Duminica a doua a Postului Mare
Despre Mărturisire
„Au venit la el aducând un paralitic fiind dus
de patru oameni…, iar lisus văzând credinţa lor,
zice paraliticului: Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…
„Scoală, ia-ţi patul tău si mergi la casa ta”.
(Marcu,II,3,4,U).
Nu este puţin lucru când se
găsesc oameni în lume care să aibă milă de un nenorocit, în general oamenii nu aleargă
decât unde este fericire. Omul nenorocit e un om singur; nu-1 ajută nici
prietenia, nici rubedenia; iar când se găseşte vreo inimă, care să aibă milă de
el şi mâini să-1 ajute, este pentru el cea mai mare mângâiere a nenorocirii şi toată
fericirea nefericirii sale. Paraliticul din Ierusalim era vrednic de milă, de
vreme ce 38 de ani a zăcut la scăldătoarea oilor fără să primească vreodată
ajutor de la vreun om, să-1 apuce, să-1 ridice şi să-1 arunce în acele ape tămăduitoare. „Doamne,
spunea
el cu multă întristare către lisus, om nu am ca atunci când se tulbură apa să mă
arunce în scăldătoare” (loan V, 7). O soartă mult mai bună a avut
paraliticul de astăzi din Capemaum, care a găsit patru oameni să-1 poarte şi mulţi
ca să-1 ajute şi să-1 ducă în casa unde a auzit că lisus învăţa cuvântul
adevărului pe o mulţime nenumărată de popor: „Şi au venit la el, aducând
un paralitic purtat de patru oameni” (Marcu II, 3). Mare dragoste faţă de aproapele şi mare credinţă faţă
de Hristos au avut-o aceşti oameni! Ei neputând să intre pe uşa astupată de
numeroşi ascultători, au desprins acoperişul casei şi pe acolo au coborât pe
paralitic înaintea dumnezeiescului doctor, să-1 vadă, să i se facă milă de el, să-1
tămăduiască. Cu privire la această minune, vă rog, creştinilor, să vă gândiţi la două
lucruri:
la boala bolnavului şi la puterea doctorului. Aceste două puncte: povara bolii, adică
păcatul şi uşurinţa vindecării, adică iertarea, vor forma subiectul predicii de
astăzi. Ascultaţi-le cu atenţie ca să vă folosiţi.
PARTEA ÎNTÂI
Oamenii nu pot înţelege după cum
trebuie cât este de mare povara păcatului, după toate cele spuse de sfinţii
învăţători şi teologii scolastici.
Nimic nu se face mai uşor şi nimic nu se înţelege mai greu
decât păcatul. Asta-i pricina că păcătuim uşor şi ne pocăim greu. Păcatul, creştinilor,
este o
boală foarte grea, pentru două pricini: mai întâi, din pricina vredniciei lui Dumnezeu care
este insultat, al doilea, din pricina dispoziţiei omului care păcătuieşte. Să
vi le tălmăcesc pe amândouă ca să fac să înţelegi vrednicia lui
Dumnezeu. Nu vreau să vă tălmăcesc, atât cât poate mintea omenească, ce este
Dumnezeu şi să vă spun, că el este existenţa desăvârşită, binele desăvârşit,
înţelepciunea desăvârşită, care a făcut din nimic toate cele văzute şi
nevăzute; că el este împăratul cel atotputernic, de care ascultă cerul,
pământul şi iadul; că el este Judecătorul cel înfricoşător al viilor şi al
morţilor, pe care-1 slăvesc prin cântece îngerii, îl adoră oamenii, tremură dracii, i se
închină toată firea, îţi spun numai că Dumnezeu este acel binefăcător al tău,
cu totul plin de milă, care, din tină cum erai, te-a plăsmuit după chipul şi
după asemănarea lui, care ţi-a dat viaţă şi suflet; care pentru
dragostea de tine, făcându-se om, a pătimit, a murit pe cruce, şi-a vărsat tot
sângele ca să te răscumpere, îţi spun că acela este Tatăl tău cel iubitor de
oameni, care te-a făcut fiu prin harul înfierii în sfântul Botez; ţi-a dat avere
de mare preţ, comorile tainelor Bisericii lui şi te-a făcut moştenitor al
împărăţiei cerurilor. Poate să fie o binefacere mai mare decât aceasta? Tu
păcătuieşti şi păcatul tău este o nerecunoştinţa, ce o arăţi faţă de binefăcătorul
şi Părintele tău. Tu în ceasul acela uiţi binefacerile lui, îndepărtezi
dragostea lui, calci în picioare sângele lui, dispreţuieşti Evanghelia lui.
Gândeşte-te, cum pare o atât de mare nerecunoştinţa lui Dumnezeu,
binefăcătorul şi Tatăl tău, care ţi-a făcut atâtea binefaceri, care te-a iubit atât de
mult! Creştinilor, se spune că atunci când luliu Cezar a văzut pe ucigaşii
care veneau să-1 omoare în Senat şi a descoperit printre aceia pe Brutus, pe
care-1 iubea ca pe un fiu, i-a spus: „Şi tu fiule? „JC.M. aceste
cuvinte şi-a acoperit faţa cu toga ca să nu vadă atâta nerecunoştinţa, de care s-a
cutremurat mai mult decât de moarte. „Conducătorii poporului s-au adunat contra
Domnului şi contra Hristosului lui” (Psalmi II, 1). Iudeii, agarenii (adaus după V), ereticii,
neevlavioşii, necredincioşii, luptătorii contra lui Dumnezeu se înarmează împotriva
lui Dumnezeu şi împotriva lui lisus Hristos Fiul Său Unul-Născut; pornesc război
împotriva Evangheliei
lui, insultă numele lui. Cu ei te uneşti şi tu creştine, când păcătuieşti. Te uneşti cu iudeii, când
iubirea ta de argint înmulţeşte dobânzile,
când nedreptăţeşti pe săraci, când răpeşti lucrul străin te uneşti cu agarenii când pofta neraţională te sileşte să te tăvăleşti în mocirla plăcerilor trupeşti; te uneşti cu ereticii, când
limba ta îndrăzneaţă huleşte, jură
strâmb, minte, osândeşte, defăima pe aproapele. Dumnezeu te vede şi zice: Şi
tu, fiule? ‘
Ce este deci păcatul, creştini?
Păcatul este un rău nemărginit, este o desăvârşită nerecunoştinţa, săvârşită
împotriva lui Dumnezeu; ba, ce este mai rău, săvârşit înaintea ochilor lui. Creştine, să insulţi pe
Dumnezeu înaintea ochilor lui, este un lucru
atât de greu, încât pare cu neputinţă să fie săvârşit de un om. Asta, după
părerea sfinţilor învăţători, nu vine din altă parte decât de acolo că
noi urâm pe Dumnezeu în ceasul acela şi suntem
urâţi de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este vrednic de dragoste nemărginită, ura
noastră faţă de Dumnezeu este nemărginită; iar pentru că Dumnezeu este bunătate nemărginită, ura lui
Dumnezeu faţă de noi este nemărginită.
Asta o face păcatul când insultă pe Dumnezeu. Nu pare oare cu neputinţă
că un om poate să îndrăznească atât de mult împotriva lui Dumnezeu?
Vândut de fraţii lui, cumpărat de nişte
negustori israeliţi, losif a fost răscumpărat în Egipt de conducătorul
Petefris, eunucul şefului bucătar al împăratului Faraon, care, după buna plăcere a lui Dumnezeu, 1-a
pus econom şi supraveghetor al bogăţiilor
lui. Dar pentru că losif era foarte frumos
la faţă, femeia conducătorului şi-a pus îndată ochii pe el, s-a aprins de dragoste satanică şi căuta să se culce cu el.
Ştiţi ce-a răspuns losif cel prea
curat la rugăminţile, la făgăduielile, la linguşelile Evei egiptene?
– Eu, a spus el, eram sclav şi bărbatul tău, stăpânul meu, m-a răscumpărat. Eram sărac şi m-am îmbogăţit. Eram
străin şi mi-a încredinţat în
mâinile mele toată averea lui, afară de tine, femeia lui. Toate acestea sunt milostiviri ale lui Dumnezeu, căruia mă
închin. Cum este cu putinţă să arat atâta nerecunoştinţa faţă de stăpânul meu?
Cum este cu putinţă să fac un
asemenea păcat faţă de Dumnezeul meu? „Cum voi putea să fac cuvântul acesta şi să păcătuiesc împotriva lui
Dumnezeu?” (Facere XXXIX, 9).
– losife, gândeşte-te bine la
robia ta, gândeşte-te la folosul tău! Eşti tânăr, eşti frumos! Tinereţea şi frumuseţea
sunt două mari prilejuri, două mari apărări în astfel de ispite. Eşti rob! dacă cedezi,
toată feicirea stăpânului tău este a ta.
– Bine! Dar „cum voi putea
să
păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?”
– Gândeşte-te, că dacă dragostea ce ţi-o
poartă se schimbă în mânie eşti pierdut. Dacă nu-i satisfaci pofta, teme-te de
calomnia ei. Dacă-i vei . dispreţui iatacul, te aşteaptă închisoarea.
– La toate m-am gândit dar „cum
voi putea să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
– Ti se pare oare cu neputinţă? Fapta rămâne ascunsă; nu te vede nimeni, nu te
întreabă nimeni.
– O ştiu, tiar mă vede şi mă judecă
Dumnezeu, căruia eu mă închin.
– Deci, ce hotărăşti?
– Să se mânie pe mine, să mă calomnieze,
să mă bage la închisoare, să mă osândească la moarte, pe toate acestea pot să le
sufăr. Dar cum pot să insult pe Dumnezeul meu? Aceasta mi se pare întru totul
cu neputinţă: „Cum voi putea păcătui împotriva lui Dumnezeu?”
Creştinilor, losif era
mulţumit să-şi piardă şansa lui, să-şi piardă libertatea, să-şi primejduiască
viaţa. Ştiţi că într-o zi, când femeia aceea desfrânată 1-a găsit singur, 1-a
apucat de haină ca să-1 tragă spre ea, iar el şi-a lăsat haina şi a fugit de păcat,
pentru că socotea că era cu neputinţă ca un om să insulte pe Dumnezeu: „cum
voi putea să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Prin această
istorisire vreau să spun că este un rău atât de mare a insulta prin păcat pe Dumnezeu,
încât pare cu neputinţă eţe săvârşit. Este cu neputinţă să voiască cineva să
urască pe Dumnezeu, care este vrednic de nemărginită dragoste şi să voiască să fie urât
de Dumnezeu, care este nemărginit de bun. Lucrul acesta, spune dumnezeiescul
Hrisostom, este mai greu
chiar decât iadul. „Pentru cel căzut, înstrăinarea si îndepărtarea de Dumnezeu este mai grea decât
chinurile aşteptate dincolo”. Iad
înainte de iad? Nu este acesta un rău nemărginit? Acest nemărginit rău aş vrea, de-ar fi cu putinţă, să vă fac să-1
înţelegeţi. Teologia ne învaţă că Dumnezeu,
ca unul ce are prin fire întreaga fericire desăvârşită, nu poate să se întristeze; dar dacă Dumnezeu ar putea să se
întristeze, întristarea pe care i-ar
pricinui-o un păcat al unui om, ar fi mai mare decât bucuria pe care i-ar pricinui-o toate virtuţile atâtor
bărbaţi sfinţi, toate înfrânările atâtor
cuvioşi sihastri, tot sângele atâtor mucenici viteji. Nu este acesta un rău nemărginit, care ar putea, prin el însuşi, să
pricinuiască o întristare nemărginită fericitei firi a lui Dumnezeu? Dar
dacă Dumnezeu, ca Dumnezeu, nu poate să se
întristeze, a putut să se întristeze ca om, atunci când, chinuindu-se, în
grădina Ghetsimani, spunea: „întristat este sufletul
Marcu XIV, 34). Domnul spunea aşa, după cum tălmăcesc îndeobşte toţi sfinţii
învăţători, nu pentru că se temea de patimi, de moarte, de palme, de bice, de cruce,
de chinul şi ocara crucii, ci pentru că în ceasul acela a ridicat pe umerii Lui păcatul
întregii lumi spre a merge
să-1 pironească pe qruce. Această povară era atât de mare, încât 1-a făcut pe
el, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, să asude cu sânge şi să se întristeze până la moarte: „întristat este
sufletul M eu până la moarte”,
cu alte cuvinte povara aceea era
nemărginită. *
Un rău nemărginit este iarăşi pierderea harului dumnezeiesc. Ce pierde omul când pierde harul dumnezeiesc? Nu-s
destule cuvinte ca să
tălmăcească această pierdere şi nici lacrimi îndestulătoare s-o plângă.
Sufletul este întreaga existenţă a omului, iar harul lui Dumnezeu este întreaga existenţă a sufletului. Ce este pentru
ochii mei lumina soarelui, aceea este pentru suflet harul lui Dumnezeu.
Sufletul se luminează, se sfinţeşte, se îndumnezeieşte prin harul dumnezeiesc. „Ce
este soarele pentru lumea sensibilă, spune Grigore Teologul, aceea este
Dumnezeu pentru lumea spirituală: soarele
luminează lumea văzută, iar Dumnezeu pe cea nevăzută; soarele umple de
lumină solară vederea trupului, iar Dumnezeu
îndumnezeieşte firile spirituale” (Sf. Grigore Teologul, Cuvânt la
Marele Atanasie). Lucrul cel mai frumos la care Dumnezeu se va uita cu
cea mai mare plăcere şi pe care-1 va iubi pe pământ este un suflet
împodobit cu veşmântul ţesut de Dumnezeu al harului
dumnezeiesc, aşa cum este el când se curăţeşte sau cu apa sfântului Botez, sau cu
lacrimile pocăinţei.
Nici ciuma nu face atâta stricăciune, nici trăsnetul nu face atâta prăpăd, câtă pagubă face sufletului
păcatul când îl despoaie de harul dumnezeiesc.
Uitaţi-vă la două icoane:
una în cer, a lui Lucifer, alta pe pământ, a lui Adam. Cine era Lucifer prin harul lui
Dumnezeu? Verhovnicul fericitelor duhuri, steaua cea mai luminoasă, care strălucea în paradis. Ce a
ajuns după ce a pierdut harul dumnezeiesc?
înger întunecat, drac înfricoşător, căzut
din marea lui slavă, osândit să ardă veşnic în focul iadului. „Cum”,
plânge Isaia căderea lui, „cum
a căzut Luceafărul care răsuna dimineaţa” (Isaia XIV, 12). Ce era Adam
prin harul lui Dumnezeu? Icoană însufleţită şi asemănarea lui Dumnezeu! (Facere I, 26). împărat al făpturilor de sub
lună! Se bucura şi de desfătare
nesfârşită, dar şi de viaţă nemuritoare. Ce-a ajuns după ce-a pierdut harul dumnezeiesc? Rob al morţii, moştenitor al
blestemului, un animal neînţelegător: „Alăturatu-s-a animalelor neînţelegătoare si s-a asemănat lor” (Psalmi XLVIII, 12). Ce este un suflet prin harul lui Dumnezeu? O mireasă a lui
Dumnezeu, un tovarăş al îngerilor,
un moştenitor al paradisului, o împărăteasă împodobită, cu toată bogăţia
darurilor dumnezeieşti. Dar ce ajunge sufletul după ce pierde harul dumnezeiesc? Urâciunea îngerilor, alungat
din paradis, sărac, rob diavolului!
Este oare cu putinţă, vrea oare omul să-şi facă atâta pagubă? Cezar August avea printre prietenii lui pe un
principe roman, căruia i-a încredinţat
odată un secret; acesta, la rândul său, 1-a încredinţat femeii lui. Dar
e tot una să pui apă într-un vas crăpat sau să încredinţezi un secret unei femei! Femeia aceea 1-a făcut cunoscut altor
femei, aşa încât lucrul a ajuns
cunoscut tuturora. Cezar a aflat, 1-a chemat pe prietenul lui şi 1-a mustrat că nu i-a fost credincios; i-a spus că
nu-i vrednic de favorul şi de prietenia lui. Prietenul său s-a ruşinat, s-a
spăimântat, s-a întristat atât de mult încât întorcându-se acasă după ce
s-a plâns către femeia lui a luat cuţitul
şi s-a junghiat; dar cu acelaşi cuţit s-a junghiat şi femeia, plătind amândoi cu aceeaşi pedeapsă aceeaşi greşeală.
Atât de mare întristare
pentru că au pierdut prietenia Cezarului? Şi atât de puţină întristare când
pierdem prietenia lui Dumnezeu? Ah! mai bine ar pieri soarele din ochii noştri sau
şi-ar deschide pământul gura să ne-nghită de vii, decât să fim păgubiţi de o
asemenea comoară prin păcatul nostru!
Este mult, negreşit, să piardă un om prietenia Cezarului, a unui împărat pământesc, dar nu-i cu totul rău, pentru
că o astfel de prietenie nu reprezintă tot binele omului; dar să piardă
harul lui Dumnezeu, prin pierderea căruia îşi
pierde viaţa şi sufletul, pierde pământul şi cerul, pierde slava cea veşnică, pierde pe vecie pe Dumnezeu,
pierde totul, acesta este un rău
nemărginit, pentru că un astfel de har este un bine nemărginiLPe lângă aceasta mai este încă un alt rău tot aşa de
nemărginit. Care? Vinovăţia şi
pedeapsa păcatului adică chinul veşnic. Dacă Dumnezeu ar fi rânduit, creştinilor, pentru fiecare păcat câte o sută de
ani de temniţă, treacă-meargă, căci
cei o sută de ani trec; dacă ar fi hotărât o mie de ani de surghiun, fie, căci
şi cei o mie de ani se sfârşesc; dacă ar fi hotărât mii de mii de ani de chin,
şi acest chin s-ar fi terminat odată! Dar chinul iadului, care n-are să se
termine, care n-are să se sfârşească, care n-are să treacă niciodată? Acest lucru este atât de înfricoşător, încât dacă
ne-am gândi bine la el ar trebui să piară lumea din/ochii noştri, ar
trebui să fugim în pustie şi să plângem toată viaţa
noastră .Cum? A hotărât Dumnezeu chin veşnic pentru pedepsirea păcatului? Aşa ne
spune credinţa noastră; este un articol de credinţă: „Aceştia (adică păcătoşii) vor
merge în munca veşnică” (Matei XXV, 46), spune Hristos. într-un cuptor foarte adânc,
Dumnezeu a aprins focul
cel nestins, pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei XXV, 41), ca să întemniţeze acolo pe păcătoşii nepocăiţi. Ştiţi unde se
găseşte un păcătos atâta timp cât nu se pocăieşte? Pe marginea gurii cuptorului
aceluia; nu este ţinut decât de o aţă
subţire, aşa cum este şi viaţa aceasta trecătoare, supusă morţii fireşti,
silnice sau neaşteptate. Dacă se va rupe aţa aceasta, păcătosul a căzut;
a căzut spre a fi pedepsit veşnic, fără nădejde
de mântuire. Când cerul tună şi fulgeră – ca să nu spun altceva –iar cel desfrânat stă în pat cu amanta în braţe,
Dumnezeul meu, în ce primejdie se
găseşte acel ticălos suflet!
Un filosof nu voia să călătorească pe
mare, pentru că spunea că viaţa corăbierului nu-i mai departe de moarte
decât cu trei degete, atât cât e de groasă scândura corăbiei. Cât îi de departe
de munca veşnică sufletul unui păcătos nepocăit? O clipă numai! Un om care are în minte
chinul veşnic mai poate oare să săvârşească un păcat trecător? „Nu, spune
dumnezeiescul Hrisostom; aducerea aminte de iad nu ne lasă să cădem în
iad” (Sf. loan Hrisostom, Omilia XXXI la Epistola către Romani, cap. XVI). Ah, dacă mi-ar intra bine în
minte că îndată ce păcătuiesc sunt vrednic de munca veşnică, aş spune şi
eu ca losif: „Cum pot să păcătuiesc? Cum voi putea face cuvântul acesta
si să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facere XXXIX, 9).
Prin urmare păcatul este un rău
nemărginit şi pentru că insultă pe Dumnezeu care este binele desăvârşit, şi
pentru că duce la pierderea harului dumnezeiesc, care este nepreţuit, şi pentru că
pricinuieşte pedeapsa, care este veşnică. Este un alt rău mai greu decât
acesta? Dar oare cum se vindecă? Cu un cuvânt pe care îl spune duhovnicul: „Fiule,
iartă-ţi-se păcatele tale”. Este cu putinţă? Aşa ne învaţă dogma
credinţei noastre! Poate să se săvârşească prin acea putere dată de lisus Hristos, în
persoana Apostolilor,
tuturor preoţilor Bisericii lui: „Ori câte veţi lega pe pământ vor fi legate si în
cer.” (Mat. XVIII, 18). Prin această putere, fiecare duhovnic are putinţa
să ierte orice fel de păcat. Este oare vreo vindecare mai uşoară decât
aceasta? Nu! Acum, păcătosule, vreau să vorbesc cu tine şi să te întreb:
Pentru ce nu te pocăieşti cât mâi repede? Pe de o parte ai
cea mai mare boală ce şi-o poate
închipui mintea omenească; pe de alta ai cea mai uşoară vindecare, ce poate s-o dea
Dumnezeu. Prin urmare ascultă! Neeman, stăpânul Siriei, om vestit prin puterea şi
bogăţia lui, avea tot trupul acoperit cu lepră (IV împ.
V, 1). Cu alai mare s-a dus la Elisei profetul. Ajunsese aproape de el şi profetul
a trimis să-i spună:
– „Mergi de te spală de şapte ori în
Iordan si te vei curaţi” (IV împ. V, 10). Neeman s-a supărat la auzul acestor
cuvinte, şi a spus:
– Cum, aşa de uşor face
profetul aceste minuni? Nu s-a gândit să-mi iasă întru întâmpinare? N-a făcut rugăciune?
Nu şi-a pus mâna pe mine ca să mă cureţe de lepră, ci spune să mă scald numai
în Iordan? Nu sunt oare mai potrivite pentru treaba asta râurile Damascului? „Nu
sunt mai bune Arvana si Farfa, râurile Damascului decât Iordanul şi
toate apele lui Israel? „(IV împ. V, 12).
Aşa grăia Neeman supărat şi a pornit să
se întoarcă. Atunci slugile lui i-au grăit aşa:
– Stăpâne, dacă profetul, ca să te
curăţeşti de lepra ta, ţi-ar fi spus să faci cine ştie ce mare lucru, să-ţi
cheltuieşti toată bogăţia, să mergi departe până la marginile pământului, în căutare de
izvoare şi râuri, n-ai fi făcut-o? Şi nu vrei să faci un lucru atât de uşor ce
ţi-1 spune, să te speli în Iordan, fără osteneală şi cheltuială? Este vreo boală
mai uricioasă decât lepra? Este vindecare mai uşoară decât să te speli? „N-ai
fi îndeplinit, Stăpâne, dacă ţi-ar fi grăit vreun cuvânt mare? Si nu faci ce
ţi-a spus: spală-te si curâţâ-te!” (IV împ. V, 12).
Neeman a fost convins de aceste
cuvinte; s-a scăldat şi s-a curăţit.
Acestea ţi le spun şi ţie,
creştine! Boala ta nu-i lepră; e păcat ca şi acela din pricina căruia a căzut
din cer Lucifer (Luca X, 18), păcat din acela din pricina căruia a fost alungat din
paradis Adam (Facere III, 23), păcat din acela din pricina căruia Dumnezeu a vărsat foc
şi a ars din cer Lucifer
(Cartea înţelepciunii lui Solomon X, 6 – păcat din acela din
pricina căruia Dumnezeu a vărsat foc si a ars cele
cinci oraşe lipsă în M,
adăugat după V), păcat din acela din
pricina căruia a trimis Dumnezeu potopul şi a înecat pământul (Facere, VII,
4), păcat prin care ai insultat pe Dumnezeu, te-ai dezbrăcat de harul
dumnezeiesc, din pricina căruia eşti vrednic de osândă veşnică. Dacă Dumnezeu
ţi-ar fi spus spre a-ţi ierta un asemenea păcat: du-te sau să plângi,
petrecându-ţi toată viaţa ta în sihăstrie,
Trebuia s-o faci cu bucurie.
Decât să te chinui veşnic în iad, mai bine să te chinui puţini ani în sihăstrie; decât să trăieşti veşnic în muncă, mai bine să
mori o dată în mucenicie. „N-al fi îndeplinit dacă Dumnezeu
ţi-ar fi grăit un cuvânt mare?” (IV împ. V, 12). Dar Dumnezeu n-a rânduit nici
aşa. A _ rânduit mijlocul cel mai uşor si
cel mai scurt, îţi spune: Nu te du să trăieşti în sihăstrie, nu te du la
mucenicie; mergi la preoţi, oameni ca şi tine; arată-le lor boala ta, spune-le păcatul tău. Ei au toată puterea de
iertare, toată puterea de vindecare. „Oricâte
vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei
XVIII, 18). îţi arăţi boala, îţi mărturiseşti păcatul – şi ce minune! – îndată
ce va deschide duhovnicul, aici jos, buzele şi va spune: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele!”, în acelaşi timp spune de sus şi dumnezeiescul Părinte: „Iertate îţi sunt păcatele!”
Preotul spune aici jos: „Te iert”, iar de sus Fiul
si Cuvântul lui Dumnezeu răspunde: „Te iert”. ” Te
dezleg”, hotărăşte aici jos preotul, iar acolo îndată iscăleşte
hotărârea Duhul cel Sfânt; Ce minune! O spun
iarăşi, la rostirea acelor cuvinte atotputernice acel rău nemărginit a
dispărut, povara nemărginită a căzut, boala aceea omorâtoare a fost vindecată,
păcatul a fost dezlegat. „Cât este de mare iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât este de covârşitoare bunătatea
lui, exclamă învăţătorul cel cu rostul de aur. Dumnezeu proclamă dintr-o
dată drept pe păcătos dacă îşi mărturiseşte
păcatele si dacă va arăta pe viitor o
viaţă virtuoasă”. Este o
altă boală mai mare decât păcatul? Si este o altă vindecare mai uşoară decât această iertare? Creştine, dacă
Dumnezeu ţi-ar fi spus pentru ca să
te ierte să faci cine ştie ce lucru greu, nu 1-ai fi făcut? Şi-ţi spune să faci un lucru atât de uşor
şi nu-1 faci? „N-ai fi împlinit dacă Dumnezeu ţi-ar fi grăit un cuvânt mare?” (IV î
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian