Dacă nu înţelegem Învierea, înseamnă că trăim degeaba. Sfântul Toma D’ Aquino rosteşte: “Cred, ca să înţeleg”. Pe zi ce trece, noi ne apropiem de Înviere, ceea ce înseamnă că suntem vii, dar dacă ezităm să facem efortul credinţei, murim fără rost. Suntem în Constantinopol, capitala Bizanţului, prin secolul V, pe când un tânăr cu numele Leon, după ce-şi face rugăciunea în Biserica Sfinţilor Apostoli, este rugat de către un orb, ca să-l însoţească, făcând o faptă creştinească, în pădurea de lângă cetate. S-au rătăcit, lăsându-se în voia pasului, şi a povestirii bătrânului, care fusese dascăl de biserică, iar acum, îi vorbea despre minunea făcută de Mântuitorul cu orbul Bartimeu. Era în Săptămâna Luminată, vinerea, iar el nădăjduia că într-o bună zi, se va face o minune şi cu el, deoarece era credincios, şi un bun mărturisitor. Înţeleptul Leon, din politeţe, îl asculta, dar nu prea credea în nădejdea vindecării lui.
Aşa că, au ajuns într-o poieniţă, în care susura un izvor. L-a rugat pe tânăr să-i aducă puţină apă în pumn, şi gustând, deodată, a auzit: ” Mare, eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile mâinilor Tale!” Ochii care erau înceţoşaţi, sclipesc, lacrimile curg, apoi cere tină de jos ca să se răcorească. Leon face întocmai, şi unge ochii bătrânului. Deodată aude: ” Maica Domnului, aici eşti, Te-am găsit!” Ce moment! Deja clipeşte, vede fraţilor, strigă! Tânărul se sperie de cele petrecute, orbul cade în genunchi şi zice: ” Am văzut Lumina cea adevărată, pe Maica cea curată, aici este izvorul tămăduirii, apa cea sfinţitoare, fântâna vindecării, şi locul chemării mele.”
Se sprijină singur, merge la izvor şi se spală: ” Iată, învierea mea!”
Era în anul 454. S-a făcut o mare minune. Orbul mergea singur, şi îi spune tânărului înţelept că va ajunge împărat.
Lumea a auzit repede de acest Izvor al tămăduirii, şi alergau ca la Vitezda de odinioară, dar aici, nu aşteptau ca slăbănogul tulburarea apei de către înger. Profeţia s-a împlinit, iar Leon ajunge împărat al Bizanţului, domnind între anii 457-474, şi încredinţat de minunea la care a asistat, ridică în acel loc, de unde izvora pârâul, o Biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii. Mulţi oameni de seamă ai vremii, gustând din această apă, s-au vindecat de neputinţele lor. Aşa s-au tămăduit împăratul Justinian 521-565, patriarhul Ştefan 883-886, mama împărătesei Zoe 1042, şi multă lume de rând. Pe vremea împăratului Vasile Macedoneanul 867-886, Biserica este refăcută în urma unui cutremur, iar la 1204, cruciaţii provoacă aceleaşi pagube. După căderea Constantinopolui în 1453, Biserica şi pădurea sunt arse, dar creştinii, cu toate restricţiile păgânilor, încă mai făceau pelerinaj în acel loc. Actualmente, statul turc a amenajat zona, păstrând numele de Izvor al tămăduirii. Să nu uităm că Duhul Sfânt la început, se plimba pe deasupra apelor, iar Apa cea Vie rămâne Hristos, care spune ca şi femeii samarinene că cine va bea din apa aceasta, nu va înseta niciodată. În această zi, se face slujbă de sfinţire a apei în Biserici, cu cântări speciale presărate printre canonul Învierii, iar credincioşii gustă apa sfântă, rugându-se Maicii Domnului: ” Izvor eşti cu adevărat, Stăpână, al apei celei vii, că speli bolile cel cumplite ale sufletelor şi trupurilor noastre, numai cu atingerea Ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, Apa cea de mântuire.”

pr. Zisu Iulian