Într-o lume a pământenilor cu oameni printre oameni, Mântuitorul vine la Scăldătoarea oilor sau Vitezda, fiindcă un slăbănog îl aştepta de vreo 38 de ani. De fapt acesta era şi scopul veniri Sale, ca să nu rămânem niciodată singuri. Chiar Pilat arătându-L lumii cu degetul, căci nu găsise la el nici o vină, spune:,, Iată, Omul!”. Nădejdea este minunea fiinţei noastre, iar răbdarea este începutul înţelepciunii. Într-o lume în care se vorbeşte tot mai des despre destinul disperării, cuvintele Scripturii rămân pururi de folos:,,Să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga! Ţineţi drumul înainte şi în sus”.

Vitezda era un lac mic unde chiar se spălau oile înainte de a fi jertfite, dar şi o bază de tratament publică în aer liber, căci la o anumită vreme din an.,, din când în când un înger al Domnului se pogora şi tulbura apa”. Era mare înghesuială fiind ultima lor speranţă, aşa că toţi bolnavii, orbi, şchiopi, uscaţi, se înghesuiau: ,, cel care intra mai întâi, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins”. Aşteptau cu emoţie, clipa îngerului, poate va veni şi ziua lui. Omul slăbănogit despre care vorbeşte Evanghelia, după atâţia ani era singur, nu mai avea un însoţitor zilnic, nici cei ai familiei nici prieteni de cândva.,, că, până vin eu, altul se coboară înaintea mea”. L-au părăsit oamenii, dar nu L-a uitat Dumnezeu. Şansa lui e şi a noastră: Domnul era ,, Aici”, deoarece ne-am înjugat cu moartea şi ne-am slăbănogit de tot, datorită păcatelor. Remediu la suferinţă este doar credinţa, dragostea şi nădejdea. Hristos, ca la spovedanie îl caută, nu-i reproşează, ci doar întreabă: ,, Voieşti să te faci sănătos?” Adică, totul a depins şi va depinde doar de tine. Ca Dumnezeu, ştia cauza şi povara păcatelor care cad ca o zestre genetică în bagajul ereditar al celor dragi nouă. Poate vom învăţa din păţanii sau din proverbe:,, Dă-i omului mintea cea mai de pe urmă!” Pentru fiecare din noi este un timp şi un ceas al învierii. Acum învie paraliticul că merită, credea că Dumnezeu îl va vindeca. Ştia că nu are om să-l arunce în scăldătoare, dar era lângă el Fiul Omului. Nădejdea şi credinţa l-au înviat.,, Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”.Era singur, ca la moarte, doar Dumnezeu îl mai putea trece, ca să se bucure de înviere. Cei care au văzut minunea n-au priceput nimic, că pentru ei era în ziua aceea sâmbătă şi nimeni nu avea dreptul să facă nici chiar acest bine. Păcatul aduce ,,neputinţă, boală, sărăcie şi multe alte necazuri în această lume”, pe când credinţa, răsplăteşte speranţa. Ca de obicei şi acum El face, primul pas şi ne caută. Pe cel vindecat îl întâlneşte în Biserica vremii. Dar noi, unde suntem? Mai te interesează izbăvirea, mântuirea ta? Încă de atunci lumii i se răspundea, la întrebarea:,, Cine este omul care ţi-a zis, Ia-ţi patul tău şi umblă?” Locul în care chiar şi cel vindecat pricepe cine a făcut minunea, este Biserica. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis:,, Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să-ţi fie ceva mai rău”.

Nu a uitat să mulţumească, apoi încredinţat a spus iudeilor că ,,Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos”. În Biserică este Duhul Sfânt care sfinţeşte pe tot omul care vine în lume, de aceea nu trebuie să dăm de necaz ca să pricepem rostul veşniciei.,, Purtaţi-vă sarcinile unul altuia şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos”. Suferinţa cea mai adâncă a veacurilor este singurătatea, motiv pentru care de la început Dumnezeu a zis:,, Nu este bine să fie omul singur”. Toate societăţile şi filozofiile au ca şi concept formarea ,,omului nou” de care are de fapt nevoie în orice moment omenirea, dar adevăratul Chip îl făgăduieşte Evanghelia. Cain l-a desfigurat, ucigându-l şi este întrebat de Dumnezeu, unde-i este fratele:,, Au doar nu sunt păzitorul fratelui meu!” Egoismul, avariţia, indiferentismul, fatalismul şi celelalte sunt concepte care ruinează viaţa, de aceea toţi căutăm oameni de omenie, cumsecade ,cinstiţi, cu credinţă în Dumnezeu şi semeni. Aceasta-i menirea noastră:,, şi dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arăţi calea”. Când este acompaniat de păcat, este într-o mare primejdie. Iadul este singurătate, iar cel rău prin definiţie ne desparte de comuniune. Solidaritate, acesta este scopul civilizaţiei; aproapele nostru! În toate împrejurările căutăm câte un om! Chiar dacă prietenia este floarea cea mai rară în lumea aceasta, avem nevoie de acest medicament al vieţii. Să ştiţi că sfinţii sunt prieteni lui Dumnezeu! Prietenia este o bunăvoinţă reciprocă pentru cei care gândesc la fel, în Domnul. În faţa unor misionari creştini Mahatma Gandi spune:,, Îmi place de Hristosul vostru, dar nu-mi place de creştini pentru că ei contrazic cu faptele ceea ce le-a spus Învăţătorul lor”. Vitezda rămâne o şcoală a vieţii prin care trecem toţi. Să învăţăm din această lecţie ca să ne vindecăm. Ştim că prin răbdare vom câştiga sufletele noastre. Cu credinţă oricând să-L chemăm pe Hristos, ca să rămânem Oameni. Aici la Casa Milei, căci aşa se traduce Vitezda să nu uitaţi ca se fac multe minuni! Acolo a rămas un biet sit arheologic, azi este Biserica Lui, Izvor de Tămăduire, fără plată a bolilor. Întrebarea persistă. Ni se adresează:,, Vrei să te faci sănătos?” Un singur răspuns:,, Da Doamne, nu mă părăsi până la sfârşit!”.Dacă oamenii te vor lăsa singur roagă-te Lui Dumnezeu !

Vitezda rămâne o şcoală a vieţii prin care trecem toţi. Să învăţăm din această lecţie ca să ne vindecăm.

pr. Zisu Iulian

În fişierul audio la nr 68, 109, puteţi asculta emisiuni televizate pe această temă.

             În Duminica Slăbănogului

Fiecare din noi am fost poate îndoielnici sau necredincioşi cel puţin o clipă în viaţa noastră. Toma ne reprezintă pe toţi cu ale noastre bune si rele; frământarea umană. În prima zi a săptămânii, în Ziua Învierii, apostolii primesc puterea de a ierta păcatele oamenilor şi au fost trimişi la propovăduire după ce a ,,suflat asupra lor Duh Sfânt”. Toma care nu era atunci cu ei se manifestă logic şi raţional: işi pune întrebări. Ceilalţi L-au văzut intrând prin uşile încuiate, s-au minunat şi bucurat. Toma a intârziat doar puţin, ca prin el omenirea să verifice Învierea ,s-o pipăie, apoi s-o păstreze ca o Taina sfântă. ,, Dacă nu voi vedea în palmele lui semnul cuielor,nu voi crede!” Ce tulburare timp de o săptămâna a fost în sufletul lui, ce întrebări. De ce tocmai el nu a fost la locul potrivit atunci? Era oare mai îndărătnic sau păcătos? A avut timp suficient să-şi revină. Dialogul, sau lecţia veşniciei trebuia dusă public până la capăt. Dumnezeu nu renuntă la argumente, dă răspunsul potrivit la timp fiecăruia: ,, Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele…şi nu fi necredincios ci credincios” Ce stare, ce emoţie ce întâlnire cu probe. Ce exclamare;,, Domnul Meu şi Dumnezeul meu”! Ce răspuns:,, Pentru că M-ai văzut.Tomo, ai crezut” Ce promisiune;,, fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” Nu trebuie să fii necredincios ca să-L cauţi pe Dumnezeu. Să fii de bună credintă, adică Om şi să-L cauţi mereu, chiar cercetând dacă este nevoie! Dacă nu trăieşti nepăsator nu vei ramâne dezamăgit. Dacă ai nevoie de minuni, caută-le în viaţa ta şi în jurul tău. Nu uita Scripturile care ne liniştesc zicându-ne:,, iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos Fiul Lui Dumnezeu şi crezând, viată să aveţi în numele Lui!” Sfinţii Părinţi au rânduit ca această evanghelie de la Ioan XX, 19-31 să se citească in Duminica Învierii, la Vecernia speciala în 12 limbi şi în Duminica Tomi, ca să se audă până la ,,marginile pământului”. Lumea a auzit şi va auzi de Toma şi de mărturisirea credinţei sale în Înviere. Nu s-a mai îndoit de atunci niciodată şi moare pentru Hristos. Pământene şi creştine, dacă iţi pui astfel de întrebări, sa cauţi Adevărul şi apoi vei învia ca noi, spre slavă!

Hristos a Înviat !

pr. Zisu Iu                  

                           Blajinii noştri

“Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El”. Dragostea nu cade niciodată, ea trece şi peste mormânt la cei dragi nouă, fiindcă Dumnezeu este iubire, iar noi avem suflet nemuritor şi doar adormim. Credinţa şi adevărul stau pe temeiul Învierii, drept pentru care mergem la mormântul lor imediat după Duminica Tomei, de Paştele Blajinilor şi încredinţaţi de mărturisirea Apostolului care l-a văzut înviat cântăm:” Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le”.

“Cel ce este în Hristos este făptură nouă” (2 Corinteni 5, 17),

Credinţa şi nădejdea ne spun că iubirea pentru ei nu încetează, ci aşteptăm învierea şi viaţa veacului ce va să fie. Doar rugăciunea şi fapta de milostenie mai au curajul să treacă peste groapă, ca să aducă mângâierea noastră şi iertarea lor prin har. Sfârşitul vieţii noastre trebuie înţeles ca o vreme a roadelor, trupul întorcându-e în pământul din care a fost luat, iar sufletul în mâna lui Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura. Avem temei să cerem cu credinţă orice, că ni se va da, să îndrăznim fiindcă Dumnezeul nostru este a celor” Vii”, căci de fapt noi nu murim niciodată. Fii darnic cu pâinea ta la mormânt se spune în cartea lui Tobit, iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: ” Nu în zadar s-a rânduit prin Apostoli să se facă sf. Liturghie pentru cei morţi, ei au ştiut că de aici izvorăşte mereu folos”. Nu degeaba se scot părticele numite” miride” pentru ei, fiindcă Jertfa Lui aduce iertare. “Adevăr, adevăr zic vouă: bobul de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri multă roadă aduce”. Mormântul bobului de grâu este brazdă. Dar brazda nu este doar un mormânt, ci mai curând noaptea lui de Paşti. Drumul nostru la căpătâiul răposaţilor nu este doar tradiţie ci grija Maici Domnului şi a Femeilor mironosiţe, dis-de -dimineaţă :” Eu sunt Învierea şi Viaţa cel ce crede în Mine, chiar de va muri va trăi”. Lumânarea, coliva, vinul, colacul, au semnificaţia lor, iar noi ne rugăm pentru ziua arhanghelului care va suna trâmbiţa şi ne va învia şi pe noi cu puterea Sa, că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Să nu uităm că Hristos sărbătoreşte Paştele în iad:” Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, precum Iona, ai înviat din mormânt”. Ştim că mult face rugăciunea stăruitoare, că nimic nu se pierde, că numele lor sunt înscrise în Cartea Vieţii, că ei nu au murit de tot, ci sunt aşezaţi în ” Cerurile lui Dumnezeu”: unde nu mai este nici durere, nici întristare şi nici suspin. Ne este deja dor de ei şi aici ca Biserică luptătoare facem tot pentru Biserica triumfătoare, care vede ” Cerurile deschise”. Ei de acum sunt Blajini, adică fericiţi şi aşteaptă ofranda noastră, care pe zi ce trece îi poate apropia de Slavă. Ei sunt după legendele mitice într-o ţară îndepărtată, pe tărâmul celălalt aproape de Rai pe unde curge apa sâmbetei spre sorbul pământului, adunând cojile de ou roşu ce se întregesc, ca să fie gustate şi de ei în Lumea Paştelui Morţilor, a opta zi.” Vă îndemn, deci înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii”. La îngroparea lui Iacov este jale mare şi Iosif cu fii lui Israel aduc rugăciunii pentru cei care au păcătuit şi nu au ascultat glasul Lui:” Adu-ţi aminte de nedreptăţile părinţilor noştri”. Ştim că în acea Zi ne vom înfăţişa şi la judecată şi ne rugăm mereu ca să nu mai fie prăpastie mare, ci doar punte de trecut.” Doamne, Dumnezeul duhurilor şi al trupurilor, adu-ţi aminte de toţi drepţii, de la Abel până în ziua de azi. Dă-le lor odihnă în lăcaşurile cereşti, în desfătarea raiului în sânul lui Avraam şi a lui Isaac şi a lui Iacov, sfinţii părinţii noştri, acolo unde străluceşte totdeauna lumina feţei Tale”

pr. Zisu Iulian

Fără Înviere nu am mai fi avut ” blajini “!                        

“Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.” (I Corinteni XV, 13-15).

Este adevărul Scripturii, fiind Sărbătoarea , Sărbătorilor, deoarece:” Aceastaste Ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”. Dacă am fost trişti trebuie să ne bucurăm, ne-a spus îngerul şi să nu ne pierdem timpul căutând pe Cel viu între cei morţi. Pământenilor, acesta este Crezul nostru:” a înviat a treia zi după Scripturi!” şi a împlinit toate profeţiile, moartea a fost învinsă, să nu mai plângem pentru că sfârşitul e un nou început. Deşi învierea depăşeşte înţelegerea necredincioşilor, totul face parte din opera de mântuire şi cercetând paginile Sfinte, unde am văzut că suntem veşnici, toţi ne-am amintit: Dumnezeu nu poate muri. Învierea face dovada că în ziua aceea vom învia, pentru că moartea nu mai are stăpânire, ci ne ajută acum doar să-L vedem.” Unde îţi este moarte boldul, unde îţi este iadule biruinţa?” Învierea dă răspuns la ce se petrece Dincolo, peste pragul finalităţii noastre, de unde a avut curajul să vină doar El, că nu degeaba-I Dumnezeu. Acum răspunde la toate întrebările de pe drumul Cruci până la Golgota, puse de cei care s-au înhăitat cu tâlhari. Învierea este un act dumnezeiesc, nu poate fi acoperită doar de-o lespede a mormântului, nici tăinuită, ci luminează celor din întuneric, până la marginile pământului. Le spusese că vor vedea lucruri şi mai mari, că va şedea de-a dreapta Tatălui, iar acum ne binecuvintează cu Pace, ca să nu ne mai temem, căci va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Lumea prinde curaj în faţa morţi,şi poate înţelege care-i rostul fiecăruia: avem Apostoli dar şi sfinţi mucenici. Învierea nu este doar tradiţie, ci certidudine, este verificată, motiv pentru care cu Toma răspundem: Cu adevărat a înviat! Toţi care l-au văzut timp de 40 de zile au îngenuncheat:” Domnul Meu şi Dumnezeul Meu”. Cine eşti Tu Doamne? a întrebat prigonitorul Saul pe drumul Damascului.” Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti!” Ce să fac Doamne?” El este apostolul Pavel, care depune mărturie pentru tot ce a făcut pentru Hristos, zicând:” El a înviat, fiind începătura celor adormiţi!” Învierea ne arată luminat, Calea, Adevărul şi Viaţa, că totul a fost ca vechiul Adam să se înnoiască, să devină omul cel nou care nu mai e stricat de poftele înşelăciunii, ci îmbrăcat în haină luminoasă. Evenimentul nu poate fi scos din contextul istoriei, protagoniştii au existat, Tiberiu la Roma împărat şi pe vremea lui Ponţius Pilat. Învierea nu este o filozofie, cu inima se crede în adevăr şi prin viu grai s-a propovăduit. Dacă nu vrei să mori definitiv trebuie să fii fiu al învierii. Acel condiţional” dacă nu voi vedea, nu voi crede” i se răspunde doar cu “Vino şi Vezi!” Spiritul este superior materiei, iar neînţelesul se dezleagă, Dumnezeu guvernează propria Creaţie. Cei care s-au împotrivit învierii au căzut ca şi cei străfulgeraţi de îngerul ce a dat piatra de pe mormânt. Creştinismul cântă învierea, fiind cea mai mare minune, fiindcă lumina Lui luminează tuturor, motiv pentru care dăm năvală să aprindem din nou făclia sufletului, când preotul rosteşte:” Veniţi de luaţi lumină!”. Ea schimbă conştiinţele, suntem slobozi şi putem privi spre Răsărituri. Învierea este pentru toată suflarea şi trebuie să ne îmbrăţişăm. Nu mai suntem singuri, să iertăm şi să ne închinăm şi noi învierii Sale cele de a treia zi: Cu adevărat a înviat!

pr. Zisu Iulian

“Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”.

Dacă nu înţelegem Învierea, înseamnă că trăim degeaba. Sfântul Toma D’ Aquino rosteşte: “Cred, ca să înţeleg”. Pe zi ce trece, noi ne apropiem de Înviere, ceea ce înseamnă că suntem vii, dar dacă ezităm să facem efortul credinţei, murim fără rost. Suntem în Constantinopol, capitala Bizanţului, prin secolul V, pe când un tânăr cu numele Leon, după ce-şi face rugăciunea în Biserica Sfinţilor Apostoli, este rugat de către un orb, ca să-l însoţească, făcând o faptă creştinească, în pădurea de lângă cetate. S-au rătăcit, lăsându-se în voia pasului, şi a povestirii bătrânului, care fusese dascăl de biserică, iar acum, îi vorbea despre minunea făcută de Mântuitorul cu orbul Bartimeu. Era în Săptămâna Luminată, vinerea, iar el nădăjduia că într-o bună zi, se va face o minune şi cu el, deoarece era credincios, şi un bun mărturisitor. Înţeleptul Leon, din politeţe, îl asculta, dar nu prea credea în nădejdea vindecării lui.

Aşa că, au ajuns într-o poieniţă, în care susura un izvor. L-a rugat pe tânăr să-i aducă puţină apă în pumn, şi gustând, deodată, a auzit: ” Mare, eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile mâinilor Tale!” Ochii care erau înceţoşaţi, sclipesc, lacrimile curg, apoi cere tină de jos ca să se răcorească. Leon face întocmai, şi unge ochii bătrânului. Deodată aude: ” Maica Domnului, aici eşti, Te-am găsit!” Ce moment! Deja clipeşte, vede fraţilor, strigă! Tânărul se sperie de cele petrecute, orbul cade în genunchi şi zice: ” Am văzut Lumina cea adevărată, pe Maica cea curată, aici este izvorul tămăduirii, apa cea sfinţitoare, fântâna vindecării, şi locul chemării mele.”
Se sprijină singur, merge la izvor şi se spală: ” Iată, învierea mea!”
Era în anul 454. S-a făcut o mare minune. Orbul mergea singur, şi îi spune tânărului înţelept că va ajunge împărat.
Lumea a auzit repede de acest Izvor al tămăduirii, şi alergau ca la Vitezda de odinioară, dar aici, nu aşteptau ca slăbănogul tulburarea apei de către înger. Profeţia s-a împlinit, iar Leon ajunge împărat al Bizanţului, domnind între anii 457-474, şi încredinţat de minunea la care a asistat, ridică în acel loc, de unde izvora pârâul, o Biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii. Mulţi oameni de seamă ai vremii, gustând din această apă, s-au vindecat de neputinţele lor. Aşa s-au tămăduit împăratul Justinian 521-565, patriarhul Ştefan 883-886, mama împărătesei Zoe 1042, şi multă lume de rând. Pe vremea împăratului Vasile Macedoneanul 867-886, Biserica este refăcută în urma unui cutremur, iar la 1204, cruciaţii provoacă aceleaşi pagube. După căderea Constantinopolui în 1453, Biserica şi pădurea sunt arse, dar creştinii, cu toate restricţiile păgânilor, încă mai făceau pelerinaj în acel loc. Actualmente, statul turc a amenajat zona, păstrând numele de Izvor al tămăduirii. Să nu uităm că Duhul Sfânt la început, se plimba pe deasupra apelor, iar Apa cea Vie rămâne Hristos, care spune ca şi femeii samarinene că cine va bea din apa aceasta, nu va înseta niciodată. În această zi, se face slujbă de sfinţire a apei în Biserici, cu cântări speciale presărate printre canonul Învierii, iar credincioşii gustă apa sfântă, rugându-se Maicii Domnului: ” Izvor eşti cu adevărat, Stăpână, al apei celei vii, că speli bolile cel cumplite ale sufletelor şi trupurilor noastre, numai cu atingerea Ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, Apa cea de mântuire.”

pr. Zisu Iulian

Pentru cei care nu prea vor să audă sau să creadă în minuni, vom aduce spre bucuria credinţei un fapt extraordinar, O Minune dumnezeiască, ce se petrece an de an sub ochii omenirii la Ierusalim. Suntem în Biserica Învierii, în Sâmbăta cea Mare, când la rugăciunea specială, rostită de Patriarhul locului deasupra Sfântului Mormânt, din cer se coboară de 20 de secole, Lumina cea Sfântă. Aici, îşi pleacă genunchii inimii, pelerini din toate colţurile pământului, ca să primească semn din Înaltul Cerului, de la Dumnezeu care a zis: ” Să fie lumină”, confirmând că Cel trimis rămâne în veci Iisus Hristos ” Lumina lumii”! Totul este public, sub controlul autorităţilor, care vor să se asigure că este adevărat şi la mijloc nu este nici o înşelătorie. Cu trecerea timpului, minunea a trecut prin viu grai peste graniţele ţării Sfinte, deşi Biserica Ierusalimului nu-i face publicitate, iar cei cârcotaşi s-au resemnat deja, dar supraveghează cu atenţie, an de an, acest fenomen. Din Cer, prin turla Bisericii Anastasis, spre curiozitatea unora şi bucuria creştinilor veniţi în pelerinaj, spre uimirea tuturor, coboară Scânteia divină ce aprinde Candela Sfântului Mormânt şi multe mănunchiuri de lumânări din mâinile credincioşilor. Oficiali ai statului Israel, cât şi din departamentul de poliţie, având câte un reprezentant evreu, arab, turc, încă din seara Prohodului, verifică cu rigurozitate încăperea Sf. Mormânt, ca să înlăture orice suspiciune. Se sting candelele şi se îndepărtează orice sursă de foc, iar după aceea se sigilează uşa cu două benzi cruciş şi se pune pază autorizată. Procesiunea începe dimineaţa la orele 9, iar din sobor fac parte patriarhul, mitropoliţi, episcopi, clerici, urmaţi de foarte multă lume, venită special pentru acest moment. Dragomanii civili, îmbrăcaţi în portul tradiţional grecesc, cu toiege de metal pe care le gesticulează armonios şi cadenţat, diaconi care poartă Sf. Cruce cu părticele din Lemnul Sfânt, urmaţi de mii de pelerini cu buchete de lumânări de câte 33 bucăţi având pe ele icoana învierii, urcă spre Înviere. Ajunşi în dangătul clopotelor cântă:”Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ, ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim”, apoi continuă slujba Vecerniei cu imnul “Lumină lină, a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Pe la 11.30 vin grupuri de tineri arabi ortodocşi, care în ritual oriental se roagă, căţărându-se chiar pe baldachin: “Doamne, trimite-ne din cer Lumină!” În jurul orei 12 Patriarhul se apropie de intrarea Sf. Mormânt, este controlat cu atenţie şi rămâne doar în stiharul alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu, iar totul se petrece în văzul asistenţei necreştine, gărzi musulmane, primarul Ierusalimului, asistaţi de armeni, catolici, copţi.

Trebuie să vă spunem că Lumina din cer coboară doar la ortodocşi şi vă vom relata prin articole documentate, cum s-a pogorât această Sfântă Lumină de-a lungul veacurilor. Patriarhul sub escortă rupe sigiliul, intră în Capela îngerului care este foarte îngustă, fiind păzit de un arab musulman. După puţin timp, mai face un pas şi îngenunchează în faţa lespezii Mormântului, unde se roagă circa 20 de minute. Atmosfera este încordată de aşteptare şi de emoţia momentului, deoarece din tradiţie se zice că dacă Lumina Sfântă nu se pogoară, atunci va fi sfârşitul lumii. Întotdeauna între orele 12.30-13.30, Scânteia dumnezeiască coboară ca un glob de lumină, împrăştiindu-se în sclipiri de foc galben-verzui, care nu te ard timp de câteva minute, aprinzând Candelele din Mormânt şi vata presărată şi multe făclii din mâinile pământenilor. Patriarhul din uşa Kouvouklionului împarte Sfânta Lumină tuturor confesiunilor, ţine un mic cuvânt prin care mulţumeşte Mântuitorului şi se continuă Vecernia. Noaptea, pe la orele 23.00 se porneşte din nou procesiunea, se înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, se cântă Hristos a Înviat, iar din faţa uşii se citeşte Evanghelia Învierii, apoi se continuă slujba şi sfânta Liturghie ce se săvârşeşte pe Mormântul Sfânt.
” Dătătorule de lumină, Doamne, ascultă-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, care în acest ceas stăm lângă acest Preasfânt şi de lumină purtător Mormânt şi cinstim Învierea Ta cea de a treia zi”.

pr. Zisu Iulian

Minunea Învierii ni-L arată încă o dată, pe Mântuitor, Fiu în sânul Treimii sfinte. Din Înviere, va izvorî mereu biruinţa binelui asupra răului, şi va răsări învierea trupurilor noastre, la sfârşitul veacurilor, când ne vom îmbrăca în nestricăciune. Azi, sunt Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile izbăvitor din întristare – Propovăduiţi! Mesajul este că încuietorile iadului s-au rupt şi nu mai pot ţine închişi pe cei legaţi definitiv cu moartea. Sunt Sfintele Paşti, cea mai veche sărbătoare a creştinătăţii, o zi de Duminică, cea dintâi a săptămânii, care dis – de-dimineaţă desparte întunericul de lumină, viaţa de moarte, risipind negurile şi rostind: “Cu adevărat a înviat!”
Cât timp lumea crede, Biserica zidită pe credinţa apostolilor, ca martori ai acestui extraordinar fapt în istorie, nu poate fi biruită de porţile iadului, deoarece temelia ei este Învierea.
Învierea aparţine lui Dumnezeu şi este universală, aşa că slujba propriu-zisă, începe afară, pe treptele bisericii, unde participă creaţia toată, adică lumea văzută şi nevăzută, ce cântă: ” Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” În unele zone, conform tradiţiei, uşile bisericii se închid, apoi între preot şi un credincios se rosteşte dialogul psalmului 23, scris de împăratul David, când slujitorul bate în uşă cu toiagul crucii, zicând: ” Deschideţi mai mari, porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca să intre Împăratul slavei! Cine este acesta, Împăratul slavei? Domnul, Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război! Deschide-ţi porţile! Acesta este Împăratul slavei! Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei!” Învierea este cu acelaşi trup, acum îndumnezeit, care nu mai are trebuinţă de cele materiale. După Înviere, El este înveşmântat din nou, cu mărirea pe care o avusese de la Dumnezeu, mai înainte ca lumea să fie. Sf Liturghie ce urmează, în sfântul lăcaş, arată în întregime, pe înţelesul cântării, tot planul mântuirii lumii acesteia. Evanghelia continuă: ” La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu.” A venit cu trup, ca urmaş al lui David, iar prin Înviere se arată însuşi Dumnezeu: ” În El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, ca să împace cele de pe pământ, şi cele din ceruri.” Învierea depăşeşte timpul şi spaţiul, în care noi ne trecem anii, drept pentru care, convinşi, cântăm eternitatea. El vine din Cer, ca să ne spună ce este acolo, zicând :
” Mă duc să vă pregătesc loc şi vouă.” Nu moartea are ultimul cuvânt, ci grija omului ca să fie pregătit pentru a avea şi el parte de înviere. Taina nu poate fi redusă doar la un fenomen natural şi raţional, pentru că sufletul nostru are multe însuşiri, şi tânjeşte după Creator. Sper ca toţi să ne fi convins deja că: ” Nu avem aici, cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie”, căci nu întâmplător, a iubit aşa de mult lumea, dovedind că iubirea e mai tare decât iadul. Sărutarea pascală este un crez care trece ca o ştafetă sfântă, din generaţie în generaţie, ce va fi propovăduită până la marginile pământului. Binecuvântarea este de : “Pace vouă, Nu vă temeţi.” Învierea este experimentată, argumentată, verificată de timp, iar creştinătatea o întăreşte din proprie convingere, cu sfinţi, moaşte, Taine păstrate în văzul tuturor, în Biserica Învierii. Să urmăm sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur: “Cea mai frumoasă sărbătoare, este conştiinţa curată; căci nu mulţimea celor ce se adună în biserici se ia în seamă, ci virtuţile pe care ei le practică; nu hainele acelea preţioase, ci evlavia lor; nu masa îmbelşugată, ci grija pentru suflet, toate acestea fac la un loc, adevărata sărbătoare creştină”.
Hristos a înviat!

Pr. Zisu Iulian

                     Logica argumentelor Învierii

                                                        
De la începuturi şi până azi, deşi Învierea este actuală, ea este atacată cu vehemenţă şi fără încetare, fiindcă după cum ştim: ” la ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” Era de aşteptat ca să inventeze orice, numai ca adevărul să nu ajungă la sufletul omenirii, aşa că au dat bani grei la acel timp ostaşilor care păzeau mormântul lui Hristos, ca să spună că nu a înviat, ci a fost furat pe când ei dormeau. Au scornit teoria furtului în pripă, şi la îndemână au perpetuat-o prin mijloace clasice, fără a ţine seama de argumentul martorilor, precum Longhin, ostaş din tabăra ucigaşilor, care, cuprins de Înviere, nu mai poate minţi, refuză mituiala Sinedriului şi propovăduieşte în gura mare. O religie cum e creştinismul, nu se poate zidi şi dura pe un cadavru furat. Dacă adăugăm comportamentul celor care l-au cunoscut, dar l-au părăsit pe Golgota, ajungem la concluzia firească, că în ziua de Paşti, când li s-a arătat apostolilor, ei erau ascunşi într-o casă la marginea Ierusalimului, ca să nu păţească întocmai ca Învăţătorul. În plus, cu gărzile romane nu prea puteai să-ţi permiţi o asemenea glumă, deoarece răspundeau cu viaţa pentru obiectivul păzit. Dovadă că toţi ştiau de cele întâmplate, este că legionarii romani, şaisprezece la număr, nu au fost pedepsiţi niciodată. Maica Domnului, apostolii şi cei din grupul mironosiţelor erau prea săraci ca să-şi poată permite mituirea. Familia Sfântă de abia aducea jertfă la Templu, o pereche de turturele, iar la Golgota un coş cu ouă, ca Maica să fie lăsată mai aproape de Fiu, încercând să le îmblânzească răutatea cu câte un ou. Atunci, a căzut o picătură din sângele lui Dumnezeu, şi le-a înroşit, iar tradiţia spune că în clipa când pe pământ nu se vor mai vopsi ouă roşi va veni din nou Hristos. Ce să facă apostolii cu un Hristos mort, care i-a şi dezamăgit, şi S-a lăsat atârnat pe cruce? Mai puteau ei să propovăduiască şi să moară pentru Înviere? Ştim psihologia hoţului care face jaf, atunci când pradă. Dar în mormântul gol era linişte, giulgiul şi mahrama înfăşurate şi puse deoparte. Nici iudeii nu aveau interes ca El să dispară, şi chiar dacă, preventiv, ar fi făcut acest gest, atunci când toţi spuneau că L-au văzut înviat, ar fi venit cu proba. Până azi, mormântul stă dovadă, cu pelerinajele milioanelor de creştini, care slăvesc Învierea. De aceea se arată timp de patruzeci de zile, iar îngerul, spune precis: “Ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” Ipoteza letargiei, vehiculată de unii, şopteşte lumii, că de fapt Iisus nu a murit, ci doar a leşinat, sau a fost în comă, şi la răcoarea mormântului s-a trezit. Moartea biologică însă este confirmată de ostaşul care a împuns coasta Sa ” şi îndată a curs sânge şi apă.” Mai ştim că mormântul era nou, săpat în calcar, ceea ce putea produce imediat asfixierea. Cum ar fi putut să dea de unul singur piatra cea mare de deasupra? Amintiţi-vă doar Calvarul şi toate patimile! Mai putea da oare, certitudinea unui Dumnezeu? Pregătirea pentru înmormântare era specifică Orientului, înfăşurat în pânză de giulgiu, ungere cu aromate şi uleiuri speciale, care produceau sufocarea. Ce impresie ar fi făcut un Mesia pe jumătate mort, în faţa apostolilor? Cum s-au vindecat aşa de repede rănile? Semnele erau încă vizibile. Niciodată, o astfel de Înviere, a unui om care nici nu se mai ţinea pe picioare, nu putea să schimbe viaţa ucenicilor. Unii sceptici, ca să explice cele întâmplate, au spus că totul a fost o halucinaţie, Învierea s-a petrecut doar în mintea unora, ca o autosugestie, o exaltare, credulitatea unor persoane habotnice. Psihoza în masă se poate produce în mintea psihopaţilor doar, pe când credinţa are temeiul Învierii şi credinţa omului acestui secol, dată de verificarea lui Toma. Ştim însă că Maica Domnului şi ceilalţi, când veneau la mormânt, nici nu erau preocupaţi de Înviere, totul i-a luat prin surprindere, şi cuprinşi de spaimă, nu au spus nimănui nimic, că se temeau. Să vorbeşti de Înviere unui popor care l-a văzut întins pe cruce şi îngropat? Ar fi fost ridicol şi riscant, dacă nu era adevărat. Pentru a-i încredinţa, vorbeşte, călătoreşte, frânge pâinea şi mănâncă cu ei ” Pipăiţi-mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am”. Trupul Mântuitorului este acelaşi, doar spiritualizat, nu se dezintegrează decât în mintea ignoranţilor. Învierea nu este simbol sau renaştere a primăverii, ci biruinţa asupra răului, minciunii, întunericului şi morţii. Învierea este O Minune! O realitate cutremurătoare. Dumnezeu se ţine de promisiune. E demnă de El, adeverită prin martori, şi de aceea va rămâne în veci : ” Pe acest Iisus L-a înviat Dumnezeu, căruia noi toţi suntem martori.” A înviat Iisus, au înviat apostolii şi a înviat lumea:” în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii răsună cuvintele lor.”

Pr. Zisu Iulian

 

 

 

 

 

                Bucuria învierii în cântecul religios

Timpul in care suntem fie ca si perioada duhovniceasca ma obliga ca o chemare sa strig de bucurie, dar eu fiind crestin doar cant; ,, Mare este Taina crestinatatii .. “
Comunicarea in prima glosa umana este strict legata de Dumnezeu inca de la creatie, prin graiul pe care omul il perverteste la turnul Babel. Cu certidudine acesta este motivul ptr. care nu a mai stiut sa-I cante imne Lui Dumnezeu prin grai ci doar in Harfa si chimvale rasunatoare. Ingerii la Betleem ne invata din nou sa cantam, caci de fapt porunca este ca ,, Toata suflarea sa laude pe Domnul” si de atunci noi am inceput sa murmuram Doxologia. Minunile petrecute intre cer si pamant, faptuite de Mantuitorul Iisus Hristos au cuprins pamantul asa cum sta scris ,, Mergand invatati toate neamurile..” Mesajul este universal si a intrat in cultura umanitatii fiind transmis prin toate mijloacele ;,, Eu sunt invierea si viata ,cel ce crede in Mine viu va fi”. Acest Adevar transmis prin viu grai a fost transpus de ,, neamuri “ prin fel si fel de metode muzicale. Sensibilitatea, afinitatea , naturaletea si fiorul sfant al adevaratului crestin roman si ortodox l-a facut sa vibreze in intensitate inerioara mai mult atunci cant Verbul invierii este cantat. Si de la mic la mare, simplu sau invatat, sarac sau bogat in aceasta Biserica stramoseasca pe care ,,nici portile iadului nu o vor birui “ a unduit ; ,, Hristos a inviat , din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte Viata daruindu-le ! Pentru noi nu mai este o curiozitate ci deja lectie de religie rostita de inger;,, Ce cautati pe cel Viu intre cei morti ? A inviat !. Doar pentru linistea noastra Axionul invierii glasuieste ;,,Ingerul a strigat ceei pline de dar bucura-te ,Fecioara !”. Totul este realitate ne confirma lumininda,, cu trupul adormind ca un muritor Imparate si Doamne” sau,,Invierea Lui Hristos vazand sa ne inchinam Unuia Celui fara de pacat ” iar Crezul care se canta in unele Catedrale rosteste ,, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat ,nascut I-ar nu facut… a Inviat a treia zi dupa scripturi-in zilele lui Pontiu Pilat “. Daca se mai indoieste cineva aude prochimenul care l-a incredintat si pe apostolul Toma ,, Cine este Dumnezeu ,mare ca Dumnezeul nostru ? Tu esti Dumnezeu care faci minuni ! Din antifoane in Liturghie pascala prin Lumina lina totul canta ,, Ziua invierii sa ne luminam cu praznuire si unii pre altii sa ne imbratisam “.
Sa cantam in sufletele noastre zicand;,, Invierea Ta Hristoase ingerii o lauda in ceruri si pe noi ne invredniceste ci inima curata sa Te marim !”

Doamne, primeste jertfa cântului nostru ! Amin.

pr. Zisu Iulian

                              Biserica Învierii

Toţi cei care au pus piciorul pe Pământul Sfânt, au simţit emoţia regăsirii.

Arheologia descoperă paşii Mântuitorului, iar totul este identificat şi se marchează cu semnul triumfător al Crucii, pe turlele Bisericii. O dată cu cercetarea şi toate demersurile ştiinţei spre cunoaştere, omul şi-a simţit micimea, când a început să privească înaltul cerurilor. Toţi cei care au pus piciorul pe Pământul Sfânt, au simţit emoţia regăsirii, care a adus din nou, împăcarea omului cu Dumnezeu, trăind speranţa reabilitării, în ziua când tot aici, va fi proclamat Cer nou şi Pământ nou. Când rosteşti ţara Sfântă, cel puţin lumea creştină a celor câteva miliarde, îşi aduce aminte de un eveniment care i-a schimbat viaţa, explicându-ne de ce ne naştem şi pentru ce trăim. Nu înţelegem de ce Dumnezeu a ales acest ţinut, dar geografic, se vorbeşte că Biserica Învierii din Ierusalim, delimitează prin sfeşnicul din pridvor, Centrul pământului. Arheologia descoperă paşii Mântuitorului, iar totul este identificat şi se marchează cu semnul triumfător al Crucii, pe turlele Bisericii. Aici, găseşti Scriptura, iar ca pelerin, totul este de fapt, o întâlnire personală cu Fiul lui Dumnezeu, care învie în sufletul fiecăruia, după puterea credinţei. Poposim prin aceste rânduri, pe locul unde a fost răstignit, îngropat, şi unde a înviat a treia zi din morţi, Iisus Hristos, în Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim. Rămâne un loc drag sufletelor noastre, ce adăposteşte cea mai mare minune petrecută între Cer şi Pământ: Învierea. Sfânta Cruce se înfige în Golgota, acolo unde este îngropat Adam, moartea fiind înfrântă, iar cel rău nu mai are putere să-l ţină definitiv pe om în iad. De aici, începe istoria creştinismului, care împlineşte Evanghelia prin trei cuvinte: “Hristos a Înviat!” Istorici ai vremii, ca Eusebiu de Cezareea, şi Fericitul Ieronim ne spun că împăratul roman Adrian, după ce în anul 135 înfrânge revolta evreilor, construieşte pe dealul Golgotei un templu păgân, închinat zeiţei Venus. Episcopul Ierusalimului Macarie, cere împăratului Constantin cel Mare, care prezidează Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, în anul 325, să-l ajute în recuperarea şi redescoperirea arheologică a locurilor socotite sfinte. Astfel, între 325-337, templul păgân este dărâmat, iar arhitectul Zenovie înalţă primele edificii creştine. În secolul al 4-lea, împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, găseşte Crucea Mântuitorului, iar deasupra Golgotei, zideşte Rotonda- Anastasis, adică Biserica Învierii, care avea 38 de m şi era susţinută de 12 coloane. În urma lucrărilor de reconsolidare din 1961, s-au descoperit fragmente din aceşti stâlpi, inscripţionaţi “Martirium” (mărturie). Tot pe acest loc al bazilicii lui Constantin, sfântul Chiril rosteşte catehezele baptismale, iar alte referiri provin de la Anonymus (sec.VI) şi Arcuff (sec. VII). În 614, perşii lui Hosroe dau foc bisericii, iar în 626 egumenul Modest restaurează Locurile Sfinte, dar în sec IX, un cutremur dărâmă cupola Rotondei. Patriarhul Toma, cu ajutorul lui Carol cel Mare, repară Biserica între 813-820, dar în 934 sarazinii, pe timpul patriarhului Nicolae, în ziua de Paşti, o incendiază. Împăratul bizantin Nichifor Fokas recucereşte Palestina şi reface Biserica, dar după puţin timp, este jefuită şi turla arde, împreună cu patriarhul Ioan al V-lea. Califul Egiptului Al- Hakim distruge Biserica Sfântului Mormânt în întregime, iar în 1026-1043 împăraţii bizantini Mihail Paflagonul şi Constantin Monomahul, o refac cu ajutorul stareţului arhitect rus Daniel. Cruciaţii, în 1099 aduc îmbunătăţiri Bisericii Anastasis, iar în 1190, după alungarea lor, împăratul bizantin Isac Anghel se tocmeşte cu păgânii şi salvează Biserica Învierii. Între1220-1244, cruciaţii recuceresc Locurile Sfinte, dar interzic accesul ortodocşilor în biserică. Patriarhul Gherman în 1545, repară Cuvuclionul, în 1719 se fac reconsolidări, în 1808, arde din nou, iar în 1810, patriarhul Policarp, cu patriarhul Calinic al Constantinopolului şi Frăţia Sf. Mormânt obţin aprobarea sultanului de a reface Locurile Sfinte, în 1834, 1852, 1867, prin contribuţia Rusei, Franţei şi Turciei. În timpul războiului arabo-israelian din 1948, un obuz distruge bolta Bisericii, fiind refăcută în 1955, de guvernul Iordaniei. Restaurarea generală se face în 1961 de către guvernul grec. Într-o istorie frământată a Orientului Mijlociu, Biserica Învierii, în ciuda vremurilor de restrişte, primeşte şi azi, din Cer, lumina sfântă a lui Hristos celui înviat, Aici!

pr. Zisu Iulian

 

                                

                               Acatisul Învierii

                                                           Primeste aceasta putina rugaciune!

Cuvantul acatist inseamna a rosti o rugaciune in picioare.Mai mult ca oricand dupa taditie in perioada Penticostaluilui, pana la Inaltarea Domnului se recomanda citirea acestui acatist fara a se ingenunchia. O lectie duhovniceasca despre inviere, o rugaciune a sperantei si credintei ca intr-o buna zi ne vom ridica si noi din momantul nesimtirii noastre, la viata vesnica. Suntem multumiti ca am fost eliberati, dar cerem incontinuu;,, Iisuse,, Cel ce ai inviat din morti, inviaza si sufletele noastre!” Daca nu ne indoim si credem Invierii, trebuie sa ne schimbam, sa iertam totul pentru inviere imbratisandu-ne unii pe altii. Avem nadejdea ca nu am ramas niciodata singuri, El binecuvinteaza orice osteneala, sfinteste gandul bun, curata cuvintele ca sa razbeasca Adevarul. A biruit moartea fiindca este Aparatorul cel Mare si a ingropat pacatele omenirii care au adus moarte. Ne rugam sa fim luminati ca sa privim sre cer, la Cel care va judeca vii si morti. Intruparea aduce inviere chiar daca nu pricem dumnezeiasca Taina. Usa sufletului trebuie larg deschisa ca sa intre Hristos cel ce a poposit la sf. ucenici, apoi pe cale le-a frant si binecuvantat painea, ca sa inteleaga ca Domnul este. Iar noi cei de azi ca sa pricem ca cu adevarat a Inviat, avem nevoi de Dugul Sfant care de la Tatal Purcede inca de la Cinzecime. A re putere asupra moriti, caci Lazar desi putea este viu Minunat, satura cinci mii de barbati in pustie doar cu 2 pesti si 5 paini, si de atunci precml lui Petru care se afunda din cauza necredintei ne intinde mana si noua daca strigam:,, Doamne, scapa-ne!” Chiarc daca venim din urma , mai tarziu este bucurie in cer. Suntem ticalosi dar ne atrage Sus, ne implineste cererea daca dam si o picatura de lacrima. Stim ca ucigatorul de suflete ne da tarcoale si trebuie sa nu murim nepocaiti. Din mormantul Invierii izvoreste aghiasma sf, Taine, totul. Sa fim precum Toma care a cautat si L-a aflat. Cerul se bucura caci am fost scosi din iadul morti vesniceiar pecetea lui Caiafa este marturi ca Invierea are doar un Sigiliu=Dumnezeu.Mintea omului a descoperit Chipul care nu poate fi acoperit. Vaduva cu doi banuti l-a zarit in splendoarea si maretie iar pacatoasa care s-a cait l-a urmat.

pr. Zisu Iulian

Puteţi asculta acum Acatistul Sfintei Învieri a Domnului