât
fratele lui, Aaron, şi poporul evreilor nu puteau să-1 vadă,,întunecându-li-se
vederea de atâta strălucire. Din această pricină Moisi şi-a acoperit faţa cu un voal
ca să poată aceia să se apropie de el. „Şi au văzut fiii lui
Israil că era plină de slavă faţa lui Moisi si s-au temut să se apropie de el; si a pus Moisi un
acoperământ pe faţa lui” (Ieşire XXXIV,35). Dar de unde atâta lumină pe faţa lui Moisi,
încât să se întunece vederea celor care îl
priveau? Moisi,^us în muntele Sinai, a stat multe zile vorbind cu Dumnezeu faţă către faţă. Din îndelungata lui vorbire cu Dumnezeu, a luat acea strălucire  prin care se arăta atât de slăvită faţa lui. Este mare deosebire între a
vţ)rbi cu Dumnezeu în chip tipic şi în enigmă ca Moisi şi a primit în
gura lui si în pieptul lui cu adevărat şi
în realitate pe însuşi Dumnezeu, ca cel ce se împărtăşeşte. Faţa . lui Moisi strălucea atât de multfiumai pentru că a
vorbit cu Dumnezeu; cât trebuie să
strălucească sufletul aceluia care se împărtăşeşte cu trupul şi cu sângele lui Hristos în preacuratele taine?
Dumnezeiasca Scriptură spune că
evreii se înspăimântau să vadă faţa lui Moisi, pentru că strălucea ca soarele. Şi
dumnezeiescul Hrisostom afirmă că demonii se înspăimântează, tremură şi fug la
vederea feţei unuia care se împărtăşeşte. Asta pentru motivul că în acel
ceas se vede ieşind din gură foc dumnezeiesc. Privelişte minunată pentru
îngeri, înfricoşătoare pentru demon! „Când ieşind de la sfânta masă suntem
înfricoşători diavolului ca nişte lei care suflă flacără”. Nu este stea care să
strălucească atâta pe cer cât străluceşte un suflet de lumina harului
dumnezeiesc, în ceasul în care se împărtăşeşte.

Şi
pricina acestui fapt este că sfânta împărtăşanie, după cum spune Simeon al
Tesalonicului, nu este altceva decât unirea lui Dumnezeu cu noi în dumnezeirea
noastră, asemănarea şi împărtăşirea cu Dumnezeu. Noi •când ne
împărtăşim, mărturiseşte Grigore Teologul ne împărtăşim cu hanikpe care-1 are Hristos si ca Dumnezeu şi ca
om: „Prin jertfa cea fără de
sânge, ne împărtăşim cu Hristos şi participăm şi patimilor şi dumnezeirii sale”. Plin de atâta har ne urcăm la o atât
de înaltă sfinţenie, încât dacă am muri
în acej ceas sufletul nostru ar avea locul său în cetele mucenicilor, ale
fecioarelor, ale sihastrilor şi am ajunge într-o clipă acolo unde ei au ajuns
după atâta vreme şi cu -atâta nevoinţă. Dumnezeul ‘meu, Răscumpărătorul meu, să mor când va fi voia ta cea sfântă, într-un loc pustiu, într-o pădure, într-un munte, nu-mi pasă
unde, numai înainte de a muri, să
fiu învrednicit să mă împărtăşesc cu preacuratul tău trup şi sânge! Dacă în acel ceas te am cu mine nu mă tem că voi
pieri. Cu astfel de merinde surit
încredinţat că voi ajunge la limanul împărăţiei tale cereşti.

Deci, creştine, odată ce te-ai împărtăşit, ai grijă ca să nu pierzi ceea ce al câştigat Ţine
bine» să ‘nu-ţi cadă mărgăritarul cel de mult preţ! Păzeşte-1 din toate
părţile,’să nu-1 răpească cel viclean din sufletul-tău! Ţe-ai sfinţit cu
cele sfinte? Trăieşte ca un sfânt! Ai ieşit curat din baia harului dumnezeiesc?
Să nu cazi în-mocirla păcatului tău dintâi? Te-ai vindecat la suflet?
Să nu te rostogoleşti din nou în boaia ta de mai înainte! Te-ai unit cu
Hristos? Rămâi cu Hristos si spune: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numere
Domnului”. Lui slava în veci, amin.

( Predici si Didahii de Ilie Miniat-
traducere de pr. Prof Fecioru Dumitru)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian