Purtător de biruinţă

“Veniţi, să prăznuim cu flori de primăvară pe cel nebiruit!”

Două adevăruri de necontestat. Învierea din morţi şi moartea martirică. Când Apostolii erau prigoniţi pentru că propovăduiau învierea, un mare învăţat al scolii rabinice pe nume Gamaliel le spunea să nu se mai ostenească atât de mult, căci dacă învăţătura aceasta este omenească va trece ca toate celelalte, dar dacă e de la Dumnezeu nimeni nu i se poate împotrivi.     Timpul  i-a dat dreptate, fiindcă toţi care s-au împotrivit Adevărului au putrezit de mult, iar Hristos rămâne Viu. Sfinţii şi sângele martirilor vor constitui mărturia Evangheliei şi va rodi, aşa cum spunea Tertulian ” sămânţa creştinilor”. Viaţa Sf. Gheorghe este un tezaur de nestrămutată credinţă, următor de fapte minunate înaintea oamenilor. Se naşte la 260 în provincia Capadocia din Asia Mică, tatăl său fiind tribun în armata romană şi dregător la curtea imperială. Dezgustat de decăderea morală a societăţii păgâne devine creştin şi are multe necazuri de îndurat. Mama sfântului rămasă văduvă se mută în patria natală din ţara Sfântă, unde singură îşi creşte copilul cu educaţie aleasă. Tânărul îmbrăţişează cariera miliară intrând în armata romană, unde prin pricepere şi destoinicie avansează rapid ca ostaş, ajungând dregător împărătesc. Pe timp de pace nu a avut de suferit ca drept creştin, dar în anul 300  Diocliţian dezlănţuind mare prigoană asupra creştinilor, Gheorghe este urmărit pas cu pas pentru credinţa lui. Era statura bărbatului desăvârşit, care are curajul ca ostaş a lui Hristos să ia apărarea creştinilor în faţa împăratului Romei.” Până când împărate vă amăgiţi cu minciunile? Unul este Dumnezeu, doar Hristos, nu idolii voştri!” Cuvintele i-au uimit pe toţi. ” Cine te-a îndemnat la o asemenea îndrăzneală?

Adevărul! Răspunde sfântul. Şi care este acest adevăr? Adevărul este însuşi Iisus Hristos cel înviat şi prigonit de voi! Nu cumva eşti creştin şi tu? Da, şi eu sunt creştin!” La auzul acestor vorbe mult popor şi chiar împărăteasa Alexandra s-au convertit. Întemniţat, chinuit, i-au tăiat capul la 23 aprilie, anul 300. După sfârşitul lui mucenicesc, aproape de Beirut, poporul din cetate sacrifica copiii, aruncându-i în gura unui balaur ce ieşea din lac. A venit şi rândul conducătorului ca să-şi sacrifice fiica, care pe malul lacului înspăimântată doar a rostit numele sf. Gheorghe, venit pe un cal alb, cu armură şi suliţă, făcând semnul Crucii în văzul tuturor, străpunge fiara. Sunt multe minunile ce se fac şi astăzi la racla sfântului Gheorghe, ale cărui moaşte sunt în Lida, satul mamei sale, unde este o biserică grecească. De atunci creştinii îi poartă numele, iar multe Biserici au hramuri. Ştefan voievod cel Sfânt, ctitoreşte la Athos mânăstirea Zoografu, unde se păstrează steagul de luptă al Moldovei cu icoana sf. Gheorghe, alt steag fiind la muzeul militar din Bucureşti. El este numit şi “primăvara duhovnicească”, căci creştinismul se primeneşte prin mucenicia lui, deoarece trebuie să fie calea iubirii şi nu Apocalipsă. Este uşor să mori degeaba şi greu să învii, dacă nu îl ai pe Hristos. Iată, de ce mereu sărbătoarea lui se roteşte în jurul datei Pascale. Numele lui este al gospodarului de pământ, care sub brazdă aruncă grâul ce nu moare niciodată. Fiţi, vrednici de acest nume, zicând: Iisus Hristos, bucuria noastră !

Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian