“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

Μεγάλη Παρασκευή!

Este seara cea mai tristă, în care omenirea poartă în bagajul ei, amintirea şi informaţia că părinţii lor, cândva, au fost în stare să scape de Dumnezeu. Ne-am înşelat cu toţii, fiindcă de El se poate fugi, dar niciodată scăpa, deoarece mereu ne-a ajuns din urmă, ca să nu cădem în neant. Purtăm în mâini făclii aprinse, ca să nu mai rătăcim prin întunericul nopţii, ci să găsim drumul, care duce la Hristos. Avem destule flori în braţele noastre, dar lacrimile s-au uscat, şi nu mai putem picura lângă epitaf, un rod al pocăinţei.

Această cântare, pe glas tânguit, atât de dragă ortodoxiei, este ca o pulbere de aur, poleită pe altarul străbun al credinţei. Cântat de toată suflarea, vrem să-l ducem în spaţiu şi peste timp, cu nădejdea că este doar ” o credinţă, un Domn, un botez.” Măcar acum, să plângem cu Maica Domnului, care încremenită de gestul omului ” stabat mater dolorosa”, împlineşte profeţia că prin sufletul ei va trece sabie. Alături de ea, mergând pe locuri sfinte, vom scrie şi noi un rând pe epitaf, fiindcă suntem rod al lacrimilor ei. Cântul răzbate ca un ecou, dintr-un schit de munte, mănăstire sau catedrală, din glasul creştinilor, care se adăpostesc în ele. Clipă de jale în univers,în care pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit, iar muritorii îngroapă nemurirea.

” Iosif, cel cu bun chip, luând de pe Cruce Prea Curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându -L, în mormânt nou îngropându -L, L-au pus. În mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul, pe scaun şezător, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins.” Totul este o teologie, adică o vorbă sfântă despre Dumnezeu, care ne înţelepţeşte cu fiecare vers: ” În mormânt, Viaţă, pus ai fost Hristoase, şi s-au spăimântat, oştirile îngereşti.” Creştine, e firesc să se sperie şi ei de ce ai fost în stare să faci. Purtători de mesaj, vestitori ai Tainelor ascunse, pe care cel rău nu trebuia să le afle, de la naştere la înviere, înălţare şi apocalipsă, vor citi înscrisul, ca să afli hotărârea. Chiar şi creştinătatea s-a mirat, cum Tu, Viaţă, fiind, stai în mormânt, dar s-a bucurat, când a auzit: ” Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacurilor.” Te-a căutat Adame, Dumnezeu, tot pământul, dar nu te-a prea găsit, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morţii au ieşit prin cetate, catapeteasma, în două s-a despicat, iar sutaşul a strigat: ” Cu adevărat, omul acesta, Fiul lui Dumnezeu, a fost.” Din nou, aceeaşi chemare, ” Adame, unde eşti?”, iar tu, nu ai răspuns, erai prea departe, şi era beznă adâncă. ” Nu te-am zidit ca să stai în iad.

Cel puţin acum, când ştim totul, să avem curajul mironosiţelor, să călătorim cu întrebarea lui Nicodim, mare sinedrist, care cu tot dinadinsul, dorea să afle câte ceva, despre împărăţia lui Dumnezeu. Să fim darnici, ca şi Iosif din Arimatea, care a pus mormântul ca loc de îngropare, deoarece, până atunci, Fiul, nici nu avea loc, unde să-şi plece capul. Doamne, iartă-ne că de multe ori ne-am purtat ca şi cei de atunci, dar nu ne pedepsi pe noi, pentru fărădelegile noastre. Nu intra la judecată cu robii tăi, fiindcă toată dreptatea noastră, este înaintea Ta ca o cârpă lepădată. Pentru aceasta, păcatele tinereţilor, nu le pomeni Doamne, Tu eşti nădejdea celor osteniţi şi împovăraţi cu fărădelegi. Azi, suntem trişti, dar ştim că Dumnică, eşti lumina lumii, pentru că Tu eşti Dumnezeu, afară de Tine, pe altul nu ştim. Veniţi toţi credincioşii, să ne închinăm.

pr. Zisu Iulian

Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian