Duminica a doua a Postului Mare
Despre predestinaţie.
„A doua zi a voit lisus să meargă în Galileia si a găsit pe Filip
si i-a zis: „Urmează-mi!” (loan 1,43j.
Nu este lucru mai mândru si nici mai
curios decât mintea omenească! Deşi păcatul a făcut-o
foarte neputincioasă, deşi credinţa o vrea cu totul oarbă, totuşi mintea
îşi întinde sute de aripi ca să zboare spre cele mai înalte, şi-şi
deschide sute de ochi ca să cerceteze pe cele mai ascunse. Să o facă şi pe asta, mai
ales când se osteneşte aşa de mult spre a, descoperi, aici pe pământ, atâtea
opere minunate ale naturii! – Şi pe drept cuvânt, pentru că aceasta este o
pornire firească în om, cu ajutorul căreia ajungem la cunoaşterea
existenţelor. – Dar este o îndrăzneală fără seamăn ca mintea să se silească să
pătrundă în adâncul cu ne’putinţă de privit al judecăţilor neînţelese ale lui
Dumnezeu, pentru a înţelege modul în care pronia prea înaltă a lui Dumnezeu
conduce foarte înţelept lumea şi ce hotărăşte ea, fără greşeală,
despre lucrurile omeneşti! Iar înlăuntrul adâncului cunoştinţei si înţelepciunii
dumnezeieşti se ascunde taină cu totul nepătrunsă de mintea omenească:
dumnezeiasca predestinaţie. Mintea omenească, scurtă la cunoştinţă şi
strâmtă la înţelegere, poate s-o studieze cât va voi, poate s-o cerceteze cât va
vot, totuşi niciodată nu o va putea înţelege.
Cunosc, teologi scolastici, cunosc tot ce spuneţi despre dumnezeiasca
predestinaţie!
Voi spuneţi că predestinaţia este o cunoaştere de mai înainte şi o pregătire a
binefacerilor lui Dumnezeu, cu ajutorul cărora negreşit se mântuiesc toţi câţi
se mâhtuiesc. Spuneţi, apoi, că predestinarea este o mutare a fiinţei
raţionale spre viaţa vesjiică. în sfârşit, spuneţi că este o alegere spre har şi
slavă. Cu toate acestea, voi nu ştiţi dacă predestinaţia are loc înainte de a
cunoaşte Dumnezeu faptele omeneşti sau după ce le cunoaşte. Voî nu înţelegeţi
modul în care Dumnezeu vede mai dinainte, din veci, toate faptele săvârşite de oameni în timp, deşi vederea
mai dinainte din veci a lui Dumnezeu este
fără de greşeală, iar faptele oamenulor
voinţa de nestrămutat a lui Dumnezeu cu libertatea făpturilor raţionale. Nu
înţelegeţi modul în care ho târârea, dumnezeiască este de neschimbat, cu toate că
nu forţează. Nu înţelegeţi modul în care hotărârea dumnezeiască este cu totul
neclintită, cu toate că nu nimiceşte putinţa omului de a face fapte bune sau rele.
Departe deci, departe cu toate problemele şi cu toate îndoielile teologilor scolastici!
Probleme, care^nu .conving mintea, ci o tulbură, îndoieli, care nu luminează cugetarea, ci o întunecă, în
toată această problemă, cu neputinţă de
înţeles, un singur lucru înţelegem, creştini: Predestinaţia nu este nimic altceva decât o conlucrare, spre un
singur scop al harului dumnezeiesc şi a voinţei omeneşti, adică harul
lui Dumnezeu, care strigă şi voinţa
omului, care-i urmează.
„lisus
Hristos merge în
Galileia; găseşte pe Filip şi îi strigă: Urmează-mi”,
îi spune lisus. Filip crede şi îi urmează. „Filip îi spune lui Natanail”, tovarăşul său: „Am
găsit pe acela despre care a scris Moisi în lege şi profeţi, pe
lisus^ fiul lui losifdin Nazaret” (loan I, 43, 44).
In chipul acesta Filip este predestinat pentru cinstea
vrednietei apostolice şi pentru slava
împărăţiei cerurilor. Despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Vreau să vă dovedesc două lucruri: întâi că Dumnezeu voieşte deplin mântuirea
fiecărui om; apoi, că omul are deplină libertate să se mântuie prin harul lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea; dacă vrea şi omul, omul este predestinat.
PARTEA ÎNTÂIA.
Existenţa predestinaţiei este o dogmă de credinţă,
întemeiată pe dumnezeieştile Scripturi.
Printre ortodocşi nu este nici o îndoială în privinţa aceasta. Apostolul Pavel spune lămurit: „Pe
care i-a cunoscut mai dinainte, mai
dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său; iar pe care i-a hotărât mai dinainte, pe aceia i-a si
îndreptăţit; iar pe care i-a îndreptăţit,
pe aceia i-a si slăvit” (Romani
VIII, 29, 30).
In cartea cea mai presus de cunoştinţă a tainicei
predestinaţii dumnezeieşti, Dumnezeu a
scris pe unul, pe cel pe care 1-a iubit, spre viaţă, iar pe altul, pe cel pe care 1-a urât, 1-a hotărât spre moarte. „Pe
lacov l-am iubit, iar pe Isav
l-am urât” (Romani IX, 13; Malahia I, 2-3), o spune însuşi Dumnezeu. După
cum olarul face din lutul său un vas spre cinste, iar altul spre necinste, tot aşa şi atotputernicul
Dumnezeu slăveşte ca cinstite pe unele din plăsmuirile lui, iar pe altele le
respinge ca netrebnice. „Dumnezeu pe cine voieşte miluieste si pe cine
voieşte împietreşte” (Romani IX, 18). Bumnezeu face ce
vrea. Cine poate spune ceva împotriva lui? „Cine s-a împotrivit voinţei lui?”
(Romani
IX, 19) Este oare pentru asta vreo nedreptate la Dumnezeu? Să nu1 fie! Aceasta este întreaga
învăţătură a lui Pavel. învăţătură întunecoasă şi înaltă, pe care cu cât o cercetăm
mai mult
cu atât o înţelegem .mai puţin. Dar ce urmează de aici? Să nu căutăm să înţelegem în privinţa predestinării
nici pe acelea pe care le spune dumnezeiasca
Scriptură? Pentru că sunt cu neputinţă de pătruns, să nu căutăm să înţelegem nici pe cele explicate de
sfinţii Părinţi? Pentru că sunt grele,
pentru că sunt întunecoase, să nu căutăm să înţelegem nici pe cele formulate
de teologii scolastici? Asta; să fie greşeala minţii noastre, neputincioasă şi oarbă, care nu poate nici să se
ridice spre«cele înalte, nici să
vadă pe cele cu neputinţă de văzut! Nu le-a înţeles nici chiar fericitul Pavel, care s-a urcat până la al treilea cer (II Cor. XII, 2), la o înălţime atât ” de mare a fericitelor descoperiri.
Pavel n-a văzut altceva decât adâncimea fără de urmă a înţelepciunii mai presus de
cunoştinţă a lui Dujjinezeu. De aceea spune în extaz: „O, adâncul
bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!” (Romani XI, 33). Mai mult chiar, dumnezeiescul Hrisostom adaugă;
„Deşi nu este cu neputinţă să le lămurim, totuşi este o fărădelege sale cercetăm” (Sf. loan Hrisostom,
Omilia XVI la Epistola către Romani, Capitolul IX). Ne este de ajuns să ştim aceste două lucruri, evidente, uşoare şi cu totul
sigure: unul, că Dumnezeu vrea să ne mântuim, pentru că este iubitor de
oameni; jiljEul, că putem să ne mântuim, pentru că suntem -liberi. Voinţa lui Dumnezeu şi libertatea
voinţei omului dau naştere predestinaţiei.
Dumnezeu vrea; dacă vrea şi omul, omul este predestinat.
Da! Iubitorul de oameni Dumnezeu vrea ca toţi să ne mântuim (Luca , IX, 56; loan III, 17; I Ţim. I, 15; II; 4), AceaSta se
dovedeşte
prin trei dovezi
învederate: pe dumnezeiasca lui dreptate, pe dumnezeiasca lui milostivire şi pe
dumnezeiasca lui purtare de grijă.
Dumnezeu a dat, fără deosebire, legea Sa tuturor oamenilor, Dumnezeu vrea, fără
deosebire, ca toţi oamenii să o păzească. Nu este om care să nu fie dator să
păzească legea lui Dumnezeu. Elini şi barbari, necredincioşi şi ortodocşi, Iudei şi
creştini au aceeaşi datorie. Ce răsplată aşteaptă oamenii dacă păzesc legea
lui Dumnezeu? Mântuirea şi împărăţia cerurilor! „Dacă
făgăduinţa lui Dumnezeu prin gura lui Isaia. N-ar fi oare o mare nedreptate
diiî partea lui Dumnezeu, dacă pe de o parte ar vrea ca toţi oamenii să păzească legea lui, iar pe
de altă parte n-ar vrea să se mântuie toţi?
Oare numai pe o parte îi predestinează spre mântuire, iar pe o altă parte îi
osândeşte la muncă? Cum se poate asta? îi cheamă pe toţi la război şi-i răsplăteşte numai pe unii? Porunceşte
tuturora, fără deosebire, să-L
slujească şi nu vrea să dea tuturora, fără deosebire, răsplata? Nu! Dumnezeu este drept (I loan I, 9). Mai mult, este
însăşi dreptatea. Odată ce dă
tuturor legea Sa, urmează că voieşte să se mântuiască toţi. Apostolul spune: „Dumnezeu vrea ca toţi să se
mântuiască” (I Tim. II, 4). Căci dacă Dumnezeu, a dat
tuturor legea, tălmăceşte sfântul Ambrozie, atunci nu îndepărtează pe
niciunul din împărăţia Sa (Sf. Ambrozie, în cuvântul de la I Timotei Cap.I).
Mai mult. Cine a silit pe Dumnezeu
să se
pogoare din cer pe pământ spre a se face om? Marea lui milostivire! „Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, mărturiseşte loan Teologul, încât pe Fiul său
Unul-Născut l’ădat” (loan III, 16).(Cât de mult s-a ostenit lisus
Dumnezeu-Omul în tot cursul celor treizeci si trei de ani cât a trăit’în lume! Câte a
pătimit! Cum a murit! Sfinţii Teologi spun că fiecare faptă a lui Hristos a
fost de o nemăsurată cinste şi vrednicie din pricina unirii ipostatice a
omenirii lui Hristos cu Dumnezeirea, astfel încât cea mai neînsemnată suferinţă
a lui Hristos era de ajuns să plătească păcatul întregii lumi; încât o singură picătură
din preacuratul
lui sânge ajungea să stingă toate flăcările muncii veşnice; încât chiar numai moartea
firească şi lipsită de durere, ajungea să mântuie tot neamul omenesc. Dar
când el a pătimit atâtea câte n-a pătimit alt om, când şi-a vărsat tot
sângele lui până la cea din urmă picătură, când a murit, sus pe cruce, cu atâta
chin şi cu atâta’batjocură, gândiţi-vă, ar fi suferit oare atâtea spre a mântui
nunfai pe o parte din oarheni, iar pe .o altă parte s-o lase pierzării? Cu atât
de puţin putea să mântuie pe toţi şi cu atât de mult să vrea să mântuie
puţini? A cheltuit o comoară atât de mare să facă o cumpărătură mică/?
Şi-a revărsat toată bogăţia dumnezeieştii lui bunătăţi să facă bine la atât
de puţini? Nu! Oceanul darului dumnezeiesc se întinde la toţi, la toţi.
Rănile lui lisus erau pentru toţi tămăduire. Sângele lui lisus Hristos era
pentru toţi scară minunată ca să se urce toţi în rai. „Un singur Dumnezeu, spune P
avei, un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni, omul lisus Hristos” (I Timotei II, 5) cel care s-a dat pe sine pretede răscumpărare pentru toţi (Matei XX, 28). Unul a murit pentru toţi (II Cor. V, 14). Şî odată ce a murit pentru toţi, vrea ca toţi să se mântuie. Vrea ca toţi să fie mântuiţi.
„Soarele dreptăţii, mărturiseşte Grigore Teologul, a răsărit pentru
toţi, a trăit pentru toţi, a murit pentru toţi, a înviat pentru toţi”.
Pe lângă acestea este neîndoielnic şi cu’totul
sigur că prea înalta purtare de grijă a lui
Dumnezeu se întinde deobşte la toate zidirile. „Nimic nu este în afara purtării de grijă a lui
Dumnezeu, spune marele Vasile, nimic
nu este părăsit de Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, Omilia Vil la Exaimeron). Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se
întinde mai cu seamă asupra
întregului neam omenesc. Aceasta este acea îngrijire părintească şi
dumnezeiască asupra căreia ne spune fericitul Petru să aruncăm toată grija noastră: „Aruncând asupra J^ui toată grija
noastră, pentru că El se îngrijeşte de noi” (I Petru V,
7). Dumnezeu face să răsară soarele atât peste cei credincioşi cât şi peste cei necredincioşi (Matei
V, 45). A făcut limanuri în mare
pentru adăpostirea corăbiilor atât a celor credincioşi cât şi a celor necredincioşi. Dă fără deosebire sănătate,
fericire, bogăţie şi cinste tuturor neamurilor,
atât celor ce se închină lui cât şi celor ce nu-1 cunosc. Dacă Dumnezeu vrea şi dă la toţi deobşte acelea pentru
care n-am fost plăsmuiţi, adică pe
cele pământeşti şi trecătoare, cu cât mai mult ne va da la toţi deobşte acelea pentru care am fost plăsmuiţi,
adică pe cele cereşti şi i veşnice?
Odată ce acest fericit Părinte ceresc are grijă de toţi, vrea şi mântuirea tuturor. Dumnezeu vrea ca toţi să fim
mântuiţi (I Tim. II, 4; I, 15; Luca IX, 56; loan III, 17), pentru că face să răsară
soarele Lui şi peste răi şi peste buni şi plouă şi peste păcătoşi şi peste
drepţi (Matei V, 45). Prin urmare şi pentru că Dumnezeu este drept şi pentru că
este milostiv şi pentru *ă are grijă de toţi, vrea ca toţi să se mântuiască.
In ce-L priveşte, nu vrea să piară nici cel mai mic. De
asta ne – încredinţează însuşi Fiul lui
Dumnezeu în sfânta Evangheliei „Voia Tatălui meu celui din ceruri este ca să nu piară unul din
aceştia mici” (Matei XVIII, 14). Dumnezeu voieşte ca toţi să se
mânjuie. Pentru asta Dumnezeul Dumnezeilor,
Domnul a grăit, zice David, şi a chemat pământul (Psalmi XLIX, 1). A grăit de demult şi dintru început
prin gura profeţilor, iar în zilele
cele din urmjL,a grăit prin Fiul, prin Cuvântul cel întrupat (Evrei I, 1-2)
şi a chemat la mântuire nu numai Europa sau Asia, nu numai Ierusalimul sau Roma,
ci fără
deosebire pământul. Din această pricină Ierusalimul cel ceresc, oraşul slăyit al lui
Dumnezeu, paradisul, aşa cum 1-a văzut loan în Apocalipsă, are douăsprezece porţi,
câte trei porţi deschise de fiecare parte a pământului: „Şi mi-a arătat
cetatea cea mare, Sfântul Ierusalim, care are douăsprezece porţi,
înspre răsărit trei porţi, înspre miazănoapte’trei porţi, înspre miazăzi trei
porţi si înspre ap’us, trei porţi”-(Apocalipsă XXI, 10,12,13). Aceasta pentru
ca să ştim că Dumnezeu are –deschis
raiul pentru toate cele patru părţi ale lumii. Dumnezeul Dumnezeilor, Domnul, a vorbit şi a chemat
pământul, pentru că vrea ca toţi să
se .mântuiască (I Ţim. II, 4; 1,15; Luca.IX, 56;
loan III, 17).
In adevăr aceasta este o
voinţă pe care întregul cor al teologilor împreună
cu Sfântul loan Darriaschin o numeşte premergătoare (Sf. loan j Damaschin, Dogmatica, Traducere de Pr. D.
Fecioru, Ed. I, Bucureşti 1938, p.
135-136; ed. II Bucureşti, 1943, p. 164:165,
(Izvoarele Ortodoxiei, I); ea singură însă nu ajunge să
mântuiască pe om. Această voinţă este oarecum ca acel stâlp de foc, care arăta în
timpul nopţii Evreilor drumul în pustie (Ieşire XIII, 21-22). Ea arată deci
numai calea, dar nu trage spre calea Mântuirii. Voinţa aceasta este un har al lui
Dumnezeu; merge înainte, dar este nevoie ca şi voinţa omului s-o urmeze. Dumnezeu
este cel care cheamă; dar trebuie ca şi omul să asculte. Voinţa lui Dumnezeu este o singură roată numai,
o singură aripă numai. Este nevoie şi de cealaltă roată şi de cealaltă aripă, de voinţa
noastră, ca să alergăm pe drumul mântuirii,
ca să zburăm, spre cer. Voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului dau naştere
predestinaţiei. Dumnezeu vrea; dacă vrea şi omul, omul este predestinat.
Dintru început Dumnezeu a făcut pe om liber. Duhul cel Sfânt, prin gura înţeleptului
Sirah, spune: „Dintru-început l-am făcut pe om si l-am lăsat pe el în mâna
sfântului lui” (înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah XV, 14). Dumnezeu 1-a lăsat pe seama voinţei sale proprii. Chiar Dumnezeu nu vrea să aibă vreo
stăpânire asupra libertăţii omului. L-a lăsat în mâna sfatului lui.
Atotputernic este Dumnezeu în ceea ce priveşte puterea lui; atotputernic este
omul in privinţa libertăţii lui. Este însă o singură deosebire: Dumnezeu face ceea ce
voieşte şi nu există nici o putere ca să-1 împiedice; omul nu face ceea ce nu voieşte
şi nu există nici o putere care să-1 silească. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să nu
facă ce voieşte şi tot atât de cu neputinţă este ca omul să facă ce nu vrea.
Pentru aceea după cum omul nu poate să se mântuie
fără harul lui Dumnezeu, tot «astfel Dumnezeu nu poate să mântuie pe brn fără voia liberă a omului. „Harul,
spune Dumnezeiescul Hrisostom, deşi este
har, mântuie numai pe cei care voiesc să
se mântuie” (Sf. loan
Hrisostom, Omilia|XVIII la Epistola către Romani). „Mântuirea noastră, învaţă Grigore Teologul,
este opera noastră şi a lui Dumnezeu”
(Sf. Grigore din Nazianz/
Cuvântul XXXI). Ploaia cade pe pământ,
dar pământul nu dă rod, dacă agricultorul nu se osteneşte. Soarele luminează
peste tot, dar cel care vrea să primească lumina soarelui trebuie să deschidă ochii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu dă
harul şi ^ajutorul, dar trebuie ca
şi voinţa omului să alerge împreună cu harul lui Dumnezeu, să conlucreze împreună cw ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea să mântuie pe Noe de
ootopul cel deobste (Facere VI, 8, 13-21), care
a înecat
lumea toată, dar vrea ca si însuşi Noe, prin
meşteşugul mâinilor ,lui, să-şi construiască
corabia (Facere’VI, 22). Dumnezeu vrea să cureţe de lepră pe Neeman, dar vrea
ca şi însuşi Nejeman să meargă să se spele în loţdan (IV împ.
V, 10-14; Luca IV, 27). Dumnezeu vrea să
deschidă ochii orbului, din naştere, dar vrea ca şi însuşi orbul să meargă să se
spele în Siloam şi în Colimvitră (loan IX, 7). Dumnezeu vrea să mântuie pe fiecare om, dar vrea ca şi fiecare
om să conlucreze la mântuirea lui. Fiecare om este liber; are înaintea ochilor
lui apa şi focul, viaţa şi moartea (înţelepciunea lui Isu fiul lui Sirah XV, 16-17). Fiecare om este raţional, are de conducătoare mintea şi poate să deosebească binele
de rău, lumina de întuneric. Fiecare om are , scrisă în. mintea lui legea
nanirală, care-i arată adevărata cale a mântuirii. De ce altceva deci este nevoie,
pentru pfedestinaţie decât de harul f|i Dumnezeu dat în dar şi de libera voinţă a
omului? Dumnezeu vrea; dacă vrea şi omul^pmul este predestinat. Dar eu ştiu ce fel de nedumerire poate să aibă
omul în privinţa predestinaţiei!
Cineva va obiecta:
Dumnezeu, chiar după cum se vede djn dumnezeiasca Scriptură, a iubit pe Iacovaşi
a urât pe Isav, înainte de a se naşte sau de a face ceva bun sau rău cei doi
fraţi, Isav şi- lacov (Romani IX, 13; Malahia I, 2-3). Mai
mulK „Dumnezeu pe care voieşte îl miluieşte, iar pe care voieşte îl împietreşte” (Romani IX, 18). Dumnezeu face din acelaşi lut două vase: unul spre cinste, iar altul
spre necinste (RomanMX, 21). Cu alte cuvinte: Dumnezeu dă unuia cu îmbelşugare
h,arul, iar altuia nu i-1 dă Dumnezeu în privinţa aceasta
este atotputernic să facă ce vrea. Cline poate să-i spună lui Dumnezeu, zice
Apostolul Pavel: „Pentru ce m-ai făcut aşa!” (Rom. IX, 20). Cine s-a împotrivit voinţei lui? (Rom. IX, 19). Prin urmare
cum se poate susţine că Dumnezeu voieşte ca toti cfeobşte să
se mântuiască, dacă spre unii îşi arată toată dragostea Lui, iar spre alţii toată mânia
Lui? Şi dacă Dumnezeu m-a-urât, ca pe Isav, înainte de a mă naşte-(Rom. IX, 13; Malahia 1,1-2), dacă m-a împietrit ca pe Faraon (Ieşire IV, 21; VII, 3; XIV, 4), şi dacă m-a plăsmuit
ca pe un vas de necinste (Rom. IX, 21), oii o, voinţă rea, ce libertate să mai am ca să fac
binele sau să lucrez la mântuirea mea?
Mărturisesc,
creştinilor, că citatele de mai ,sus ale dumnezeieştii Scripturi dau
naştere la aceste nedumeriri şi la nedumeriri asemănătoare. Numai că aceste
citate au altă explicare.
Acea binecuvântare tainică pe care a făcut-o patriarhul
Isaac copiilor săi (Facere XXVII, 1-4Q), s-afecut, e drept, potrivit iconomiei
dumnezeieşti. Dacă însă se judecă potrivit judecăţii omeneşti, pare cu totul greşită.
Isav şi lacov, cei doi fraţi, erau fiii lui Isaac.
Isav era întâiul născut, iar lacov, al doilea născut. Trebuia deci, potrivit
legii naturale, ca Isav să ia primul binecuvântarea părintească; cu toate acestea
primul a luat-o lacov. La săvârşirea acestui fapt au contribuit trei fapte, care
par trei mari greşeli. Isaac orbise din pricina bătrâneţei şi nu vedea deloc. „S-a
întâmplat că după ce a îmbătrânit Isaac, ochii lui n-au mai putut să
vadă” (Facere XXVII, 1). Astfel orb fiind, a dat binecuvântarea fără să cunoască mai întâi, care în
adevăr este primul născut. Acesta este un fapt. Isaac, pentru a da
binecuvântarea, a voit mai întâi daruri: a cerut să mănânce din vanatul fiului său: „Vânează-mi
un animal sifă-mi-l o mâncare, aşa cum îmi place mie si adu-mi-o s-o
mănânc” (Tăcere XXVII, 4). Şi aşa Isaac vinde acea binecuvântare, pe
care trebuia s-o dea în dar. Acesta este al treilea fapt. Isaac a fost înşelat
de femeia lui, Reveca. Aceasta, pentru că iubea mai mult pe lacov, 1-a
îmbrăcat cu hainele lui Isav, aşa că Isaac a binecuvântat pe lacov, crezând că
binecuvântează pe Isav, primul născut. Când, bătrânul –înşelat, a aflat mai
târziu aceasta, s-a mirat şi a rămas spăimântat. „Şi s-a spăimântat Isaac cu
spăimăntare marje” (Facere XXVII, 33). într-un lucru atât de sfânt
patriarhul este înşelat atât de uşor de o femeie. Acesta estş al treilea fapt. Fiind
orb, dorind să mănânce, fiind înşelat prin uneltirea altuia, Isaac dă lui
lacov acea binecuvântare ce se cuvenea lui Isav. Dar în sfârşit cine era
Isav? Era un om. Si omul în general, dă binecuvântarea, dăruieşte cinstea, face
alegerea, fiind sau orbit din pricina neştiinţei, sau biruit de lăcomie,
sau amăgit din pricina prostiei. Sfaturile lui Dumnezeu, însă, nu sunt ca sfaturile oamenilor. „Căci sfaturile mele nu
sunt ca sfaturile voastre” (Isaia^LV, 8). Pe cât de departe este pământul de cer,
pe atât de deosebite sunt judecăţile oamenilor de judecăţile lui
Dumnezeu (Isaia LV, 9). Altfel predestinează Dumnezeu, altfel dă harul său,
altfel dăruieşte slava lui, altfel face binecuvântarea lui. Dumnezeu este
atoatevăzător şi cu privirea lui atoatevăzătoare vede pe cele mai mici şi mai
ascunse. Dumnezeu este drept şi judecă pe fiecare după vrednicia fiecăruia. Nu
se uită la faţa omului, nu se uită la daruri.
„Nu
se uită la faţă si nici nu ia dar” (Deuteronom X, 17). Dumnezeu este atotînţelept; nu
este înşelat de nici o uneltire, nu este biruit de patimă, nu se schimbă din
pricina slăbiciunii. Prin urmare, Dumnezeu, singurul
atotînţelept,
singurul drept, singurul atoatevăzător, a iubit pe lacov, pentru că a cunoscut mai
dinainte dispoziţia sufletească lăudabilă a lui lacov şi a urât pe Isav, pentru
că a cunoscut mai dinainte sufletul rău a lui Isav: „Pe care
voieşte îl miluieste” (Romani IX, 18), pentru că cunoaşte mai
dinainte că are o voinţă bună şi ascultătoare; „pe
care voieşte îl împietreşte” (Romani
IX, 18), pentru că cunoaşte mai dinainte, că are o inimă tea şi
neplecată
spre pocăinţă. Pe umil îl face vasul alegerii ca pe Pavel (Faptele Apostolilor
IX, 15), iar pe altul îl face vas de necinste ca pe Faraon
(Ieşire IV,
21; VII, 3; XIV, 4), pentru că îl cunoaşte mai
dinainte că este vas al
mâniei,
pregătit, prin el însuşi, spre pierzare. &
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian