Pentru a te întâlni cu Dumnezeu trebuie să faci totuşi un pas, un gest, un ritual, un mic efort. În toate timpurile pentru a fi zărită Casa Lui, lăcaşurile sfinte au fost poziţionate pe terasamente mai înalte. Personajele prezentate azi, poartă un nume generic al tagmei din care fac parte şi tocmai pornesc, pe acest drum unde era Templul lor. Un vameş şi un fariseu, nume uzuale în istoria Cărţii sfinte prin tipologia caracterului şi faptelor pe care le făceau. Comportamentul lor într-un spaţiu sacru este exemplificat, punctat de Hristos, care dă verdictul şi modelul închinării şi rugăciunii, pe care de fapt o aşteaptă de la noi Bunul Dumnezeu. Acum şi oricând, prin această pildă a lor, Evanghelia devine oglinda în care dacă vrem, ne putem recunoaşte aşa cum suntem de fel. În ortodoxie exemplul este rânduit de Sfinţii Părinţi în această perioadă în care am intrat, socotită a Triodului, când cărţile de strană cântă Uşile Pocăinţei şi în Cărările mântuirii voi merge. Intenţia este de a pregăti conştiinţa, voinţa, căinţa omului până la Marea Înviere, când Lumina Lui Hristos va scoate la iveală faptele şi lucrul făcut la întuneric. Vameşul şi fariseul urcau într-o zi la templu să se roage. Se socoteşte o stare de normalitate, chiar dacă îşi mai fac timp şi pentru aşa ceva. Din început se deosebesc, nu numai ca port, ci şi din momentul când îşi aleg locul de închinare. Fariseul, că nu degeaba se numeşte aşa, stă drept în faţa Sfintei Sfintelor, ţanţoş, mândru, încrezător în faptele sale. Formula de adresare imperativă şi înşirarea contabilă a faptului că postea de două ori pe săptămână şi că mai dădea şi zeciuială, a crezut că sunt suficiente în această declaraţie verbală, solemnă. Însă celălalt, adică vameşul, s-a retras într-un colţ şi stând în genunchi cu capul plecat se ruga zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”. Deja deosebirea, departajarea o face gestul şi vorba lor. Printre altele, uitând parcă de ce venise şi că judecata este doar a Domnului, fariseul mai şi spune că nu este ca ceilalţi oameni răpitori, nedrepţi, adulteri. Mai grav este că adaugă: “Sau ca acest vameş”. Chiar dacă avea dreptate, toate astea nu erau problema lui. Aroganţa, invidia, iubirea de sine îl însoţeau până şi aici, ceea ce a făcut ca numele lui să apară în dicţionar cu un vot de blam. Vameşul despre care ni se spune că mai îndreptat s-a întors la casa sa, chiar îşi făcea rugăciunea sa. Ştia că nu este vrednic să privească măreţia Altarului, că doar El le ştie pe toate, iar inima smerită nu o va urgisi. Exemplul pocăinţei sale a rămas deja un model la care Iisus mai adaugă: ” Iar voi când vă rugaţi să ziceţi Tatăl nostru…” Învăţăm că drumul spre Biserică şi rugăciunea devin sensul vieţii noastre. Să ne ferim de fariseism, căci în faţa lui Dumnezeu toate sunt descoperite. Să cultivăm adevăratele virtuţi ca să putem rodi şi înălţa. Să auzim în liniştea slujbei aceste cuvinte sfinte: ” M-ai îndreptăţit s-a întors acesta la casa sa.’‘

pr. Zisu Iulian