Duminica II de la Matei (II după Rusalii)-Despre slujirea apostolică

Pescari de oameni

 „Veniţi după mine şi vă
voi face pescari de oameni” (Matei IV,19).

Jos pe ţărmurile Mării Galileei, dumnezeiescul învăţător, pogorât din cer, a deschis în
sfârşit marea şcoală a învăţăturii cereşti. Aici Cuvântul Dumnezeu-Om, marele
Apostol trimis oamenilor de Tatăl ceresc, a început pentru întâia oară
să vorbească pe pământ şi să facă cea dintâi predică despre pocăinţă şi
despre împărăţia cerurilor: „S-a dus lisus în Gatflbea si de atunci a început
să predice si să vorbească: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor” (Matei IV, 12, 17). Aceasta este
acea mare lumină, despre care a profeţit Isaia, că are
să răsară la poporul care stă în întuneric şi în umbra morţii
(Matei IV, 16), adică strălucirea mântuitoare a Evangheliei, ce avea să lumineze şi să dea viaţă, prin noul har,
oamenilor de jos, cum erau iudeii
din Galileea, amestecaţi cu păgâni, întunecaţi si morţi în necredinţă. Cei dintâi ucenici chemaţi
la această nouă învăţătură au fost de trei ori fericiţii Simon Petru şi Andrei
fratele lui, lacov şi loan,’ fiii
lui Zevedeu (Matei IV, 18,21), oameni simpli în felul de a fi, săraci cu starea, pescari de meserie: „Veniţi după
mine si vă voi face pescuitori de oameni” (Matei IV, 19).
Astfel de unelte a întrebuinţat dumnezeiasca înţelepciune întrupată: ngbune; slabe, dispreţuite, după cum spune
Pâvel, ca să ruşineze (ca să ruşineze
lipsă în M. adăugat după V.) şi să nimicească înţelepciunea, nobleţea şi puterea lumii (I Corinteni I, 27-28), şi
astfel să arate că învăţătura lui
Hristos, pe care a primit-o lumea, n-a fost opera puterii omului, ci .opera puterii iui Dumnezeu. Ce
n-au făcut aceşti simpli pescari!
Lăsându-şi deodată şi mrejile şi corabia, adică toată bogăţia sărăciei lor, ba încă şi pe tatăl lor, au primit,
fără să mai stea laindoială, chemarea
şi au urmat cu râvnă celui ce-i chema. „Iar ei îndată lăsându-si mrejile si pe tatăl hr, au urmat lui” (Matei IV, 20, 22). Aşa trebuie să fie adevăraţii
ucenici ai lui Hristos, cu totul dedicaţi lui Hristos, despărţiţi şi dezlegaţi de orice lucru lumesc. Aceasta este, prea credincioşi ascultători, subiectul predicii la
Evanghelia de astăzi, adică chemarea apostolilor lui Hristos. Şi pentru că
sfânta noastră Biserică, insuflată de Dumnezeu, a afierosit aceste
zile m cinstea sfinţilor Apostoli, poruncind să le sfinţim prin post, mi se
pare- potrivit să vorbesc astăzi despre superioritatea şi vrednicia slujirii
apostolice, ca să înţelegeţi ce înseamnă apostol al lui Hristos.

Apostol, după însemnarea curentă a cuvântului, înseamnă trimis; şi aşa sunt în general
solii împăraţilor, trimişi în vreo mare misiune; aceştia, ca unii ce
reprezintă persoana împăratului, de care sunt trimişi, au două prerogative
deosebite, în cuvânt şi în faptă: adică toate cuvintele şi faptele lor sunt”
socotite drept cuvinte şi fapte ale însuşi împăratului, care i-a trimis. Ucenicii lui
Hristos, numiţi de El apostoli, au fost soli ai Cuvântului Dumnezeu-Omul,
trimişi în toată lumea, ca să propovăduiască mântuirea a toa|ă lumea
şi” împărăţia cerurilor: „Alegând dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Luca VI, 13), i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu: „Mergând
în toată lumea, propovăduiţi Evanghelia la
toată zidirea” (Marcu XVI,
15). Dar şi
felul trimiterii este minunat. Domnul spune: „După cum M-a trimis pe Mine
Tatăl, si Eu vă trimit pe voi”(loan XX, 21). Cu alte cuvintet după cum Fiul, trimis
pe pământ ca să facă marea operă a ieonomiei. dumnezeieşti, a fost apostol al Tatălui Celui mai înainte de veci -‘aşa îl numeşte Pavel: „Apostol al mărturisirii noastre” (Evrei
III, 1); pentru aceea a luat de la Tatăl toată
stăpânirea celor cereşti şi a celor pământeşti: „Toate Mi-aufost date de Tatăl Meu (Matei XI, 2’t); Mi-afost dată toată stăpânirea în cer si pe pământ” (Matei XXVIII, 18) – tot aşa şi ucenicii au fost apostoli ai Fiului întrupat; având toată puterea Fiului. Asta în
sensul că după cum Fiul, ca apostol al Tatălui, reprezenta
pe Tatăl – pentru aceea „cel care primea pe Fiul, primea chiar pe Tatăl: „Cel
care Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Matei
X, 40) – tot aşa şi ucenicii, ca apostoli ai Fiului,
reprezentau pe Fiul; pentru aceea cel care primea pe ucenici, primea chiar pe învăţător: „Cel care vă primeşte
pe voi pe Mine Mă primeşte (Matei X, 40) şi cel care vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă „(Luca
X, 16). Pentru
aceasta câte taine a auzit Fiul trimis de Tatăl, pe toate le-au învăţat
ucenicii trimişi de Fiul: „Toate cate am auzit de la Tatăl Meu, v-am
făcut-cunoscute vouă” (loan XV, 15). Astfel Fiul este apostolul şi iniţiat al Tatălui, iar ucenicii sunt apostoli şi
iniţiaţi ai Fiului. Pentru aceea au luat acele
două privilegii deosebite în cuvânt şi în faptă, în cuvânt: toate câte vbr vorbi să fie crezute, ca fiind vorbite de însuşi Dumnezeu, în faptă: toate câte vor face, să fie păzite ca fiind
făcute de însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, după cum tot
omul este mincinos şi numai lui Dumnezeu îi este proprie
lipsa de minciună şi de greşeală, tot astfel această
însuşire de a nu minţi şi de a nu greşi le-au avut şi apostolii, deoarece
cuvintele lor nu erau cuvintele oamenilor, ci ale lui Dumnezeu, iar prin gura
lor, ca printr-un organ insuflat de Dumnezgu, vorbea Duhul ceLJJfânt, care este „Duhul adevărului” (loan XIV, 17). „Nu sunteţi voi care vorbiţi, le spunea Hristos, ci
Duhul care este în voi” (Matei X, 20). Şi iarăşi după cum nici
om, nici înger, ci numai Fiul lui Dumnezeu are propriu vorbind stăpânirea
duhovnicească/şi El singur ţine cheile, ca să descuie şi să încuie uşile împărăţiei
cerurilor, tot aşa toată această stăpânire, şi chiar cheile, le-au primit apostolii de
la Fiul când le-a spus: „Toate câte veţi dezlega pe
pământ vor fi dezlegate si în cer şi câte veţi lega pe pământ vor fi legate si în
cer” (Matei XVIII, 18).

Un astfel de
privilegiu n-au primit profeţii, întivadevăr au luat harul Duhului Sfânt, dar
numai în parte, adică numai darul profeţiei pentru a prezice cele
viitoare. Peste apostoli, însă, Duhul cel prea Sfânt şi-a revărsat toată bogăţia
darurilor lui dumnezeieşti atunci când s-a pogorât în chip de, limbi de foc
(Faptele Apostolilor II, 2-4). Profeţii vedeau
simbolurile lucrurilor viitoare numai ca în
oglindă şi ghicitură,”pe când apostolii le-au văzut faţă către faţă. Apostolul Pavel spune: „Taina lui Hristos n-a
fost făcută’cunoscută
oamenilor fa generaţiile trecute, aşa: rum. a fn*t descoperită acum, in Duh, sfinţilor Lui apostoli” (Efeseni III, 4-5).
Pe atunci
Dumnezeu a arătat în lume, ca Judecător, numai dreptatea Lui^A dumnezeiască;
El a dat în mâinile profeţilor biciul şi toiagul de fier al acestei dreptăţi
dumnezeieşti a Lui ca să bată, prin mustrări şi ameninţări, păcatul aprig al
oamenilor. Profeţii n-aveau puterea să ierte un singur păcat pe pământ, nici
să Bage pe vreun om în împărăţia cerească, pe care o închisese păcatul
lui Adam. Când a venit plinirea vremii (Galateni IV, 4), când
Dumnezeu şi-a arătat, ca Tată, dumnezeiasca Lui milostivire, când a trimis pe Fiul Său,
Mântuitor,al lumii, atunci a dat în mâinile apostolilor tot tezaurul
dumnezeieştei Lui milostiviri, făcându-i iconomii Harului Lui dumnezeiesc şi
portari ai împărăţiei cerurilor. Pentru asta apostolii au deschis aici pe pământ porţile mântuirii întregii lumi, iar în cer au
deschis intrarea
fericirii veşnice. Astfel profeţii au fost predicatorii legii vechi, iar apostolii
predicatorii Evangheliei noului har. Şi prin urmare pe cât este de superioară
Evanghelia faţă de legea veche, pe ^tât de superioară este slujirea apostolilor
faţă de slujirea profeţilor. Din această pricină înţelegem că apostol, potrivit
slujirii sale, înseamnă: om care reprezintă însăşi persoana Fiului Lui Dumnezeu;
este mâna dreaptă a lui Dumnezeu, este gura lui Dumnezeu; în gură are cuvântul lui
Dumnezeu, iar în mâna dreapta poartă cheile întregii puteri duhovniceşti.

Cuvântul
mi Dumnezeu, întrupat a ales doisprezece slujitori şi colaboratori de aceştia: pe Simon Petru şi Andrei fratele lui, care au
fost mai întâi ucenici ai lui loan,
pe lacob şi loan fiii lui Zevedeu, pe Filip, Vartolomei, Toma, Matei Vameşul, lacov al lui Alfeu, Levi „poreclit
Tadeu, care se numeşte şi Iuda, autorul epistolei sobornice, pe Simon – Cananitul, numit şi Zilotul şi pe Iuda
Iscarioteanul; în locul acestuia a fost ales în urmă Matia. Duhul cel Sfânt a preînchipuit în
dumnezeiasca Scriptură prin diferite simboluri ceata celor doisprezece apostoli.
Doisprezece au fost patriarhii, fiii lui lacov care au odrăslit, ca
doisprezece arbori de curând răsădiţi, nenumărate ramuri, poporul lui Israîl, roade
ale făgăduinţei dumnezeieşti. Cei doisprezece patriarhi au fost închipuirea celor
doisprezece apostoli, care au născut, prin predica evanghelică pe poporul cel
ales, pe noul Israil, pe fiii cei nenumăraţi ai Bisericii. Doisprezece erau
demnitarii evreilor, care în timpul primului judecător Moisi, judecau tot
poporul (Numeri I, 44: VII, 2); ei au fost închipuirea celor doisprezece apostoli, care,
sub primul
judecător al viilor şi al morţilor, judecau aici pe pământ, prin insuflarea Sfântului
Duh, toată Biserica ortodocşilor, iar dincolo, în a doua naştere, vor sta pe cele doisprezece
scaune judecând pe cele doisprezece
seminţii ale lui Israil (Matei XIX, 28). Douăsprezece au fost iscoadele trimise de Moisi în pământul făgăduinţei
(Numeri XIII, 1-29); ele au fost
închipuirea celor doisprezece apostoli, trimişi de Hristos să fie supraveghetorii Bisericii sobornice (trimişi de
Hristos să fie supraveghetorii Bisericii
sobornice, lipsă în M, adăugat după V.), care este pământul binecuvântării şi al harului. Douăsprezece au
fost izvoarele apelor, care au adăpat
în pustie pe poporul israilitean-(Ieşire XV, 27); ele au fost închipuirea” celor doisprezece apostoli, care au adăpat
toată faţa pământului cu izvoarele dătătoare
de viaţă ale dumnezeieştii învăţături. Doisprezece erau boii care  purtau în templul lui Solomon marea cea de aramă
(III împăraţi, VII, .25); ei au fost închipuirea celor doisprezece apostoli, care
după ce au arat, ca nişte boi spirituali, Biserica cu plugul crucii, au fost
jertfiţi pe altarul muceniciei ca nişte riaţonale arderi de tot.
Douăsprezece au fost stelele care încununau capul femeii, văzută de loan în
Apocalipsă, înveşmântată cu
soarele şi cu luna sub picioarele ei; ele au fost închipuirea celor doisprezece apostoli care sunt cununa cea
cu douăsprezece lumini ale miresei
tainice a lui Hristos care este înveşmântată cu lumina adevărului evanghelic si calcă în picioare umbra sinagogii.
Douăsprezece au fost pietrele
preţioase, văzute de loan Teologul, pe care era zidit Ierusalimul cel ceresc (Apocalipsă XXI, 14); ele au fost
închipuirea cea mai învederată a celor
doisprezece apostoli, peste care deopotrivă Hristos şi-a întemeiat Sfânta Lui
Biserică: „Şmdul cetăţii avea douăsprezece fţietre de temelie şi pe ele cele douăsprezece nume ale apostolilor
Mielului” (Apocalipsă .XXI, 14). Aceasta este marea, înalta şi mântuitoaîea slujire a sfinţilor apostoli. Sfânta noastră
Biserică îi cinsteşte cum se cuvine cu deosebită cinste pentru că ei sunt
gurile de Dumnezeu insuflate ale dumnezeiescului Cuvânt înomenit,
conlucrătorii de Dumnezeu chemaţi ai iconomiei dumnezeieşti, propovăduitorii
purtători de’Duh ai mântuirii a toată lumea, stâlpii neclintiţi ai Bisericif,
credincioşii iconomi ai noului har, prea fericiţii purtători de chei ai împărăţiei
cerurilor. Nu se teme, creştini, atât de mult iepurele de tunetul cerului cât s-a temut diavolul de
predica Sfinţilor apostoli. Diavolul s-a cutremurat, a fugit din templele
unde se adora ca Dumnezeu si s-a ascuns în părţile cele mai de jos ale
adâncului. Şi acum se teme, tremură, fuge când aude că se predică cuvântul
apostolic în Biserica lui Hristos. Dar vai când tace Biserica lui
Hristos, adică când nu se aude cuvântul lui Dumnezeu; când urmaşii apostolilor,
păstorii, ciobanii oilor celor cuvântătoare, nu predică, ci sunt păzitori
fără de glas, atunci diavolul prinde curaj, iese fără de frică, intră cu îndrăzneală
în turma lui Hristos şi mănâncă ca un lup setos de sânge, ca pe nişte oi
fără de paznic, sufletele creştinilor. O spun cu toată mâhnirea şi durerea
inimii mele. Acolo unde nu se aude cuvântul lui Dumnezeu, acolo este semn învederat
ca Dumnezeu este supărat. Nu poate să fie un rău mai mare într-o comunitate creştină
decât acesta şi o spune chiar Dumnezeu prin gura unui profet: „Iată vin zile, zice
Domnul, si voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine,, nici sete de
apă, ci foamete de a auzi cuvântul lui Dumnezeu- si vor colinda, de colo-colo _:căutând cuvântul
Domnului şi nu-l vor găsi” (Amos VIII, 11,12). Şi dimpotrivă trebuie să
fie semn de binecuvântare şi de har dumnezeiesc acolo unde nu este astfel de foamete,
acolo unde se aude cuvântul lui Dumnezeu, acolo unde se predică Evanghelia,
acolo unde se tălmăceşte învăţătura apostolilor, acolo unde creştinii aud şi
învaţă dogmele credinţei, căile
mântuirii si ale vieţii veşnice.    

   Trupul nu are atâta trebuinţă de pâine spre a se hrăni pe câtă trebuinţă are sufletul de cuvântul lui Dumnezeu spre
a se hrăni întru credinţă. Apostolul Pavel
spune: credinţa este din auzire (Romani X, 17); dar cum să creadă creştinii, spune acelaşi apostol, dacă
nu aud? Şi cum să audă dacă nu este
cineva care să-i înveţe? „Cum vor ^de în ceea ce n-au auzit si cum vor auzi f ară propovăduitor?” (Romani X, 14). Şi iarăşi: „Cuvântul lui Dumnezeu, spune marele Grigore, este acea pâine a
îngerilor, cu care se hrănesc sufletele care înfometează de Dumnezeu” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvântul
XX).   Dar oare Sfânta Evanghelie, care se citeşte în fiecare zi la liturghie de preoţi, nu este
cuvântul lui Dumnezeu? Da! Dar citirea Evangheliei pe care o face preotul nu aduce rodul acela
pe care-1 aduce tâlcuirea Evangheliei, pe
care o face predicatorul, tâlcuitorul Evangheliei. Cartea ^v preotului Isaia, pe care b citea eunuhul
Candachiei, împărăteasa Etiopiei . (Faptele
Apostolilor VIII, 27-28), nu i-a fost de folos eunuhului decât* atunci când i-a tâlcuit-o apostolul Filip. „înţelegi
oare ce citeşti? ” (Faptele Apostolilor
VIII, 30). Aceste cuvinte pot să le spun şi eu atât către preotul care citeşte Evanghelia cât si către creştinul
care o ascultă. Pentru ce s-o ascundem?
S-o mărturisim deschis! N-o înţelege nici cel care o citeşte, nici-cel care o aude. Prin urmare ce folos poate
să aibă? Ce rod? Dar când de pe amvon
predicatorul 6 predică, când îi tălcuieşte înţelesul, când îi explică parabolele, când îi descoperă tainele, da,
atunci are putere cuvântul lui
Dumnezeu, atunci este viu şi lucrător (Evrei IV, 12), după cum spune apostolul Pavel; atunci Evanghelia ajunge acea sabie cu două tăişuri,
care pătrunde adânc (Evrei
IV, 12), care loveşte, care
răneşte inimile ascultătorilor, care
îndeamnă la umilinţă, care trage spre pocăinţă şi duce la mântuire. Dar să venim la subiectul propus. Pentru că şi
noi. am fo,st izbăviţi din adâncul pierzării prin fericitele mreje ale sfinţilor
apostoli, adică pentru că şi noi avem mulţumirea de a fi creştini prin predica
Evangheliei făcută de apostoli, gândiţi-yă câtă datorie de evlavie avem către
ei? Să sfinţim deci, prin virtute-bine plăcută lui Dumnezeu, aceste zile de
post, închinate în cinstea şi pomenirea lor. Să purtăm cu bucurie, această puţină trudă
pentru ei
care s-au trudit atâta pentru zidirea Bisericii lui Hristos şi mântuirea lumii.
Iar Dumnezeu cel răsplăţilor ne va da, prin rugăciunile slăviţilor apostoli, plata
postului, cununa ostenelii noastre în veacul de acum si în cel ce va să fie.
Amin.

(Ilie Miniat, Predici şi Didahii- traducere de pr. Prof. Dumitru
Fecioru)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian