Parabola dragostei părinteşti

Tată, am greşit!

 

Aparţinem cerului şi suntem fii celui Prea Înalt. Intunecaţi fiind de păcat doar când dăm de greutăţi şi de necaz ne mai aducem aminte că Acolo Sus este cineva care ne poartă de grijă şi într-o zi ne aşteaptă să ne întoarcem Acasă.

Astăzi Biserica printr-o pildă folositoare ne povesteşte ce s-a întâmplat cu doi dintre fii Părintelui care mereu  doreşte ca ,, lumea să aibă viaţă şi încă din beljug”.

Când nimeni nu se aşteptă cel mai tânăr dintre ei cu îndrăzneală îşi cere partea ce i se cuvenea din averea Tatălui, care se ţine de Cuvânt şi împarte în mod egal darurile Sale.

Deşi nu era vremea împărţelii, cu tupeul unui răzvrătit acesta îşi cere dreptul de moştenitor.

Nu ne surprinde nici faptul ca Tatăl ca Atotştiutor, deşi îi ştia intenţiile s-a conformat.

El rămâne mereu drept şi nu-şi calcă făgăduinţele.

În mintea tânărului rătăcitor se urzise planul plecării, aşa că nu după mult timp şi-a luat tot ce-i aparţinea şi a plecat într-o ţară îndepărtată.

Lăsa în urma lui pe toţi cu ochii în lacrimi, fără să-i pese de vorbele lumii bune, sau că poate pierde totul.

Hotărârea era definitivă, răul se încuibase, iar din copil bun devine neascultător. Nimeni nu-l înţelege, aşa că îşi ia lumea în cap, săturându-se de atâta bine. Trântea şi buvnea, dorea adrenalină şi senzaţii tari.

Destinaţia era precisă, undeva aiurea, departe de casa părintească ca să nu mai fie supravegheat şi nimeni să nu vadă ce este în stare să facă.

Deoarece îşi propusese de toate a găsit această cale oficială să fugă de acasă.

Era convins că pe acolo n-o să-l ajungă ruga şi mila părintească.

Ce curaj, ce nesocotinţă ce obrăznicie !

Considera că averea o să-l ţină o veşnicie.

Amarnic s-a înşelat. Ce păcat!

N-a înţeles că Dumnezeu nu pactizează cu ,,porcii”, fiindcă cine poposeşte acolo jos măncând din troc, nu-şi poate face nici un rost în viaţă, iar averea dispare într-o clipă.

A pariat banii pe desfrânare şi a început să ducă lipsă.

Cei răi îl acuză tot pe Tatăl, şi-l învinuiesc că i-a lăsat prea multă libertate.

Bietul Tată, este vinovat de toate! Era crescut bine, dar degeaba: avea şi libertatea.

Putea fi şantajat.

Protivnicul ştiind că era slab de înger a început să se atingă de el răzbunând -se pe Stăpân.

,,Am pus înaintea ta şi binele şi răul. Alege ca să trăieşti şi tu şi neamul tău”

Chefuri, desmăţ, distracţii nocturne.

A pus totul pe o singura carte; păcaliciul.

Era firesc să se alegă praful de tot ce purta cu el.

Nu-i venea să creadă ochilor că nu se mai făcea deloc ziuă, deabia mai zărea; era chiciură, pâclă, noroi, miros de cocină, întuneric.

A plătit să-şi găsească această slujbă abjectă. Nu are decât această variată şi acceptă să devină porcar.

Ce duhoare, ce locuitori ,ce ţară şi ce păcate capitale !

Voia să trăiască si luptă să se obijnuiască. Privea roşcovele dar degeaba. Semnase fără să citească pactul cu moartea.

Un fruct curios de-ţi lasă gura apă, dulce şi amar.

O situaţie mizerabilă, insuportabilă.

A dat traiul de acasă pe căteva zile sau luni de plăcerii deşarte. Să laşi o demnitate de om pe seama uneia de porcar!

Omule, tinere ce jos ai căzut!

În loc să priveşti Sus te uiţi la troc. În loc să fi curat te murdăreşti.in cocină.

Cine te-a minţit că pacatele ţin de foame ?

Oare n-ai auzit cum au fost păcăliţi strămoşii tăi, Adam şi Eva?

Ce ai fost şi ce ai ajuns! De ce nu-ţi  este dor de fraţi, de casă, de lumea normală.

Era în mijlocul gropii din prăpastie, dar simţea ca nu putea îndura condiţiile pe veci.

Colegii porcari şi toţi ceilalţi îl şantajau zilnic, amintindu- i pacatele rusinoase şi rânjeau la clientul din ,,lumea buna” a celor  drepţi şi cinstiţi.

Pusese rămăşag că se vor căzni să nu- l scape niciodată.

Păcatele erau mari şi grele; conştiinţa adormită, puterile sleite, ajunsese un nimeni, era acum de al lor.

Însă cei din acea ţara depărtată uitaseră un amănunt esenţial,

În Fiul risipitor licărea SUFLETUL.

Păcatul i-a  luat minţile i-a spălat creierul.

,, Ce va folosi omul dacă va dobândi lumea întreagă  şi sufletuş va pierde” sau ,,ce va da omul în schimb pentru sufletul său.?”

Ce dar si ce preţ pentru un suflet nemuritor.

Să nu uitaţi că am fost răscumpăraţi cu Mare preţ; ,, Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a trimis pe Unicul Său Fiu.”

A fos un coşmar, ca un vis urât.

A trebuit doar o secundă să -şi vină in sine.

Şi-a adus aminte cine este de fapt şi ce ar trebui să facă.

A găsit imediat  si drumul. Trebuie să ceară doar iertare şi să se intoarca acasă indiferent ce va păţi.

Bănuia că nu i se poate întâmpla mai rău decăt suferea.

Numai rugăciunea Tatălui şi ingerul păzitor care stătea la o parte dupa el l-au putut trezi.

Ce avea sa caute un Stăpân într-o cocină, îngerii laolaltă cu porcarii, bezna cu întunericul, mireasma cu putoarea.

Iată, modelul unui fiu risipitor care se căieşte poate în al 12- lea ceas: ,,Tata, am greşit la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa mă numesc fiul tău.”

Spovedanie sinceră dintr-o inimă curata.

Păcătuise împotriva Cerului din Sinai, a Decalogului pe care-l auzise din poruncile lui Moise.

Rugăciune din suflet; ,, Primeşte- mă , ca pe unul din argaţii Tăi”.

Deci mai bine argat decăt porcar.

O decizie întârziată, dar salvatoare.

Îndreptar de spovedanie.

Fior si întrebări răscolitoare.

Va fi primit oare?

S-a trezit  şi simţea iubirea de Acasă.

Minune mare!

Tatăl a şi ieşit în întâmpinare, căci îl aştepta.

Aţi trăit vreodată acest sentiment ?

Numai Tată de copii să nu fii, zice o vorbă din bătrâni.

În fiecare zi îşi facea mâna straşină la ochi privind de pe prispa înaltă în depărtări… ba,ba, l-o zări intr-o bună zi!

De unde Doamne, mai aveai atăta milă să alergi înaintea lui să-l îmbrăţişezi, să-l săruţi şi să-l ierţi?

Mulţi n-a rmai avea putere să facă gestul Tău!

Uni te acuză de slăbiciune şi că în final te porţi nedrept.

Indiferent de comentarii, pentru ca Tu ramâi deasupra lor şi a timpului; eşti Domn, Drept şi mereu Stăpân,

Era prea mare bucuria întălnirii ca să i se reproşeze ceva.

Şi dacă îl iubea ce rost mai avea.

Viaţa îi aplicase lecţia cu vârf şi îdesat.

Am auzit că; ,, bucurie mare se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte.”. Ospăţul şi bucuria au fost publice ca şi pilda.

Altfel Cuvintele sfinte n-ar fi ajuns la noi .

Cum să-l sărbătoreşti pe un risipitor?

Arăta jalnic.

Zdrenţuit, desculţ.

Îl recunoşteai doar după Chip.

Nu şi-l pierduse de tot.

Semăna cu cei de Acasă, cu noi, cu Tatăl.

A dat poruncă ca imediat să i se dea haină nouă ca să poată ieşi în lume si să meargă la Biserică.

Trebuia să poarte veşminte; că era de neam impărătesc, o haină curată ca şi crăşma de la botez.

Încălţămintea să fie nouă ca să nu mai calce pe bălegar şi să miroasă  a hoit.

A primit inel ca un nou legământ al înfierii şi făgăduinta că nu va mai greşi. Ospăţ şi horă creştinească ; ,,Căţi în Histos v-aţi botezat în Hristos v-ati şi-nbrăcat”. Aliluia!

Toată lumea se bucura la un loc cu cei din cer.

Dar deodată se mai iveşte ceva neprevăzut.

Nimeni nu ar fi bănuit că fratele cel mare va fi invidios, trist şi plin de reproşuri la atitudinea iertătoare a Tatălui Său.

Venea şi el tot din lume, dar obosit de trudă şi muncă cinstită in gospodăria părintească.

Auzind cântecele şi petrecerea se apropie, nu intră ci aşteaptă o explicaţie.

Iar a îndurat Tatăl vorbe grele despre peripeţiile celui mic, dar ştiind că are dreptate i-a explicat.

Eşti moştenitor şi; ,, toate ale Mele sunt ale tale”!

Cum ai fi procedat tu daca erai în locul Meu?

În ochii Mei pururea ai fost ascultător.

S-a întregit familia si nu mai lipseşte nimeni, deaceea ;,,Trebuia, sa ne veselim.”

Comportamentul băiatului mare este firesc şi se încadreaza în logică, dar deasupra raţionamentelor şi judecăţi rămăne tot Tatăl, care cunoşte gândul şi inimile noastre.

Doreşte  să înţelegem că mânia nu poate fi virtue chiar dacă poate ai dreptate. Iertarea niciodată nu nedreptăţeşte dreptatea divină, ci dă celor căzuţi posibilitatea harului

,,Lăsati-Mi mie judecata, zice Domnul.”

Celui ascultător nu i se face o nedreptate ci doar i se recunoaşte onoarea.

Tatăl la invăţat in aceată dramă a familie pedagogia iertării şi foloasele ei. Parabola se poate numi şi pilda aşteptări şi dragostei părinteşti, iar ecoul a trecut peste timp şi spaţiu; este veşnică!

Pocainţa fiului risipitor a intrat în istoria sfântă.

Omule, alege-ţi corect şi drept drumul!

Învaţă, din păţania altora ca să nu pierzi mântuirea!

Să ştii că poti pierde casa sfântă, sufletul şi pe Dumnezeu dacă esti risipitor. Când meşteşugirile celui viclean te vor aduce in nefaste împrejurări, să-ţi vii în fire!

,, Cercetaţi Scripturile şi veţi vedea că în ele aveţi viaţă veşnică”.

Dacă te-ai supărat pe cei de Acasă întoarce-te, până nu se face de tot întuneric: ,,Căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”.

Nu te lăsa dezmoştenit şi să nu uiţi de averea ta; ‚SUFLETUL’.

Dacă te-ai obijnuit cu mirosul urăt si viaţa de porcar să ştii că tinereţe trece, vine boala şi moartea.

Cui vrei sa slujeşti?

Dacă ai ajuns prea departe ,în ţara celor fărădelege, să ştii că locuitorii ei şterg urmele ca să nu te mai poţi intoarce de unde ai venit.

Ai grijă să nu fie prea tărziu!

Hristos doar o singură dată a intrat, coborănd în iad.

L-a luat pe Adam şi pe cei care asteptau venirea Sa.

A Înviat şi tu nu ai ce căuta acolo!

Celor care vor alege să-şi trăască în acest hal viaţa şi nu le pasă de suflet, parabola aceasta prin exemplul dat le mai dă o şansă.

Vorbiţi celor de acasă şi lumii despre fiul risipitor.

Rugaţi-vă Tatălui ceresc să ne izbăvească : ,, căci acest fiu al meu  mort era şi a inviat, pierdut era şi s-a aflat”

Amin!

 

 

Pr. Zisu Iulian

Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian