Sfântul Mucenic Ioan Valahul

Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!

       „Pentru credinţa şi obiceiurile neamului meu sunt persecutat şi urmărit pretutindeni”.

Părinţii dreptei credinţe ne spun că trebuie să-i cinstim pe sfinţi, pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi L-au primit locuitor înlăuntrul lor. Atunci când Biserica i-a canonizat, a privit doar la vrednicia lor, cum şi-au închinat viaţa şi I-au urmat lui Hristos. Nu a făcut deosebire de stare socială, de vârstă sau gen, ori de îndeletniciri, ci doar de sfinţenia vieţii, de mărturisirea dreptei credinţe, de darurile minunate cu care au fost înzestraţi de Domnul. Mulţi au lăsat moaşte ca ,,odor de preţ” sau au rămas pentru totdeauna mucenici, iar alţi sunt prinşi în evlavia şi conştiinţa poporului precum ,,casnici” ai lui Dumnezeu. Suntem pe la jumătatea secolului al XVII-lea în Ţara Românească, după domnia voievozilor Basarabi. Expansiunea otomană încă făcea ravagii în Balcani, iar domniile pământene slugarnice îşi trimiteau fiii la Marea Poarta ca să se întoarcă pe cap cu caftan. În ţară, boierii complotau la tron şi nu se mai săturau, în timp ce haremurile erau pline de fete creştine iar oastea ienicerilor de tineri flăcăi. Acolo unde nu se dădea haraciul şi nu se plătea tribut de vasalitate, Sultanul îşi trimitea oştile de spahii pentru a menţine supunerea. După domnia marelui ctitor de Ţară, Neagoe Basarab a venit ca domn pe tron un uzurpator crescut 40 de ani la Istanbul sub numele de Gioan Bei, nimeni altul decât Mihnea, poreclit ,,Turcitul”. Până şi el, sătul de birurile grele puse asupra domniei, împreună cu marii boieri se răzvrăteşte împotriva imperiului, ucigând mulţi turci. Sultanul Mehmet, auzind de îndărătnicia lui atacă toate Provinciile româneşti, jefuind, pustiind, târând bogăţii dar şi mulţi robi. Hoardele păgâne, agareni de credinţă ( Agar ţiitoarea lui Avraam care a născut pe Ismail) la începutul iernii anului 1659, coborând pe Olt şi pe Jiu, prădând satele l-au prins pe tânărul Ioan numit şi Valahul din Ungrovlahia. Avea doar 15 ani, fiind de prin părţile Gorjului, din părinţi creştini după cum erau şi vremurile pe la noi. În zadar, s-au rugat de necredincioşi să le slobozească copilul, căci biciul blestemaţilor a brăzdat obrazul plin de lacrimi al mamei şi spinarea tăbăcită de muncă a tatălui. Sătenii îşi plângeau copiii luaţi în robie, ţipând de durere, rugându-se Maicii Domnului şi însemnându-se cu semnul Crucii ca să se mai întoarcă vreodată acasă. Cei robiţi aparţineau deja Sultanului, dar puteau fi răscumpăraţi pe galbeni. Totul era pe bani, târgul mirosea a sânge şi desfrânare. Un gâde păgân plăcându-l pe Ioan, a plătit şi l-a îmbrăcat în haine noi cu gândul ca să-l întineze:,, Uiţi, că nu eşti decât un biet rob!” Iar Ioan i-a răspuns:,, Doar lui Hristos îi sunt rob”.- Eu sunt stăpânul tău pentru că te-am cumpărat cu preţ de aur, fac cu tine ce vreau.  Hristos îmi e Stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preţ de sânge. El face cu mine ce trebuie.  Ha, ha, ha, a râs ca un drac. Eşti ghiaur, te tai în bucăţi şi te arunc la caşaloţi”. Şi văzând perversul, că nu are nici o şansă, a chemat să-l lege de mâini, apoi l-au dat spre desfrânare. Fiind singuri, Ioan l-a lovit cu piciorul pe spurcat şi a căzut ca şi mort. Acuzat, a fost târât în lanţuri şi bătut pe străzile vechiului oraş a lui Constantin, l-au dus la marele Vizir şi după judecată l-au dat femeii gâdelui în stăpânire.,, Iată, eşti în puterea mea! Din rob te fac slobod. Din sărac, te ridic bogat. Priveşte împrejur aurul şi argintul pe mine care sunt alături de însoţire”. Cu viclenie i-a adus aminte de Turcit, care în curţile saraiului a ajuns bogat şi domn. Ioan se gândea la casa părintească şi povestea lui Iosif care la curtea lui Putifar păţise ca el acum. ,,-Curăţia sufletului mi-o voi păstra şi la legea ta nu voi trece. Nu ştiu ce s-a ales de domnul nostru îi spunea Turcitul şi cu acest nume de ruşine o să rămână el în amintirea veacurilor. Eu nu vreau să mă ruşinez de numele meu”. Fiindcă n-a cedat, l-a aruncat în temniţă dar şi aici femeia îi da târcoale, aducându-i mâncăruri alese, pe care Ioan le împărţea. Până şi temnicerul, văzându-i credinţa şi cum se ruga îl considera sfânt, dar de invidie l-a pârât la Vizir că-i desfrânat. Apoi l-au târât pe malul Bosforului la Baze Stani (Parmak -Kapî), unde l-au spânzurat şi ciopârţit, aruncându-l mâncare peştilor, pentru că a păstrat curat, credinţa strămoşească. Şi toate s-au petrecut într-o zi de primăvară ca azi 12 mai, în anul 1661. Femeia, văzând cele întâmplate din cauza ei, nemaiputând să-şi găsească liniştea s-a botezat apoi s-a călugărit într-o mânăstire a Orientului. Biografia vieţii sfinte a lui Ioan Valahul a fost scrisă chiar de învăţatul grec martor la această dramă, Kariofil Ioan, fiind tradusă la Veneţia de către Nicodim Aghioritul. Cartea este intitulată ,,Viaţa mucenicului ce-a pătimit pentru Hristos şi mântuirea sufletului”, fiind pildă de urmat pentru toţi.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat ca să putem rosti: Sf. Ioan Valahul, roagă-te pentru noi păcătoşii!

,,Nevoitorului cel tânăr al lui Hristos, mucenicului Ioan Valahul, cu toţii să-i aducem acum cântare de laudă pentru nevoinţele sale, ca celui ce străluceşte în sfintele lăcaşuri cele de sus; şi ca unui apărător al credinţei şi ajutător întru nevoi, cu mulţumire să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos!” (Acatist )

Postat in Credinta si Istorie de Parintele Zisu Iulian