Cuvinte duhovniceşti în perioada Triodului
În cărările mântuirii.
Prohodul
Clipă de jale în univers. Pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit iar muritorii îngroapă nemurirea. Este seara cea mai tristă, în care omenirea poartă în bagajul ei amintirea şi informaţia că părinţii lor, cândva au fost în stare să scape de Dumnezeu. Ne-am înşelat cu toţii, fiindcă de El se poate fugi, dar niciodată scăpa, deoarece mereu ne-a ajuns din urmă ca să nu cădem în neant. Purtăm în mâini făclii aprinse ca să nu mai rătăcim prin întunericul nopţii, ci să găsim drumul care duce la Hristos. Avem destule flori în braţele noastre, dar lacrimile s-au uscat şi nu mai putem picura lângă epitaf un rod al pocăinţei. Această cântare pe glas tânguit, atât de dragă ortodoxiei, este ca o pulbere de aur poleită pe altarul străbun al credinţei. Cântat de toată suflarea, vrem să-l ducem în spaţiu şi peste timp, cu nădejdea că este doar ” o credinţă, un Domn, un botez.” Măcar acum să plângem cu Maica Domnului, care încremenită de gestul omului ” stabat mater dolorosa”, împlineşte profeţia că prin sufletul ei va trece sabie. Alături de ea mergând pe locuri sfinte vom scrie şi noi un rând pe epitaf, fiindcă suntem rod al lacrimilor ei. Cântul răzbate ca un ecou dintr-un schit de munte, mănăstire sau catedrală, din glasul creştinilor, care se adăpostesc în ele. Clipă de jale în univers în care pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit, iar muritorii îngroapă nemurirea. ,, Iosif, cel cu bun chip, luând de pe Cruce Prea Curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându -L, în mormânt nou îngropându -L, L-au pus. În mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul, pe scaun şezător, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins.” Totul este o teologie, adică o vorbă sfântă despre Dumnezeu, care ne înţelepţeşte cu fiecare vers: ” În mormânt, Viaţă, pus ai fost Hristoase, şi s-au spăimântat, oştirile îngereşti.” Creştine, e firesc să se sperie şi ei de ce ai fost în stare să faci! Purtători de mesaj, vestitori ai Tainelor ascunse, pe care cel rău nu trebuia să le afle, de la naştere la înviere, înălţare şi apocalipsă, vor citi înscrisul, ca să afli hotărârea. Chiar şi creştinătatea s-a mirat, cum Tu, Viaţă, fiind, stai în mormânt, dar s-a bucurat, când a auzit: ” Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacurilor.” Te-a căutat Adame, Dumnezeu tot pământul dar nu te-a prea găsit, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morţii au ieşit prin cetate, catapeteasma, în două s-a despicat, iar sutaşul a strigat: ” Cu adevărat, omul acesta, Fiul lui Dumnezeu, a fost.” Din nou, aceeaşi chemare, ” Adame, unde eşti?”, iar tu nu ai răspuns, erai prea departe şi era beznă adâncă. ” Nu te-a zidit ca să stai în iad. Cel puţin acum când ştim totul, să avem curajul mironosiţelor, să călătorim cu întrebarea lui Nicodim, mare sinedrist, care cu tot dinadinsul dorea să afle câte ceva despre împărăţia lui Dumnezeu. Să fim darnici ca şi Iosif din Arimatea care a pus mormântul ca loc de îngropare, deoarece până atunci Fiul, nici nu avea loc unde să-şi plece capul. Doamne, iartă-ne că de multe ori ne-am purtat ca şi cei de atunci, dar nu ne pedepsi pe noi, pentru fărădelegile noastre! Nu intra la judecată cu robii tăi, fiindcă toată dreptatea noastră, este înaintea Ta ca o cârpă lepădată. Pentru aceasta păcatele tinereţilor, nu le pomeni Doamne, Tu eşti nădejdea celor osteniţi şi împovăraţi cu fărădelegi. Azi, suntem trişti, dar ştim că eşti Lumina lumii, pentru că Tu eşti Dumnezeu, afară de Tine, pe altul nu ştim. Veniţi toţi credincioşii, să ne închinăm.
pr. Zisu Iulian
Săptămâna Patimilor
Fiecare zi însemnă o nouă Creaţie, atunci asistând doar îngerii, iar acum şi oamenii. Suntem cuprinşi mereu toţi, indiferent de vârstă sau stare socială, buni şi răi, mincinoşi şi farisei. Aduşi în faţa Crucii, El este încă slujitor, deoarece nu toţi suntem curaţi. Chiar dacă unii vor să se sustragă, motivaţi ca şi Petru la spălarea picioarelor, zgura s-a aşezat destul pe veşmântul sufletelor noastre. Gestul lui Iuda va puncta istoria şi conşţiinţa umanităţi, care trebuie să mulţumească că totuşi a primit o aşa de mare Iertare. Încotro, este fuga noastră dacă El ne-a spus că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor? Ne-a ajuns mereu din urmă ca să nu ne scape în iad:” nici unul din ei nu a pierit, decât fiul pierzării”. Conducerea poporului ales era teocratică, după Legile divine din Sinai, iar în această săptămână vor spune că nu au împărat decât pe Cezarul. Ce blasfemie, deşi de Florii strigau: Osana, Fiul lui David, acum nu mai vor să audă de Dumnezeu! Se salvează cine a priceput, Nicodim, si Iosif din Arimateia sinedrişti şi doar tâlharul care se căieşte:” Pomeneşte-mă Doamne! Din imperiul roman se va alege praful, iar sutaşul care recunoaşte că Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, devine creştin. Iosif pune la îndemână mormântul şi chiar trupul lui Hristos mort şi astfel mai există o tradiţie iudaică. După atâtea Patimi, Viaţa nu moare şi ar fi fost cumplit dacă nu aveam Duminică! Cine încearcă să trădeze ieşind de pe Mare scenă, este silit de împrejurări precum Cirineanul, să ridice Crucea şi să privească la Cel ce l-au răstignit. Aceste zile”YOM ” aparţin Creatorului, ca la începuturi, Domnul face totul. Ca să înţelegem trebuie să venim la Denii, să ascultăm evangheliile pătimirii, iar cu credinţă şi Căinţă să ne şi mântuim. Crucea nu se studiază, ci doar se înfige în dealul Căpăţâni lui Adam, ca să pricepem că drumul trebuia refăcut numai de El. Cu Hristos încetează răstignirea pe cruce, iar Crucea de acum va fi sfântă prin sângele Său, în timp ce mântuirea este proporţional cu credinţa şi înţelegerea fiecăruia. Chipul şi asemănarea trebuiau refăcute, iar la una din Denii ni se dă exemplul dreptului Iosif cel prea frumos, care trădat de fraţii săi are puterea iertării. Să nu facem faptele fariseilor şi cărturarilor care zic doar, dar nu fac ceea ce trebuie. Vaiurile adresate de Mântuitorul sunt pe drept, datorită comportamentului lor. Jurămintele sunt false, fac rugăciuni doar de ochii lumii, însă dreptatea, mila şi credinţa, sunt mai de folos decât zeciuiala. Sunt asemănaţi cu mormintele văruite care miros de duhoarea păcatelor. Părinţii lor au vărsat sângele profeţilor care-i povăţuiau să asculte de Domnul: “Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să-i adun pe fi tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi n-aţi voit. Iată! Vi se lasă casa pustie.” Să ne rugăm cu cântarea deniei aşa: ” Cămara Ta, Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte
pr. Zisu Iulian
Tragedia lui Iuda
În 1938, pe scena comediei franceze, se juca piesa: ” A pătimit sub Ponţiu Pilat.”, care spunea că lumea creştină trebuie să-i mulţumească lui Iuda, pentru gestul făcut, şi să nu-l condamne, că a fost doar o piesă în angrenajul trădării, care a împlinit opera mântuitoare. De existenţa răului, nu cred că se mai îndoieşte cineva, deoarece ravagiile le simţim pe pielea noastră. Deşi ne-am tăbăcit, datorită necazurilor, nu înseamnă că trebuie să pactizăm, abandonând lupta şi lăsându-l să-şi bată joc de viaţa noastră şi aici dar şi Dincolo, mai ales că Biserica ne ajută să nu fim singuri. Iuda zis şi Iscarioteanul răspunde liber ca şi ceilalţi Apostoli la chemarea Domnului, că numai dacă voieşte cineva să vină, este primit, dacă se leapădă de sine, ia Crucea şi Îi urmează până la capăt. Nici lui, nici celorlalţi, nu li s-a făcut vreun favor, dimpotrivă, toţi se formau ca ucenici la şcoala Supremului Învăţător. Firi deosebite, dispuşi la început să facă tot ce le va spune glasul inimii lor, au străbătut Galileia, fiind martori la lucrarea de mântuire pe traseul celor trei ani şi jumătate de propovăduire. Vor avea un comportament instabil, presărat de întrebări omeneşti, până la momentul adevărului: Învierea şi îmbrăcarea lor cu Sfântul Duh. Erau oameni cu slăbiciunile firii, expuşi ispitei, puse la cale pentru lumea din care făceau parte şi ei, de amăgirea celui viclean. Dacă ne apropiem de Iuda, Petru şi Toma, cât şi de ceilalţi în afară de Ioan, care au fugit de pe drumul Golgotei, vom înţelege cuvintele Domnului: ” Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, pe toţi.” Cursa întinsă de necuratul lui Iuda, este tentaţia banilor, el fiind casier cu punga, un fel de cutie a milei, din care erau ajutaţi cei săraci. Este chiar bănuit, că mai punea ceva deoparte, arătându-se grijuliu, că s-au irosit banii pentru cumpărarea mirului. Totul a fost aproape normal, până în momentul când diavolul se încuibează în inima lui; de atunci, el nu mai este om, nici apostol, deoarece s-a înhăitat cu cei care puneau la cale omorârea lui Hristos. Au uitat că Dumnezeu nu moare, de aceea în Miercurea Mare, începe complotul, târguiala, ca să fie dat în mâinile lor. Se tocmeşte preţul, doar treizeci de arginţi pe Fiul Omului, venit din Ceruri, căci nu degeaba proverbul spune: “Banul este ochiul dracului.” După ce l-a vândut, le-a aruncat arhiereilor banii, spunând că a vândut sânge nevinovat, apoi s-a spânzurat. Complicii au replicat “Ce ne pasă nouă? Tu, vei da socoteală.” Diavolul le-a învârtoşat inima, ca pe vremea lui Faraon, ca să nu se lase convinşi că era Mesia, Cel aşteptat. Şi-a atins scopul, doar parţial, împărţind lumea în buni şi răi. Nu a intuit Naşterea Lui, şi nici Învierea, care rămân demne de Dumnezeu, evenimentele cel mai importante petrecute între cer şi pământ. După ce l-a folosit, ca pe un mişel, l-a lăsat, să-l mustre conştiinţa, care-i şoptea despre judecată, că Dumnezeu nu îl mai poate ierta niciodată: “Am vândut sânge nevinovat.” Ultimul tertip şi îmbrâncitura, care l-a dus în hău. Sărutul lui Iuda, confirmă doar trădarea şi planul demonic la care omeneşte, reacţionează Petru, care taie urechea soldatului Malhus, explicaţia găsindu-se în cuvintele: “Cu o sărutare, vinzi tu, pe Fiul Omului?” Atunci când Irod îl căuta în Betleem, Dumnezeu nu se expune, fuge în Egipt, iar în ispita Quarantaniei, îl înfruntă direct pe diavol. Dacă ar fi ştiut că prin răstignire nu scapă definitiv de El, diavolul nu ar mai fi încercat, deoarece prin Înviere, se duce în culcuşul lui, dezlegând pe cei ferecaţi. Satan care nu a reuşit în Cer, a gândit că poate, să rezolve, aici, jos prin Iscariotul. Înscenarea, negocierea, cu cel rău, pentru a deveni cândva erou, nu se potrivesc Divinităţii, ci sunt doar o înşelătorie mefistofelică ” Cine mă va vădi pe Mine de păcat: zice Iisus?” Nimeni nu ar putea fi ca El, în care s-au împlinit toate Scripturile Sfinte! La Cina cea de Taină, vânzătorul este dat în vileag, întingea în acelaşi timp, în blid, cu Mântuitorul: “Acela, mă va vinde.” În 1938, pe scena comediei franceze, se juca piesa: ” A pătimit sub Ponţiu Pilat.”, care spunea că lumea creştină trebuie să-i mulţumească lui Iuda, pentru gestul făcut, şi să nu-l condamne, că a fost doar o piesă în angrenajul trădării, care a împlinit opera mântuitoare. Argumentul pare seducător, dar nu are puterea de a-l scoate basma curată, fiindcă niciodată, Dumnezeu n-a forţat pe cineva, ci a picurat în fiecare din noi, voinţa liberă. Autorul Paul Rayna, spune că Iuda, datorită trufiei se implică direct, uitând că este doar om, şi oricând poate fi dacă nu se apără, la cheremul diavolului. N-a ţinut seamă că era pe pământ, şi că mândria îi este fatală. Păcatul nemărturisit la timp, aduce iadul, fiindcă nu ai curajul să zici: ” Înapoia Mea, Satano!” Cine vrea săl reabiliteze pe Iuda, face aceeaşi greşeală, devenind coadă de topor. Banii trădării sau simoniei nu sunt puşi în visteria Templului, cu ei cumpărându-se ţarina Olarului, loc de îngropare pentru străini. Au crezut că pot ţine loc de faptă bună, dar s-au înşelat, căci, cimitirul nu rodeşte, ci doar aşteaptă clipa Judecăţii. “Doamne, nu voi spune vrăjmaşilor tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da cu Iuda.”
pr. Zisu Iulian
Nu poţi învia cu 30 de arginţi!
Numele îi apare scris în ultimul rând, vrând să ne sugereze că scrierea îi aparţine, dar dovedeşte contrariul, fiindcă după trădare ştim că el nu a mai avut nici chef, nici timp să-şi scrie memoriile: s-a spânzurat. Dumnezeu. Codicii care au păstrat aceste mărturii sunt: Codex Sinaiticus din sec IV, a fost găsit în Sinai la mânăstirea Sf. Ecaterina de către Tischchendorf şi cuprinde cărţile Noului Testament în limba greacă. În 1851 ajunge întreg la Lipsca, iar în 1896 este dăruit Ţarului Alexandru al Rusiei, fiind păstrat în muzeul din Petrograd şi în 1933 ajunge la Muzeul Britanic. Codex Vaticanus datează din sec. IV şi din 1550 este în Biblioteca Vaticanului, pe când Codex Alexandrinus este din sec. V, dăruit Angliei de patriarhul Chiril Lucaris, în 1628. La Biblioteca Naţională din Paris este Codex Parisiensis, sec. V şi la universitatea Cambridge din 1866, Codex Bezae sec. VI-VII. Codex Claromontanus sec. VI este în Paris şi cuprinde o listă a Cărţilor Canonice, Codex Laudianus sec. VI descoperit în Sardica, Codex Coislinianus, Boernerianus, Freerianus,Cordethi. Am înşirat denumirea acestora fiindcă toţi cuprind printre celelalte Cărţi sfinte, numai cele 4 Evanghelii Canonice: Vestea cea Bună a mântuirii noastre. Evanghelistul Luca, chiar din primul verset ne avertizează că încă de pe vremea lui, unii încercau să scrie câte o biografie a vieţii lui Iisus:,, Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele depline adeverite între noi..” Au crezut că au dat lovitura achiziţionând papirusul egiptean găsit la Hag Hamadi, scris în limba coptă, numit Tchacos, şi care cuprinde şi evanghelia lui Iuda. A stat vreo 1600 ani în nisipul deşertului şi încă 16 ani într-un seif, iar experţii spun că ar data din sec. III-IV, dar în ultimii 30 de ani s-au mai găsit cam 1000 de papirurusuri copte. Nu a fost un cutremur teologic, ci doar un eveniment arheologic ce aduce informaţii în plus despre comunitatea gnosticilor. Biserica cunoştea acest papirus, deoarece la 180 sf. Irineu episcop de Lyon în scrierea sa,, Adversus Haereses- Împotriva Ereziilor”, spune că era folosită ,, de alţii” care cinsteau personaje negative ale Scripturii: Cain, Core, Sodomiţii:,, mulţime de gnostici apărând ca ciupercile pe pământ”. Adevăratul autor e un gnostic care vrea să-l scoată bazma curată pe Iuda: un iniţiat, un sfânt care s-a sacrificat ca Supremul Învăţător să-şi ducă planul la capăt şi să se elibereze prin răstignire de trup, care-i ţinea sufletul închis. Se lasă a înţelege că trădarea a fost negociată de Hristos, în schimbul promisiunii făcute că, Iuda va cunoaşte ,, Tainele Împărăţiei”. Reiese clar lupta adepţilor gnostici care se socoteau marginalizaţi de Biserica Apostolică, pentru motivul că nu voiau să renunţe la practicile lor de ,, gnoză creştină”. Iuda este prezentat ca un instrument divin şi ar fi timpul deci să-i mulţumim. Numele îi apare scris în ultimul rând, vrând să ne sugereze că scrierea îi aparţine, dar dovedeşte contrariul, fiindcă după trădare ştim că el nu a mai avut nici chef, nici timp să-şi scrie memoriile: s-a spânzurat. Vom continua să vă vorbim în alt articol despre cuprinsul acestei ,,evanghelii a lui Iuda”, ca lumea să înţeleagă că nu se învie cu 30 de arginţi, ci doar cu Pocăinţă.
Pr. Zisu Iulian
Pentru tine creştine, s-a smerit Împăratul cerului!
Numele lui Lazăr a făcut deja istorie, iar credinţa Biserici i-a închinat în calendar o zi specială numită” Sâmbăta lui Lazăr”, când se face şi pomenirea celor răposaţi. În Betania, Mântuitorul poposise de multe ori în casa lui Lazăr şi a surorilor lui , Marta şi Maria, deoarece era aproape de Ierusalim şi-L ascultau pe Învăţător. Ştia dragostea lor pentru Dumnezeu, dar şi de boala lui Lazăr, despre care Domnul ne spune că nu era spre moarte ci spre slavă.” Lazăr a murit; şi Mă bucur pentru voi, că Eu nu am fost acolo”, le zice ucenicilor Săi. Întâlnirea lui Iisus cu surorile lui Lazăr este un dialog plin de învăţături creştine. Amândouă erau convinse că dacă El ar fi fost acolo fratele lor n-ar fi murit. Dar, ştiau că orice va cere de la Tatăl, Lui îi va da şi peste tot necazul, mai credeau în învierea cea de obşte:” ştim că va învia, la învierea cea de apoi”. Revelaţia este totală, era Acolo, pentru toată lumea, drept pentru care putea să-şi permită, să-l trezească: ” Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, va trăi”. Nici o urmă de îndoială în sufletul lor, răspunsul este categoric: ” Da, Doamne, eu am crezut că Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit în lume”. Puterea dumnezeirii nu-i doar teorie sau vorbe, ci Cuvânt: ” Unde l-aţi pus”? Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Doamne, aşa te-am cunoscut!” Iisus a lăcrimat”. Cârcotaşii de pe la colţuri au şi început să bârfească, că putea să facă să nu moară, fiindcă atunci când au ridicat piatra de pe mormânt, mirosul se înteţise. A urmat doar o rugă către cer: ” Ascultă-mă doar de dragul mulţimii ca să creadă că Tu, M-ai trimis”. La chemarea lui Dumnezeu, totul prinde viaţă: ” Lazăre, vino afară!” Mulţimea s-a înspăimântat când mortul înfăşurat a ieşit din mormânt, apoi l-au dezlegat şi l-au lăsat să meargă, spre uimirea tuturor. Minunea s-a răspândit repede la sinedriu care a şi hotărât: ” dacă-l vom lăsa aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor lua locul şi ţara”. Mulţi care auziseră veneau acum în Betania să vadă minunea, iar fariseii căutau să-l omoare acum şi pe Lazăr, căci mulţi credeau în Iisus. Lumea fremăta de bucurie şi nerăbdare, clipa aşteptată sosise, era cel mai potrivit ca să ocupe scaunul strămoşului David, acum era momentul să scape şi de ocupaţia romană. Era cu o săptămână înainte de Paşti, iar El ştiindu-le gândurile se întristase. Învăţătorul intră paşnic în cetate, şezând pe mânz de asin aşa cum proorocise Zaharia cu sute de ani înainte. Lumea Îl aclama precum odinioară pe David şi aşterneau hainele pe cale : ” Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”. Omul providenţial care făcuse atâtea minuni, dar uitaseră ce le spusese.:” Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” Complotiştii nu mai puteau suporta scena triumfală, îşi astupau urechile şi gurile copiilor care strigau” Osana”. Erau prea mulţi martori deja, totul devenise istorie, arheologie, credinţă, sărbătoare de Florii:” Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor vorbi”. La Ierusalim pelerini şi clerici în sâmbăta lui Lazăr fac slujba utreniei la mormânt în Betania, apoi pornesc la Mânăstirea ridicată pe locul casei unde se slujeşte sf. Liturghie şi se dă o agapă creştină.
“Nu te teme, fiica Sionului. Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”.
,Învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta, încredinţînd-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi ca pruncii, semnele biruinţei purtînd, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana celui dintru înălţime! Bine eşti cuvîntat, Cel ce vii întru numele Domnului“ (Troparul Sărbătorii)
În ziua de Florii pe la 8 dimineaţa procesiunea se porneşte din Betania, drum de 6 km, pe care mulţimea cu ramuri de finic merge spre Ierusalim, cântând “Osana” şi apoi participă la Slujbă la Biserica Învieri. Cei care poartă nume de Florii să-I mulţumească, iar cu toţi să-L lăsăm să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. Să poposim cu gândul în insula Cipru la racla cu moaştele apostolului Lazăr, care a fost episcop aici şi purtând ramuri de salcie să ne înrădăcinăm credinţa în Înviere. Să ne aşternem păcatele la spovedanie, ca să luăm iertare şi să nu ne purtăm ca cei ce voiau să omoare învierea lui Lazăr. Să avem credinţa Casei lui Lazăr, sinceritatea şi mărturisirea copiilor care se rugau ca şi noi cei de astăzi:” Osana”, adică Doamne Mântuieşte!
pr. Zisu Iulian
“Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici,
Zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine
Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată.
Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:
“Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”.
Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus,
Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele.
Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale,
Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!
Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?
Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii”. (Matei XXI,1-11 )
Nu ştiţi ce cereţi!
Evanghelia din săptămâna a cincea a Postului Mare ne povesteşte cum Iisus, în drum spre Ierusalim, le vorbeşte ucenicilor săi despre cele ce aveau să I se întâmple peste vreo câteva zile.
Însă, doi dintre apostoli, pe nume Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, erau preocupaţi de posibilitatea ca Dincolo, să ajungă cu întâietate lângă Hristos.
Voia să le spună că paharul suferinţelor de abia începe şi că Noua religie întemeiată este dumnezeiască, se numeşte Creştinism.
Nu va fi o comoditate, e un spaţiu sacru care s-a câştigat cu Preţ de Răscumpărare, dat de însuşi Fiul Omului.
Vor simţi mai târziu, în timpul persecuţiilor, dar nici atunci nu au fost singuri, ci îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt.
Cine crede că aici a găsit un culcuş sigur de mântuire, fără efortul duhovnicesc al lepădării de sine şi purtarea Crucii se amăgeşte zadarnic.
Exemplul femeii păcătoase, care-şi plânge viaţa destrăbălată, este doar începutul Canonului, în care trebuie să recunoşti greşelile şi să spui: Doamne, iartă-mă!
Totdeauna, celui căruia i se iartă îi sporeşte şi râvna, proporţionalul căinţei şi datoriei, adică: dai Voinţă, iei putere.
Femeia cu viaţa-i răvăşită, crede că Acela este Dumnezeu, de aceea gestul e pe măsura credinţei, acum curg şi lacrimile părerii de rău.
Face totul din convingere, parcă mai înainte de vreme, atunci când ne gândim la plânsul amarnic al lepădării lui Petru, în timp ce cuvioasei Maria Egipteanca i-au trebuit 47 de ani de pustietate, ca să se îmbrace în sfinţenie.
Păcatul face un zid ca să nu mai intri în Biserică, deoarece aici îţi limpezeşti mintea şi îţi aduci aminte cine eşti şi ce-ai ajuns.
În momentul când ceri iertare, Dumnezeu îţi întinde mâna lui ocrotitoare, fiindcă numai cine aleargă cu folos se încununează.
Suntem umani, dar nu putem tolera păcatul, pentru că distruge umanitatea.
Duşmanul civilizaţiei nu este morala creştină, ci viciul repetat, care devine păcat. Nu există un creştinism cumsecade, convenţional sau de compromis.
Cuvântul trebuie să fie Da şi Credinţa doar fierbinte! Pregătirea se face cu timp şi fără timp, ca să câştigi Veşnicia. Nu poţi schimba starea în care te afli, decât dacă te Mărturiseşti şi primeşti iertarea de la Hristos prin graiul şi preoţia duhovnicului.
Cel puţin ştii cum să-ţi revii! Maria Egipteanca nu poate ajunge Sus, decât după ce se spovedeşte şi împărtăşeşte. Timpul cheltuit fără spor duhovnicesc şi libertatea prost folosită, primejduiesc Sufletul.
Fiecare zi e o sărbătoare, un dar şi un prilej meditativ, pentru a-ţi găsi Calea dreaptă. Într-o lume care concurează deja cu timpul şi spaţiul, orice mesaj şi informaţie trebuie decodată, filtrată, ca să nu ne ucidă Viaţa.
Panorama Cerurilor va deveni eshatologică şi va fi ca în Rai. Deja, ajuns Acolo, trebuie să ştii cui te adresezi!
Ascultă de Biserică ca să-ţi fie Bine!
Să ne rugăm zicând: ” Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel fără chip/ Că luând Crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător / Ci să poarte grijă de Suflet, de lucrul cel nemuritor / Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă maică, duhul tău.”
O cuvioasă a Egiptului
Atunci când necredincioşii nu se mai aşteptau oameni sfinţi urmând Lui Hristos au devenit modele de urmat. Şi luând Crucea s-au înălţat din căderea aceea ca să primească mântuirea şi astfel să bucure şi Cerul.
Pe drumul postului duhovnicesc, în calendar şi în biografie de sinaxar Biserica, ne presară cuvioşi, trăitori ai Evangheliei, sfinţi: adică oameni ca şi noi, care au trecut prin zăduhul fierbinte al ispitelor şi s-au ridicat biruind păcatul.
Acesta este răspunsul creştinismului la disperarea care a încolăcit lumea, şoptindu-i mieros că nimic nu se mai poate face.
Ca să vedeţi că urmarea lui Hristos aduce nu numai îndreptare ci mare sfinţenie, vă dăm drept exemplu astăzi pe Cuvioasa Maria Egipteanca.Creştinătatea între mărire şi decădere!
Suntem în Alexandria Egiptului prin veacul al IV-lea, unde o tânără Maria, fiica unor oameni înstăriţi, nu numai că a uitat de Hristos şi morala creştinească, ci mai mult s-a luat la întrecere cu dracul în a păcătui, aşa că era recunoscută în oraşul întemeiat de Alexandru cel Mare pentru destrăbălarea ei.
Dezmăţul tinerilor care nu mai ascultau de sfatul părinţilor creştini era în floare, obrăznicia luase locul bunei cuviinţe, iar cârdăşia distracţiilor erotice se ţineau lanţ. În această mocirlă de cocină porcească se tăvăleau mulţi prin desfrâu, fapt care va atrage urgia lui Dumnezeu peste aceste ţinuturi ce vor cădea în stăpânirea arabilor.
După ce colindase tavernele, ispititorul a îndemnat-o într-o zi să se îmbarce pe o corabie care ducea pelerini la Locurile Sfinte, cu gândul să spurce meleagurile Mântuitorului.
A ajuns cu multă lume şi tineret la Ierusalim de ziua Crucii, şi curioasă de priveliştea şi evlavia sfântă a oamenilor care se osteniseră să pună piciorul pe pământul sfânt, Maria din Egipt, ajunsă în pragul Bisericii Înălţării Sfintei Cruci şi îmbulzită de mulţime, totuşi nu putea înainta. Într-o secundă ca un film, conştient i s-a derulat în imagine toată viaţa ei păcătoasă, dar şi amintirile casei părinteşti cu sfaturile bune ale mamei sale. Iată, o lucrare a Duhului Sfânt, care suflă acolo unde nimeni nu se mai aşteaptă!
Despre Maria Egipteanca: Partea I
Cu lacrimi în faţa icoanei Maicii Domnului promite că va lepăda pe omul cel vechi cuprins de poftele înşelăciunii, luând Crucea, ca toată viaţa să-l slujească pe Hristos. O vede pe Fecioara Sfântă care o binecuvintează, îngăduindu-i să sărute Lemnul Crucii pe care a fost răstignit Fiul ei.
Avea doar 20 de ani când a lăsat plăcerile lumii şi a făcut Canon de pocăinţă 47 de ani în pustia Iordanului, unde a înfrânt arşiţa, fiarele pustietăţii, păcatul şi duhurile patimilor drăceşti, prin asprimea postului şi multă rugăciune.
Aici, de pe malurile Iordanului este zărită de călugărul Zosima, scos de Dumnezeu ca să o Împărtăşescă.
Ce Taină! Doamne, cât de minunat eşti!
Privind cum se depărtează, neatingând pământul, bătrânul cu ochii înlăcrimaţi i-a promis că peste un an de zile va veni în acelaşi loc.
Amândoi s-au ţinut de promisiune, însă trupul sfintei aştepta prohodirea preotului care tocmai sosise, un leu ajutându-l să-i pregătească mormânt în nisip, cu moaşte pentru Veşnicie.
Întors la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, unde îşi avea chilia, cuviosul Zosima a povestit ca un îndreptar cuprinsul vieţii sfinte a Mariei Egipteanca, care de 1500 de ani se păstrează ca o pildă pentru tot omul, care dacă cere ajutorul lui Hristos, viaţa în sfinţenie şi-o poate schimba.
Cuvioaso, roagă-te lui Dumnezeu şi pentru noi!
pr. Zisu Iulian
Maria Egipteanca.
Au vrut să urce nepregătiţi în Ceruri şi au căzut.
Evanghelia nu se interpretează şi nici nu se comentează, ci se trăieşte dacă vrei să ajungi în cer la Dumnezeu. Calea este strâmtă dar dreaptă şi chiar bătătorită de cei care au ajuns acolo Sus; sfinţii. În Duminica Crucii ni s-a vorbit despre purtarea Crucii Lui Hristos zicându-ne: ,, Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Mulţi au păzit poruncile dar mai lipsea ceva important. În Duminica de azi aţi auzit şi îndemnul fericirilor rostite pe Tabor, dar şi despre vindecarea lunatecului. Am înţeles în ce constă adevărata fericire şi că neamul de draci poate fi izgonit doar cu post şi rugăciune. ,, Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Mai ştim că Împărăţia Lui nu este nici mâncare nici băutură şi acolo vor ajunge numai cei nevinovaţi precum copii. Aşa că cei care zic că se vor descurca şi pe ,,dincolo” ca şi pe aici cu aranjamente se înşeală amarnic. La fel şi cu cei care propovăduiesc credinţa doar pentru câştig urât şi smintesc prin comportamentul lor pe cei care o luaseră pe drumul cel bun. Pe toţi îi vei cunoaşte după roadele lor. În această duminică vom culege fructul unui ,, pom roditor” în grădina ortodoxiei dacă vom alege Scara vieţii şi poveţelor lui ca sfaturi evanghelice şi vom merge în ..sus” urcând. Un tânăr inspirat care ca o albină până la 18 ani adunase polenul culturii antice, studiind medicina hipocratică, presopunctura,, acopunctura hipnoza, practicile orientale de yoga, răbdarea curentelor stoice, meditaţiile orientale, cât şi fagurele de miere al sfintelor Scripturii.
Ioan Scărarul
S-a născut în Palestina în anul 523. Este Ioan numit Scărarul care avea vreo 16 ani când Xenofont tatăl a murit şi a rămas cu mama sa Ioana şi fratele său Gheorghe. Nu trecea indiferent pe lângă evenimentele timpului său şi îşi nota necazurile şi bucuriile lumii. Era cumpătat, nu vorbea mult şi ajuta peste puteri pe cei necăjiţi. Doar asculta de poveţele Cărţii Sfinte:,, Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26) Casa lui era un adăpost pentru necăjiţi iar cuvintele lui mângâiau şi ştergeau lacrimile celor năpăstuiţi. Vestea despre felul şi trăirea lui a ajuns până în Sinai, muntele pe care a poposit Dumnezeu. Avea doar 20 de ani când ajunge stareţul mânăstirii Sf. Ecaterina, ridicată de marele împărat al Bizanţului Justinian. Iar îngerul îi zice; ,, Nu te teme să mergi acolo. Ziditorul va avea grijă de tine precum a avut de Avraam , Moise şi toţi patriarhii”. O viaţă de ascet după pravila rânduită de sf. Vasile cel Mare cu nevoinţele pustiei, adăpostit într-o peşteră săpată în stâncă timp de 40 de ani, un glas blajin ca de sfânt cu o bunătate aleasă ce vindeca pe oricine care-l asculta şi privea. ,,Nu cruta ostenelile; uită-te ce sfarşit fericit aşteaptă pe ostenitori si insufleteşte-te; grabeşte, fugi, aleargă in aşa fel ca să ajungi la tintă“. Deşi nelegiuiţii vremurilor au ars manuscrisele şi scrierile sfinte din Sinai, Proniatorul a continuat misiunea Sa, ca Adevărul să ajungă la noi. Şi Dumnezeu când vrea ştim că se biruieşte rânduiala firii şi lucruri care par imosibile devin realitate. Un intelectual desăvârşit cu post şi rugăciune. simţind natura şi prevestind evenimentele, aşterne în scris sfaturi pentru cei care se hotărăsc să ajungă la Dumnezeu.
O operă cu un titlu sugestiv; SCARA.
Din antichitate şi până astâzi omenirea urcă şi coboară, scormonind pământul şi brăzdând văzduhurile pentru a-şi afla liniştea, răspunsurile, eternitatea şi nemurirea.
În acest urcuş duhovnicesc trebuie să ai instrucţia şi pregătirea necesară, căci lupta se dă cu necuratul care fuge de post şi rugăciune.
Toţi care au dorit să urce nepregătiţi au căzut.
Dar„Să nu te tulburi de cazi in fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul care le însoţeşte pentru vindecare.“
Iată de ce Scara Raiului scrisă de acest trăitor profund deşi are tălpile înfipte în realitatea pămîntului, vârful se ridică până la cer şi îi ajută pe cei care fac paşi hotărâţi spre desăvârşire.
„Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător şi, veştejindu-ţi trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească şi ai câştigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane”(Luminânda).
Fiecare virtute este un colţişor de rai pe un pământ dorit de iad.
Iată de ce fără cruce, fără Maica Domnului şi ajutorul tuturor sfinţilor cazi, adică urci degeaba, căci păcatele te trag în jos, Nimic acum nu mai este pe gratis ci cu râvnă şi osteneală. Păcatele şi diavoli fac ravagii cumplite. Suntem copiii lui Dumnezeu şi trebuie să învăţăm să mergem din nou cum trebuie, cu nădejde, jertfă şi bunătate: ca Moise pe Sinai pentru a auzi glasul Sau a-L întâlni. Fiecare ajunge doar singur purtând Crucea sa şi avănd credinţă şi fapte bune. “umblaţi nu după trup, ci după duh” (Rom. 8, 4),
El a pus 30 de trepte în această Scară precum Iacob la Betel şi la final spune;
,, Slavă Lui Dumnezeu cel e dăruieşte pricepere neştiutorilor, vedere orbilor şi putere slăbăkogilor, că El mi-a ajutat şi mie nevrednicul şi rătăcitul dintru început şi până la sfârşit.’
Acest trăitor pleacă la Domnul la 30 martie 603 având 80 de ani şi lasă literaturii universale modelul unei Scări autentice care înalţă sufletul şi ridică pe om la cer. Sprijinul ei este Scriptura şi orice muritor ar trebui cel puţin să încerce a urca cîte puţin spre desăvărşire, indiferent pe care treaptă se opreşte:.
,,Ca să nu impărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor. Înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu.”
Sf. Ioan Scărarul a ajuns scriind despre a treizecea treaptă, iar sf. Pavel vorbeşte de al treilea cer, fiecare probând după conştiinţă şi chemare starea Raiului.
Într-o lume cu două feţe în care tot omul este mincinos, răbdarea şi încrederea în promisiunile Mântuitorului sunt virtuţi capitale.
Cartea nu aparţine doar monahilor ci creştinilor care vor să Urmeze lui Hristos. În lumea creştină este cunoscută ca o Scară a darurilor, Scara minţii, Scara paradisului, Scara vieţii spirituale, fiind ca o treaptă din vămile văzduhului.
Cei care veţi ajunge pelerini la mânăstirea Neamţ când veţi săruta părticica din Sfintele sale moaşte promiteţi lui Dumnezeu că vă veţi strădui să vă îmbunătăţiţi ca să puteţi mereu urca ca el; Ioan Scărarul.
Citiţi această carte duhovnicească în volumul al IX-lea al Filocaliei părintelui Dumitru Stăniloaie şi învăţaţi cum să urcaţi până la Domnul.
Întăreşte trupul şi sufletul căci îţi aduce aminte de judecată de măntuire şi se reazămă pe rai.
Scară a virtuţilor, lauda monahilor, luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii, roadă a înfrânării, toiagul dogmelor, raiul virtuţilor, legiuitorul ascezei eşti, sfinte!
,,Nu uita de post! Şezând la masa cu bucate, adu-ţi aminte de moarte şi de judecată. De abia aşa vei împiedeca puţin patima. Şi, negreşit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îţi vei face cugetul mai smerit.”
„Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaştilor la dănţuire duhovnicească, la masă şi mâncare de viaţă nestricăcioasă” (Duminica a IV-a, din Slujba Utreniei).
pr. Zisu Iulian
BUNA VESTIRE
“Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numelefecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.i iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”( LUCA 1, 26-35 )
Sărbătoarea dovedeşte că Dumnezeu nu-şi încalcă niciodată promisiunile. A spus încă de la Facere că va veni o zi ca aceasta, când întristarea va fi schimbată în bucurie. Pe traseul timpului, răbdarea poporului este îndulcită de prorocia că “Fecioara va lua în pântece”, sau prin cuvintele lui Ieremia profetul, care spune: “Am fost iubiţi cu iubire veşnică”. Identitatea sărbătorii este cerească, iar evanghelistul Luca localizează evenimentul, adică, Palestina, casa lui David, în Nazaret, la o fecioară cu numele Maria, care a aflat har înaintea lui Dumnezeu. Vestitorul este arhanghel, sol ceresc, care în plecăciunea făcută îi spune că va fi “binecuvântată între femei”. Taina este greu de înţeles, de aceea, apare şi dialogul, ca o explicaţie necesară, ca Fecioara să nu mai facă greşeala Evei. La întrebarea: “cum va fi acesta?”, explicaţia este precisă, şi nu mai lasă loc de interpretare, “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt, te va umbri.” Doamne, ce taină, care biruieşte rânduiala firii, numai Tu faci minuni! Maică, şi totuşi pururea Fecioară, aşa cum o închipuia Iezechil în viziunea sa, cu poarta prin care Domnul a intrat şi a rămas închisă. Hotărâre dumnezeiască, ca Fiul din veci, de o fiinţă cu Tatăl, să se facă om. Ascultarea, urmează înţelegerii: “Fie mie, după cuvântul tău!” Iată Crezul învăţăturii dreptei credinţe: “Şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt, şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om.” Imnologia Sfinţilor Părinţi este Preacinstirea, care i se cuvine: “Spăimântatu – s-au toate de dumnezeiască Slava Ta, că Tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai născut Fiu, pe Cel fără de ani.” Evlavia creştină preamăreşte rolul Maicii Domnului, având modelul închinării îngerului, şi zice acum, în Acatist, aşa: “Bucură – te, prin care răsare bucuria/ Bucură – te, prin care piere blestemul/ Bucură – te, chemarea lui Adam, celui căzut/ Bucură – te, izbăvirea lacrimilor Evei/ Bucură-te, prin care se deschide Raiul” La slujba utreniei, în Duminici, toată suflarea care laudă pe Domnul, cântă aceste cuvinte ale sărbătorii de azi: “Măreşte, suflete al meu pe Domnul, şi se bucură duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că El a căutat spre smerenia roabei Sale; că, iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Bunavestire păstrează mărturia iubirii de oameni a Lui Dumnezeu, şi chipul duhovnicesc al Maicii Domnului. Bunavestire nu ne prezintă doar un eveniment istoric local, în Nazaret, ci aparţine Cerului Treimii. Cu Bunavestirea, începe rolul Maicii Domnului ca rugătoare şi ajutătoarea celor care-i cheamă numele. Rugăciunile ei deschid Cerul şi ajung la Prestolul sfinţeniei şi prin ea, noi ne-am îmbrăcat cu slavă. Biserica o cinsteşte mai presus decât toţi sfinţii şi îngerii, aşa cum au hotărât Sinoadele ecumenice, iar imnografii i-au închinat cântări de Preacinstire, laudă şi mijlocire către Mântuitorul lumii. Dragostea lui Dumnezeu înfrânge astăzi puterea morţii, începând răscumpărarea noastră. Dumnezeu nu este idee, totul este realitate şi nu vis, intră paşnic în lume, fiind acceptat de om, care a simţit că nu poate trăi fără El. Să cântăm şi noi cu troparul slujbei: ” Astăzi este începutul mântuirii noastre, şi arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu, fiu fecioarei se face şi Gavriil Arhanghelul darul bine îl vesteşte”.
pr. Zisu Iulian
Lemnul Sfintei Cruci
Cruce sfântă părăsită Dar credinţa mea îmi spune
Lângă margine de drum Că mult nu va dăinui
Coperişul tău se strică Printr-o tainică minune
Lângă creştinii de-acum! Crucea tot va birui!
Prin măsura Crucii se întâlneşte cerul cu pământul şi se amestecă timpul cu spaţiul. Crucea sfinţeşte totul şi explică taina Hristocentrismului, adică Hristos în mijlocul nostru. Tradiţia povesteşte cum Set fiul lui Adam, vrând să prelungească viaţa tatălui său face cale întoarsă spre Paradis, unde este întâmpinat la poarta Raiului tot de arhanghelul Mihail. I s-a spus că Adam a murit, şi i-a dat un sâmbure din Arborele Vieţii ca să i-l pună în gură tatălui la înmormântare, zicându-i că pe mormânt va răsări lemnul care va mântui lumea. Şi aşa, a crescut un cedru care cobora frunzişul asupra bătrânilor. Atunci când Noe a început să construiască corabia ce va salva specia umană, a tăiat acest copac uriaş pe care l-a folosit pentru mântuirea vieţii. Corabia s-a oprit pe muntele Ararat, iar arheologii fac cercetări şi astăzi, argumentând că sub gheaţa de pe creasta muntelui sunt încă rămăşiţe din corabia lui Noe. Între timp, strănepoţii lui Noe au folosit din lemnul ei şi când au ajuns la Iordan au făcut, din scânduri groase o punte peste râu. Se spune că într-o luptă între triburi au fost nevoiţi să strice podul ca să se apere şi multe din rămăşiţe au fost duse de ape, tocmai în ţinutul lui Zavulon. Şi aşa, a ajuns o scândură groasă şi lată de cedru plină de smoală în casa tâmplarului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria. El a luat această scândură şi a făcut o masă de lucru în tâmplărie. Când Familia Sfântă a fugit de persecuţia lui Irod în Egipt, masa a fost ţinută de un meşteşugar din Ierusalim 20 de ani într-un hambar, iar acesta,era rudă cu un anume cizmar, Isaac Lachedem. Când ostaşii romani căutau lemn să facă Crucea răstignirii lui Hristos, acest Isaac, împreună cu un fierar şi cu romanii, se duc direct în hambarul meşteşugarului şi iau masa din care cu greu confecţionează Crucea, sub povara căreia din cauza greutăţii Hristos cade pe drumul Golgotei, fiind ajutat de Simon Cirineanul.
Arheologia şi istoria creştină ne spun că după o minune, lângă Golgota, împărăteasa Elena, descoperă lemnul Crucii Sfinte, în anul 326, iar la 14 septembrie 355, Macarie, o scoate în văzul lumii, la Ierusalim. La 614, Crucea Sfântă este furată de Crosroe al Perşilor, care a pustiit Ierusalimul. De abia după 14 ani, împăratul bizantin Heraclius, o aduce înapoi, iar la 14 septembrie 630, patriarhul Ierusalimului, Zaharia,arată lemnul mântuitor lumii. Din 1187, când episcopul Betleemului o poartă pe câmpul de luptă nu se mai păstrează informaţii. Dar a vrut Dumnezeu ca bucăţi din Sfânta Cruce să se mai păstreze la Roma,în Biserica Santa Croce, unde au fost trimise de împărăteasa Elena. Au fost împărţite fragmente şi dăruite Bisericii Sfintei Cruci din Ierusalim, Bisericii Sfântului Mormânt, Bisericii Maicii Domnului din Fanar şi Bisericii Sfintei Sofia. Acestea din urmă s-au transferat, datorită invaziei păgâne, la Muntele Atos, în mânăstirea, Hiropotamou. ” Mântuieşte Doamne, poporul tău, şi binecuvintează moştenirea ta / Biruinţă binecredincioşilor creştini, asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte, pe poporul tău!“
pr. Zisu Iulian
“Am văzut lumina cea adevărată!”
În epoca noastră ceea ce se preţuieşte mai mult este materia. Preocupare fenomenului social are în obiect doar dezvoltarea societăţii de consum. Un progres şi o emancipare care pe zi ce trece vrea să-l scoată pe Dumnezeu din preocupări. Griji sunt multe şi destule, aşa că spriritualitatea nu mai are prioritate. O fi aducând înobilare dar nu mai este de actualitate. Cabinetele psihologice încearcă să-l corecteze pe individ, dar nu pot reface Chipul şi asemănare. Iată surogatul şi faţa palidă a omenirii care mai repede coboară decât să urce la Cer. Drumul este nu doar întunecat ci pe deasupra şi întortocheat. Energeticieni pulsează MGW să-l lumineze pe dinafară, dar omul lăuntric a pierdut sensul Vieţii, reperul sacru al veşniciei. Iar lumina Lui Hristos este făclie doar de Înviere. Progresul este bun dar nu suficient, Noi ştim şi simţim că aparţinem Lumi lui Hristos. Deşi avem rădăcină sfântă suntem mici, însemnaţi cu număr în cibernetica vremurilor robotizate. În vechime se punea mai mult preţ pe bogăţia interioară, dar astăzi, în vatra inimii abia mai pâlpâie idealurile supreme. Dacă mai încerci să vorbeşti de înzdrăvenirea sufletului prin credinţă şi prin rugăciune, deja se zice că aparţii lumii retrograde. În a doua Duminică a Postului Mare, Ortodoxia face pomenirea Sfântului Grigore Palama,care pune mijlocitoare între Dumnezeu şi om pe Maica Domnului, rostind o rugăciune continuă: “Luminează-mi întunericul, Stăpâne!” Sfântul Grigore Palama se naşte în anul 1296 în ţinutul Anatoliei, tatăl fiind senator al împăratului Andronic al 2-lea Paleologul. A primit o educaţie religioasă aleasă de la tatăl său care se călugărise, iar împăratul din dragoste l-a întreţinut la şcolile vremii, cu scopul de a-l folosi în dregătorie. Dar pe la 22 de ani, împreună cu cei doi fraţi părăseşte Constantinopolul, ducându-se la muntele Athos, unde a început o viaţă de asceză la mânăstiri ca Vatoped şi Lavra, trăind ca sihastru în schitul Glosia. Cunoştea bine greaca, latina, araba, ebraica, turca, într-o epocă de mari transformări, când Renaşterea ameninţa statornicia dreptei credinţe. Misterele Orientului, alchimia, vrăjitoria şi pericolul Semilunii aduceau mare panică în Răsăritul creştin. Aici în muntele Atonului, în Mânăstirea Sfântul Sava, Grigore şi-a împodobit sufletul cu teologia Sfinţilor Părinţi şi cu rugăciunea isihastă ( contemplativă) a Sfântului Simeon Teologul. Experimentează binele şi adevărul, acceptă hirotonia în preot şi prin personalitatea sa morală, duşmanii raţiunii sănătoase se împrăştie ca pleava în bătaia vântului. Sfântul Munte va fi ca Sinaiul de odinioară, unde Dumnezeu împarte darurile sale omului. Rugăciunea minţii, ca o cale ce duce la unirea cu Dumnezeu, nu a fost înţeleasă de mulţi din vremea lui, care l-au acuzat de misticism. Sinodul convocat la Vlaherne în 1351, condamnă pe filosoful Varlaam şi argumentele acestuia, care au pălit în faţa trăitorului sfânt, Grigore Palama, fiu al credinţei Bisericii Apostolice. El a demonstrat că urmarea lui Hristos este un mod de viaţă spre desăvârşire, ajutaţi fiind de harul mântuitor. Recomandă viaţa interioară şi modestia creştină, printr-o petrecere îngerească, lăsând să se coboare în suflet lumina veşnică, care alungă întunericul din omenire.
“Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!.” 
Este ales arhiepiscop al Tesalonicului, dar răutatea lumii, nu i-a dat pace, fiind bătut, răpit şi schingiuit. Creştinii l-au răscumpărat cu bani mulţi, l-au adus acasă, l-au plâns şi l-au primit cu alai, în cetate. Mulţi se vindecau, iar răufăcătorii şi-au pierdut minţile. Slăbit, de abia mai vedea, gârbov, dar lucid, în suferinţă a mai păstorit 13 ani şi în timpul Sfintei Liturghii, la cuvintele: “Fie numele Domnului binecuvântat”, a plecat la Domnul, în anul 1362. A prevestit căderea oraşului în 1387 sub turci, iar moaştele sale au fost rânduite la loc de cinste în Catedrală alături de moaştele Sfântului Dimitrie. Rugăciunea, meditaţia, vor ţine aprinsă candela culturii creştine, şi fiinţa nealterată a naţiunilor ortodoxe. ” Luminătorule al dreptei credinţe, făcătorule de minuni, Grigore, propovăduitorule al harului, roagă-te pururi să se mântuiască sufletele noastre!”
pr. Zisu Iulian
„Tu singur cunoşti inimile”
Era mare îmbulzeală. Mântuitorul poposise într-o casă din oraşul Capernaum. Venea din ţinuţul Gadarenilor unde vindecase nişte îndrăciţi. Tot aici vindecase sluga sutaşului, pe soacra lui Petru, femeia cu scurgere de 12 ani, doi orbi, un îndrăcit, pe fiica lui Iair şi mulţi alţii. Ne închipuim forfota momentului cu multă înghesuială. Doreau să prindă un loc în faţă şi apoi să trăieasca clipa întâlnirii cu Fiul Omului. Era o zi obişnuită: nu sâmbăta şi nu în sinagogă. În acest timp îngăduit, când nu era potecă sau loc să arunci un ac, patru inşi răzbesc prin mulţime şi găsesc cu îndrăzneală ,,calea” să ajungă la El, din nou de sus în jos. Nu erau singuri ci purtau pe o năsălie un paralitic bolnav de mulţi ani. Slăbănogul a avut marea şansă să-L întâlnească pe Dumnezeu, căci prietenii lui au mijlocit şi nu l-au părăsit. Nu puteau pierde ocazia şi momentul dat, aşa că l-au introdus prin acoperişul de stuf, punându-l la picioarele lui Iisus. Ce mare dar este să-ţi vorbească chiar Domnul! Toţi doreau să-L, asculte iar cei neputincioşi să-l atingă ca să se vindece. Era o linişte deplină iar dialogul Evangheliei prezintă scena şi epilogul. Toţi cunoşteau suferinţa de ani a acestui paralitic care era la mila aproapelui şi a puţinilor prieteni verificaţi de timp. Ei îl duceau cu milă şi grijă dar mulţi de acolo aşteptau doar senzaţionalul. Aşa a şi fost! Cel care le citea gândurile ştia pentru ce veniseră ei acolo. Totuşi de faţă era şi lumea bună a cărturarilor şi fariseilor pe care nu-i putea păcăli cineva, iar mulţimile aşteptau nădejdea izbăvirii de la Învăţător. Iudeii ştiau că numai Dumnezeu poate ierta, omorî şi învia, fapt pentru care l-au împroşcat în gând cu hule şi blasfemii.
Ce icoană! Odinioară pe Sinai Dumnezeu se pogorâse cu fulgere iar acum smerit până la moarte, ,,Om adevărat şi Dumnezeu adevărat”. Unii doar se uitau dar cei patru prieteni credeau că fapta lor va conta. Efortul lor şi mai ales credinţa le-a fost răsplătită în văzul tuturor. Despre fapta săvârşită ne vorbeşte Evanghelia şi în felul acesta a aflat toată lumea. Domnul îi ştia dorinţa, îi ştia părerea de rău îl cunoştea întru totul, motiv pentru care-i zice ; ,, Ierta-te sunt păcatele tale”. ,,Fiule!” Iată cuvântul plin de dragoste, cu care Domnul Se adresează slăbănogului, Ce mângâiere! Chiar dacâ a ajuns în acest hal, paraliticul rîmâne fiu. Dragoste cerească fără de margini. Păcat şi boală, credinţă şi iubire. Îşi dorea bietul de om această întălnire de mult, dar păcatele l-au betetegit şi paralizat complet încât doar sufletul mai nădăjduia. Prietenii şi-au făcut datoria până la capăt, aducându-l aici iar ei. au rămas modelul din care poate să se inspire orice pământean care vrea să se mântuiască ajutându-şi apoapele. Apostolul ne îndeamnă şi azi să ne purtăm sarcinile unii altora şi să ne rugăm unii pentru alţi. Deşi l-au văzut ducându-se pe picioare la casa lui au rămas cârtitori şi înverşunaţi, dar mulţimile au înţeles la un moment dat ce s-a întâmplat şi în faţa minunii au dat slavă lui Dumnezeu ,,Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Nimeni nu se aştepta să-l vindece prin cuvânt. ,, Mergi la casa ta” Minunea constă în iertarea care s-a dat celui bolnav iar vindecarea este vizibilă deoarece păcatele îi sunt şterse de însuşi Dumnezeu. Omul nechibzuit poate ajunge pe neaşteptate în situaţii grele.Uneori mila celor din jur care se mai gândesc la suflet îl aduc în ultima clipă la Dumnezeu. În situaţii extreme se lămureşte pietenia. Canonul şi-l făcuse cu multă durere şi întristare timp îndelungat. Dacă i-am putea întreba pe cei în suferinţă sunt convins că toţi ar fi preferat să vină la timp.Ce zici? Întâi l-a iertat apoi la vindecat.
Ce Taină minunată! Un credincios şi Duhovnicul Hristos!
Niciodată nu poţi intra în pielea celui de lângă tine decât dacă încerci cel puţin să-i alini suferinţa, aşa cum l-au purtat cu ei aceşti anonimi din pericopa evangheliei care âncercau să ajungă la statura bărbatului desăvârşit. Astăzi pentru acest credincios a venit şi ziua izbăvirii. Poate toţi de acolo aveau nevoie de un dar, însă Dumnezeu îl dă numai celor care cer şi cred că îl şi pot primi.Ce moment istoric; lumea şi Dumnezeu, Omul slăbănogit şi Creatorul. Ce lecţie de viaţă! Vă încredinţez că mila nu este o slăbiciune ci o mare virtute. Nimănui nu-i păsa de suferinţă, se obişnuise fiind ceva cotidian. A purta suferinţa altuia nu înseamnă doar educaţie ci multă credinţă. Adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea. Dacă nu am avea parte de minuni nu ne-am întoarce niciodată din drumul înfundat ce duce în prăpastie. Păcatul face de la începuturi ravagii blestemate dar noi am înţeles cu întârziere că totul ni se trage că l-am părăsit şi n-am ascultat de Tatăl. Moise le spusese odinioară în Legea Veche că pentru orice păcat se aduce o jertfă. David i-a învăţat Psalmul 50 iar Solomon în Pilde le amintea că cel ce îşi ascunde păcatul nu se poate mântui. Credinţa te scoate din impas. Ca să ajungem la înviere ne trebuie credinţă, post şi fapte bune. Sufletul bolnav de păcate iar trupul de dureri se chinuieşte. Păcatul atacă structura genetică. Atenţie la zestrea pe care o lăsăm celor dragi.
Lumea contemporană plină de materie şi nihilism păcătuieşte şi moare fără să înţeleagă de ce Botezul şi pocăinţa rămân Taine Sfinte.;,,Şi tu, Capernaume, care ai fost înălţat pâna la cer, până la iad te vei coborî – căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas pâna astăzi, adică s-ar fi pocăit; însa zic vouă ca pământului Sodomei ii va fi mai uşor in ziua judeăaţii decât ţie” (Mt.11,23-24)
Mare lucru este credinţa. Poate oricând face şi minuni. Ea nu rămâne nerăsplătită. Cuvântul trebuiau să învingă realitatea cruntă. Viaţa trebuia să triumfe. Când ai credinţă obstacolele şi cumpenele sunt mai uşor de dus şi înţeles. Dorinţa de a ajunge la Iisus este deja pasul spovedaniei: iertare, vindecare ridicare şi întoarce.,,Luaţi Duh Sfânt!, cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (IOAN 20,22-23).
pr. Zisu Iulian
Ortodoxia
“În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanail şi i-a zis: am găsit pe Acela despre Care a scris Moise în Lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanail i-a zis: Din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanail venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanail L-a întrebat: De unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-a Natanail şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.“
Dacă nu vii să vezi, nu vei ști niciodată pe Cine ai pierdut. 
Lumea pentru a-şi regăsi identitatea trebuie să caute Adevărul. Într-o fugă continuă după Absolut, fiindcă n-au vrut să priceapă s-au rătăcit, motiv pentru care la “plinirea vremii” mesajul a fost adus chiar de Fiul lui Dumnezeu, ca nimeni să nu se mai îndoiască vreodată,: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Poporul ales şi şcoala de interpretare rabinică, căutând să înţeleagă proorociile, deja l-au identificat cu numele de Mesia pe Cel care trebuia să restabilească direcţia spre cer. Prima Duminică din post ne vorbeşte prin dialogul Evangheliei de această preocupare de a-L vedea. Oameni de rând şi ucenici aşteapă deja momentul întâlnirii cu Hristos, ştiind că cel promis era deja în mijlocul lor. Iată bucuria exprimată de Filip care îl găseşte pe Natanael şi îi spune: ” Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus.” Biserica nu a îngrădit accesul la cunoaştere, de aceea cărţile Scripturii sfinte sunt şi astăzi sub controlul lupei. Zadarnic! Mesajul este sfânt şi chiar de va trece cerul şi pământul El este veşnic. Din Nazaret într-adevăr a venit ceva bun, iar îndemnul făcut de Filip pentru Natanael şi omenire este actual: “Vino şi vezi! “. Învăţătura Evangheliei, minunile, Biserica apostolică cu sfinţii şi mucenicii ei au stat mereu în faţa lumii lumii, iar jertfa şi sfinţenia celor doisprezece apostoli şi mucenicilor ne-a încredinţat de acest Mare Adevăr. Pentru a-i convinge pe ucenici de importanţa misiunii lor Domnul le dă o primă dovadă. Îi spune lui Natanael că este un om fără de vicleşug şi-l cunoaşte de mic copil. Episodul era o dramă a poporului din Betleem, când ostaşii lui Irod au omorât mii de copii ca să-L afle pe pruncul Iisus. Dumnezeu îl rosteşte numele şi i-a amintit cum l-a scăpat, ascunzându-l după un smochin împreună cu mama lui. A fost de ajuns argumentul pentru a-L urma şi a înţelege că El este Cel aşteptat, drept pentru care a şi exclamat:” Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Era mărturisirea omului convins, căruia i se vorbea despre trecut dar şi despre viitor. Mântuitorul atenţionează că vom vedea lucruri şi mai mari, deoarece cerurile se vor deschide şi îngerii vor fi soli pe pământ. Toate s-au împlinit, chiar ei ca apostoli fiind îmbrăcaţi cu putere de sus. Când vorbim de Hristos, vorbim de dreapta credinţă, de tot ce a făcut pentru noi, de aceea Duminica se mai numeşte şi a Ortodoxiei. Această mărturie a păstrat-o Biserica întemeiată de El, iar apostolii şi Sfinţii Părinţi ne-au spus că există un “Domn, o credinţă şi un botez”, şi doar ea este stâlpul şi temelia Adevărului. Cele şapte sinoade ecumenice au fixat în scris Crezul şi Mărturisirea de credinţă, iar data de 11 martie 843 proclamă pentru totdeauna Ortodoxia ca dreaptă credinţăi. Chiar înger din cer, dacă se coboară nu mai poate schimba Evanghelia dreptcredincioşilor. Nu ne lipseşte nimic din cele dumnezeieşti. Avem Sfintele Taine în Biserică şi urmarea lui Hristos care a produs sfinţi cu moaşte. Avem Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi stăm pe piatra din capul unghiului pe care porţile iadului nu o pot birui.. Cei care se rătăcesc neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu sunt chemaţi în această Duminică a Ortodoxiei să vadă din nou ICOANA ei, care este raiul pe pământ. Nouă ne este de ajuns credinţa şi cunoştinţa Adevărului celui conform cu evlavia: ” Vino şi vezi!”
pr. Zisu Iulian
“Trecut-am prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos la odihnă!”(Ps.65,12)
Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie.
Sfinţii 40 de Mucenici
Limesul imperiului roman de răsărit se întindea până în Armenia zilelor nostre. Suntem pe timpul prigonitorului Licinius (308-324), când 40 de soldaţi creştini din Legiunea XII -a Fulminata au nesocotit credinţa păgână a imperiului şi a lui Agricola guvernatorul Armeniei, mărturisindu-L pe Hristos. Au fost condamnaţi la moarte într-o noapte geroasă de 9 martie în lacul Sevastiei Au degerat de frig căci nu s-au lepădat de credinţa creştină şi nu au adus jertfă zeilor. Toţi au răbdat martiriul în afară de unul mai slab în credinţa, care vrând să se salveze a ieşit din lac şi a intrat să se încălzească într-o baie caldă murind pe loc. Ceilalţi s-au rugat Mântuitorului aşa încât apa se topea, iar 40 de cununi au stat deasupra fiecăruia. Văzând minunea unul din păzitori a intrat în lac în locul celui ce s-a lepădat, spunând că şi el vrea să fie creştin. Şi astfel Dumnezeu completează sinaxarul celor 40 de mucenicii sfinţi. “Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24,13). O parte din aceste moaşte se află în capela familiei Sfântului Vasile cel Mare, din provincia Pont (Asia Mică) unde au fost înmormântaţi Sfinţii Vasile cel Mare, Macrina cea Tânără, sora arhiepiscopului Cezareii Capadociei, şi Emilia. Ameninţare, tortura, frica nu i-a înspâimăntat pe aceşti viteji ostaşi care nu sau temut de moarte, deoarece ştiau că la sfărşit cununile vor fi date de Însuşi Dumnezeu. Simţeau doar că teama vine de la satan care ademeneşte şi compromite prin trădare fiinţa umană. Au biruit în războaie pe mulţi vrăjmaşi şi au fost în stare acum să moară pentru Crezul creştin; Învierea. Când refuzi compromisul şi alegi demnitatea mărturisind cu gura într-o lume idolatră că singurul Împărat este Stăpânul a toate Dumnezeu, te poţi aştepta la orişice. Sentinţei i s-a răspuns : trăiesc şi mor doar pentru El. Cei de pe margine neputând suporta sfinţenia şi răspunsul aruncau cu pietre, dar ele se întorceau în obrazul lor. Nu au vrut funcţii ci doar un mic colţ de cer aprope de El. Au răbdat ruşinea, ocara şi frigul în mirarea tuturor. Când i-au văzut nevătămaţi mintea prigonitorilor s-a întunecat, la cazne grele iau dat şi fluierele picioarelor le-a sfărâmat şi în ruguri de foc i-au aruncat. Doar tânărul Meliton mai zăcea. Atunci groaza l-a apucat pe Lisius care auzind corul îngerilor timp de câteva zile strajnică poruncă a dat. În care i-a încărcat, în foc apoi i-a băgat vrând şi cenuşa s-o piardă în râul cel întunecat. Ce icoane sfinte şi ce dramă. O mama îşi tărăşte fiul la căruţa credinţei ca băiatul ei să fie alături de fraţii lui, martiri creştini.
Doamne, în toate Tu eşti minunat!
Oasele lor erau păzite de ighemon şi trei zile au strălucit ca lumina în luciu apei, Sfinţii s-au arătat în vis, dar în ascuns episcopul Petru îi adună la un loc pe toţi prohodindu-i creştineşte.
Pânã astãzi în biserica mânãstirii Xiropotamul din Sf. Munte Athos, ce are hramul sfintilor 40 de mucenici, se pãstreazã cu mare veneratie rãmãşite din cenuşa amestecatã cu pãmânt şi sânge de la locul unde au pãtimit Sfinţii Martiri.
Creştinismul nu-i o comoditate. În vremuri de prigoană se cerea martiriu iar azi doar mărturisire. Astăzi e un creştinism confortabil, dar până la Apocalipsă nu se ştie! Proba muceniciei poate oricând veni. Ce ziceţi despre sfinţii închisorilor din lagăre şi gulaguri comuniste? Nici-o asemănare nu poate fi întâmplătoare!
Dacă într-o zi veţi fi întrebaţi: ce credinţă aveţi? Dacă-i prigoană veţi mai răspunde? Noi suntem creştini! “Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”
Războiul celui rău cu Biserica a rodit mucenici.
Ce testament, ce fericire, ce crez!
Păstraţi Tradiţiea creştină. Gustaţi din supa creştină pe care români în ortodoxie o pregătesc an de an la ziua lor de amintire sfântă. Priviţi la cununilor lor care se leagă în cifra 8 a eternităţi. Uitaţi-vă în cuptorul credinţei cum au pătimit şi cum au rodit! Mucenicii lui Hristos vor râmăne pe veci în Antimis şi în Masa Sfintelor Altare ca o mărturie a jertfelnicie lor.
Să-ţi dai viaţa pentru un Rai făgăduit ca să devii nemuritor! “Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine inaintea oamenilor, il voi mărturisi si Eu pe el inaintea Tatâlui Meu”.
Ei au râbdat şi nu au acuzat, au rostit un Adevăr: HRISTOS Singurul Împărat este Dumnezeu.
Omule, de ce ai îndumnezeit natura şi pe muritorii ei? Pe Ceres si pe Persefona, misterele din Eleusis Aticei si toată Grecia lui Dionisie Tebanul, Esculap şi Hercule.
Unii mai slabi strigau: “Iute este gerul”. Iar cei mai tari, răspundeau: “Dulce este raiul!” Alţii ziceau: “Rece este gheaţa!” Ceilalţi ii imbîrbătau, zicând: “Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!” Şi aşa se intăreau unii pe alţii, luptându-se cu frigul şi durerea.
Iubire, jertfă, slujire şi pocăinţă sunt exact acele virtuţi care ne lipsesc nouă, in aceste vremuri.
Actele Martirice vorbesc despre ei. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate, avem Biserică.
Slavă Ţie, Doamne !
“Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.”
pr. Zisu Iulian
În sâmbăta Colivelor
Pe lângă această zi nu se poate trece indiferent. Dacă eşti nepăsător înseamnă că atunci ai o problemă cu veşnicia. Îţi amintesc că este pomenirea morţilor şi ai o datorie sfântă. Roagă-te, şi nu-i uita! Să ştii că mult face rugăciunea stăruitoare, iar Cartea Sfântă ne îndeamnă să cercetăm Scripturille şi vom vedea că în ele avem viaţă veşnică. Pentru cel necredincios sau îndoielnic aduc Cuvântul LuI Dumnezeu care zice:” Eu sunt învierea şi viaţa cel ce crede în Mine chiar de va muri viu va fi.” S-au citit pomelnice în liturghii cu numele lor. Au identitate veşnică prin Botez şi nu dispar niciodată, fiindcă sufletul este nemuritor. Nu lipseşte nimeni, vii şi adormiţi. Suntem deja acasă şi aparţinem Lui. Vă bivecuvintez ca o mângâiere cu nădejdea învierii. Dumnezeu să-i ierte! pr. Zisu Iulian
Puteai să nu mori!
Îţi aduc aminte că un proverb al vremurilor încă rosteşte; “Memento Mori”. Ca să devii nemuritor curg bani mulţi pe apa sâmbetei, doar pentru a-ţi dovedi ţie că eşti o combinaţie întâmplătoare de atomi. Chiar şi astăzi dacă nu ştiai, se mai fac experienţe şi unii plătesc bani grei în criogenare, ca într-o bună zi să descoperi o ” tinereţe fară bătrâneţe “. Nu este rău că insistă, dar ar fi fost şi fără mare cheltuială dacă, şi-ar fi pus încrederea în Scripturi care vorbesc despre nemurirea ta. Şi culmea, tu care nu ai crezut niciodată in Biblie te vei intâni cu Împăraţia lui Dumnezeu! Oare eşti pregătit creştine să-ţi vezi îngerul păzitor care o viaţă întreagă te-a îndemnat la bine, ferindu-te de cel rău? Cum vei da pământene ochii cu Maica Domnului pe care ai socotit-o o femeie oarecare? Dar cu Hristos pe care L-ai hulit, înjurat, blasfemiat?. Iată de ce din când în când mai trebuie să-ti pui această întrebare ? Dacă Dumnezeu ţi-a rânduit sănătate şi lungime de zile, nu este cinstit să-I mulţumeşti pentru că îţi lasă timp să te. mai şi pregăteşti? Pleci într-un concediu pentru câteva zile şι ei atâtea bagaje cu tine. De ce îţi pregăteşti această călătorie dacă tot de întorci la casa ta? Cu atât mai mult trebuie să te gândeştii la drumul veşnicie din care nu mai vii decât la judecata cea de obşte! Vino, la Biserică pentru a afla ce trebuie să iei cu tine în acea lume şi vei vedea că nu-ti trebuie prea multe. Credintă şi fapte bune, iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproape, ascultarea de Evanghelie. Poţi da fără frică ochiii cu lumea Împărăţiei, dacă eşti pregătit. Pentru cei care spun că sunt doar poveşti vreau să citească păţania bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr. Citeşte şi în cărţile unor oameni de ştiinţă şi doctori în cercetare: Kubler Rosse Elissabet: “Viaţa sufletului de După moartea ” lui Serafim Rosse sau “Viaţa după moarte” a doctorului Mudi” . Vei vedea cum ştiinţa dovedeşte existenţa sufletului şi că se întâmplă ceva cu noi. Subiecţi şi pacienţi din toate experimentele şi cercetările făcute s-au reântors şi povestesc ce-au văzut, ce-au petrecut, sau cum şi-au schimbat viaţa după ce s-au întors din lumea de dincolo. Crezi că sunt poveşti? Cercetează, şi vei vedea că a trecut timpul poveştilor! Priveşte, la capătâiul celor dragi ai noştri care pleacă în lumea de dincolo! Ei văd persoanele dragi pe care le-au cunoscut în această viaţă trecătoare, iar tu încă mai spui că sunt în comă şi au halucinaţii?
Este lumea care se deschide pentru noi în momentul când ne-am dezbrăcat de această temporalitate, de acest trup. Ţine minte această învăţătura a Bisericii şi dacă vei avea dreptarul credinţei, vei fi gata să înţelegi şi lumea de dincolo. Un creştin adevărat nu se teme de Împăraţia lui Dumnezeu, ci o mărturiseşte în Crez:: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Amin! pr. Zisu iulian
A venit şi Postul Mare
“Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Vedeţi un neputincios, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă; un prieten bun, păstra-ţi-l; un nume bun, nu-l invidiaţi!” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Postul e de când lumea şi a fost dat protopărinţilor noştri Adam şi Eva încă din rai. Prima poruncă rânduită de Dumnezeu oamenilor este cea a postului: ” În ziua în care vei mânca negreşit vei muri”. Biologic acest avertisment, sau călcarea poruncii prin neascultare, devine o explicaţie şi o cauză a morţii noastre. Sfinţii Părinţi spun chiar că postul e un dar din bătrâni, deoarece această Lege a fost dată în paradis. Iată, pentru care motiv Scriptura Sfântă ne roagă ca să nu-l nesocotim , fiindcă fără de el nu putem să ne mai apropiem de Dumnezeu. În Vechiul Testament se postea pentru a preântâmpina o nenorocire, înaintea unei lupte, sau pentru iertarea păcatelor. Evreii au o mare zi de post în ziua ” Ispăşirii”, postesc chiar de două ori pe săptămână, având şi zile de post cu caracter aniversar. Prin post de fapt omul îşi pregăteşte, precum Moise, Ilie, întâlnirea cu Dumnezeu. Porunca este reânoită şi de Fiul lui Dumnezeu, care ca ” om adevărat” posteşte patruzeci de zile. Ioan Botezătorul îşi începe misiunea de propovăduire cu post, iar sfinţii apostoli procedează întocmai şi Biserica învaţă la fel. Primii creştinii posteau înainte de a primii sfintele Taine, posteau pentru cei bolnavi, căci erau convinşi că doar prin post şi rugăciune, aşa cum le spusese Mântuitorul, poate fi îndepărtat acest soi de draci. Iisus Hristos recomandă postul discret, nu cum fac făţarnicii care se laudă când îl ţin. Atunci să nu fim trişti, ţinuta şi mima şă fie a omului care este conştient pentru ce, şi pentru cine posteşte. Dar ce este postul? Este o reţinere de la mâncare, băutură şi plăceri în zile socotite de calendar cu post. Postul nu poate fi desfiinţat de nimeni şi nu poate fi separat de milostenie şi rugăciune. Cura, dieta, niciodată nu pot avea valoarea postului creştin. Postul nu dăunează sănătăţii, iar Biserica dă dezlegare pentru neputinţa firi pentru cei bolnavi, copii, femei însărcinate şi la spovedanie pentru cazurilor socotite speciale. Moşii, părinţii noştri au postit şi au îmbătrânit, iar noi îl nesocotim . Prin post putem scăpa de boli, dureri, şi de necazuri. Postul aduce pace, linişte în căsnicii şi în casele noastre. Prin post se potolesc vrăjmaşii, iar noi ne împăcăm cu Dumnezeu. Dacă ar domni postul – zice sfântul Vasile cel Mare – nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, închisori, tâlhari. “Postul este sănătatea sufletelor noastre, podoaba bătrânilor, pedagogul tinerilor, învăţătorul celor ce trăiesc în curăţie trupească şi sufletească”- spune sfântul Ioan Gură de Aur. “Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2, 9),; 
Istoricii povestesc cum mitropolitul Sava Brancovici vrând să fie trecut la altă credinţă de principele Transilvaniei, invitat la masa într-o zi de post, ceru de mâncare o farfurie de fasole. Atunci voind să-şi bată joc de credinţa lui adevărată, înfăşură într-o pernă un căţel şi-i porunci să-l boteze. Mitropolitul a acceptat, însă a pus o condiţie:”De va mânca ce mănânc eu, îl voi boteza!”. Şi i-au întins farfuria cu fasole şi cea cu carne. Apoi văzând cum se repede câinele la carne i-a zis: “Botează-l tu, că-i de legea ta”. Bunul Dumnezeu să ne ajute să postim creştineşte în acest Post Mare.
pr. Zisu Iulian
Postul sufletesc
” Venit-a postul, maica curăţiei osânditoarea păcatului şi vestitoarea pocăinţei, purtarea îngerilor şi mărturisirea oamenilor” (Cântare la slujba utreniei)
Într-o lume materialistă în care se pune accentul doar pe latura plăcerilor de tot felul, postul nu are nici înţeles, nici sens. Pe cei care-şi permit totul nici nu mai îndrăzneşti să-i sfătuieşti, iar pe cei care o duc după o zi pe alta, e greu să-i consolezi. Unii zic că pot cumpăra totul, iar ceilalţi mănâncă ce găsesc la îndemână. Normalitatea ar fi pentru cei mulţi, socotiţi de mijloc, care în grija şi zăduhul zilei, nu au uitat de suflet. Cauze sau motive sunt la tot pasul, argumentând că de fapt nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, sau sunt pofticios, sunt tânăr şi mai am timp, sau bătrân şi neputincios.
A sosit vremea postului şi a curăţiei, nu numai a depărtării de bucate, ci şi a iertării de păcate. Numai aşa ne putem întoarce cu adevărat la Dumnezeu. Zici că posteşti? Dovedeşte prin fapte. Să posteşti cu privirea, cu limba, cu întreaga ta fiinţă, opreşte-te de la rele, stăpâneşte-ţi poftele, fii cumpătat şi nu lacom. Degeaba nu te atingi de carne, şi prin ură muşti la tot pasul pe fratele tău. Apostolul citit la liturghia duminicii izgonirii lui Adam din Rai, ne recomandă că a sosit ceasul să ne trezim, căci mântuirea este mai aproape ca niciodată. Să ne îndepărtăm de lucrurile întunericului, să umblăm cuviincios, nu în ospeţe şi beţii, destrăbălări, sau în certuri. E bine să nu judecăm şi să îmbărbătăm pe cei firavi în credinţă. Să nu dispreţuim pe cei care încă nu au înţeles încă postul, să lucrăm la îndreptarea lor, având convingerea că într-o bună zi, vor asculta de sfatul lui Dumnezeu. Ajută-ne Doamne, să ne înfrânăm limba, care produce atâta vâlvătaie, să nu-l sufocăm pe aproapele nostru cu vorbe urâte, nepotrivite, calomnioase, apăsătoare! “Pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”, ne sfătuieşte psalmistul cu acest vers al rugăciunii. Pe stradă, la serviciu, de dimineaţă până seara, trebuie să faci eforturi ca să nu asculţi bancuri deochiate, înjurături. Imaginea este pervertită, a devenit pornografică şi trebuie să fii atent la ce priveşti. Postul dă echilibru firii omeneşti, cel trupesc se completează cu cel sufletesc, face din om bărbatul desăvârşit, cumpătat, care ştie ce e bun pentru el şi casa lui. Postul păstrează integritatea şi trăinicia familiei, potoleşte mofturile şi deschide perspectiva spirituală într-o lume materială. Copiii vor preţui mai mult tradiţia, văzând schimbarea din familie, şi vor ridica privirea înspre cer mai des, constatând că postul din casa lor a împlinit rugăciunea. Postul sufletesc formează un alt om, pe care nu a reuşit să-l formeze nici un sistem filosofic sau politic, ci doar credinţa. Avem scutiri, sau dezlegări de la postul trupesc, dar nu negociem rugăciunea, morala, ascultarea, mersul la biserică. Ai îmbătrânit şi zici că nu mai poţi posti? Recuperează timpul pierdut prin faptele milei creştine. Eşti om cu funcţie şi poziţie socială? Nu-ţi bate joc de aproapele tău! Eşti în soldă? Fă-ţi datoria, şi nu uita că eşti creştin! Degeaba posteşti dacă faci nedreptate! Împarte milostenie, nu ţine minte răul, depărtează-te de minciună!
pr. Zisu Iulian
Începutul pocăinţei
La început îngerii răzvrătiţi au căzut din cer, iar atunci când omul nu a mai ascultat a fost alungat din Rai. A fost un timp când toate erau ,,bune foarte”, a fost minunat, cu totul altfel, căci era vremea Lui Dumnezeu. Eram acasă şi aveam dreptul să locuim acolo însă nu am putut fi ţinuţi cu forţa, deorece Treimea Sfântă ne-a zidit liberi. Privind prin vremuri retrospectiv unii regretă pasul făcut de Protopărinţii noştri, alţii se simt confortabil aşa cum sunt, şi puţini se străduiesc cu osteneală să se întoarcă înapoi, pentru că nu mai pot suporta zăduhul şi povara zilelor. Gestul strămoşilor este judecat, comentat, interpretat de toate generaţiile, toţi într-un fel sau altul vor să afle motivul pentru care am ales ,, lumea”. Dar ce s-a întâmplat atunci? Dumnezeu, cer, pământ, lumea de Dincolo şi totodată lumea de aici. Cei de Sus şi cei de jos, Treimea Sfântă, omul şi creaţia. Ne-a zidit cu toată dragostea, fiinţe minunate pe care chiar noi înşine nu ne cunoaştem îndeajuns. Ce amestec ce combinaţie, dualitate perfectă. Suflet şi materie, Dumnezeu şi omul. Plan şi paradigmă, Chip şi asemănare, hotărâre definitivă: ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Titlul acestei Duminici a Izgonirii lui Adam arată epilogul. Omul întinde mâna, vrea să cunoască, alege materia. Nu ascultă porunca şi începe deja să moară. În felul acesta se desparte de Cerul Treimii, de Raiul din casă şi pactizează cu dracul. La ce te poţi aştepta când faci un asemenea compromis, decât să suferi şi apoi să te întorci în pământul pe care l-ai primit moştenire. ,, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! O singură poruncă trebuia s-o împlinească ca să se desăvârşească sau să se statornicească în bine. Şi totuşi ştiau că au în ei ,,suflare de viaţă” şi că sunt stăpâni. Ce dramatic! Ţi s-a dat totul şi tu trădezi, joci cu răul. Ce pereche frumoasă: Pământ şi Viaţă. Liniştea şi armonia Paradisului, cât o fi durat? Dumnezeu ştie! A fost zdruncinată apoi de sâsâitul unui personaj malefic. Nu atacă prototipul,ci femeia. Dialog pervers aşa cum răul o face. Linguşitor, posesiv, ademenitor, încolăcit în culise. Sugestionează mieros nu forţează întreabă şi aşteaptă. Şiretlic diavolesc şi atunci şi azi. Să ne sducem aminte istoria noastră. “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri! Propune mândria şi reuşeşte să strecoare în umanitate dorinţa de stăpânie, vrând să-l înlocuiască pe Dumnezeu. ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”. Ce accept mizerabil. Pământene, de ce te mai întrebi şi nu eşti mulţumit că mori pe capete.! Ştii din viaţa de zi cu zi că nu poţi sluji cu adevărat la 2 Domni. Ai mers pe şoptirea celui viclean şi ai pierdut Împărăţia. Când a fost alungat din Rai şi-au dat seama de greşeală fiindcă s-au văzut înt-radevăr ,,goi.”-,, Atunci li s-au deschis ochii la amândoi “. În loc să-şi ceară iertare se ascund şi aruncă vina unul spre altul. Nu vor să-şi asume greşeala facută, arată spre şarpe. Doar puţină căinţă trebuia. Devine răzvrătit şi este pedepsit, fiecare proporţional cu greşala. Nu recunoaşte decât în faţa evidenţei, neagă şi învinuieşte, Era de aşteptat să vină şi pedeapsa care se împarte după implicarea şi greşeala fiecăruia în parte. Ştim doar că plata păcatului este moartea. Blestemul de atunci urmăreşte neamul omenesc însă se şterge doar prin Botez, dar urmările le simţim ca o dără a pâcatului strămoşesc. Dumnezeu ne cunoaşte perfect este Tatăl nostru care ne dă totuşi şi o Veste Bună: ,,Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Păţaniile pământenilor împlinesc cu vârf şi îndesat vorbele grele rostite de Dumnezeu. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: “Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! Iar femeii i-a zis: “Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! în sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” Pentru căderea aceea a venit Fiul în Betlehem; ,,om adevărat şi Dumnezeu adevărat”. Era singura variantă de a mai scăpa ceva din căderea aceea. ,, Eu sunt Calea, adevărul şi Viaţa! Cel ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi.” Nostalgia paradisului pierdut este un dor imens şi mulţi încearcă să urce din nou în sus;,, Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Respectă poruncile, sfaturile evanghelie, ai credinţă dragoste şi nădejde ca să ajungi curat şi iertat Acasă! ,, De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”. Au părăsit raiul cu picioarele înainte, dar privind spre rasărit. Acum omule la plecare mergi tot aşa! Acelaşi arhanghel Mihail păzeşte intrarea în sf. Altar stând de strajă la catapeteasmă; ca nu oricine intră în acest Loc sfânt de pe pământ.,, Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”. Creştinului de rând numai la sfinţirea unei Biserici i se îngăduie doar să treacă prin acelaşi RAI ca să nu uite ce a pierdut: ,,Să stăm bine să stăm cu frică să luăm aminte”!. Omul e deja faţă-n faţă cu realitatea dură a naturii şi a materiei care nu-l mai ascultă şi vrea să-l înghită. Păcatul curgea ca într-o clepsidră plină cu ţărâna timpului. Am zice cu vorba filozofilor; ce folos că putea să nu moară. Drama se repetă cu noi, suntem nestatornici, imprevizibili, ispita se ţine scai, nu ne dă pace şi mereu cădem. ,,I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ”. Suntem buni şi răi, sfinţi şi demoni. Avem nu doar promisiune ci jertfă şi euharistie. ,,De câte ori vei cădea scolă-te şi te vei mântui”.,, Rugaţi-vă neăncetat” ,,că mult face rugăciunea stăruitoare’, ,,cereţi si vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”. A aşeptat Dumnezeu mereu ca să alegem; ,, Şi a fost seară şi a fost dimineaţă ”. Am dat veşnicia şi ne-am înjugat cu moartea precum este scris. Doamne, iartă-ne! Acum suntem conţienţi de puterea celui viclean.. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde eşti?” Ne-ai rămas Tată şi cu rugă Îţi răspundem: încă suntem pe aici, suntem zdrentuiţi dar nu ne mai este teamă, nu ne mai ascundem şi vrem să venim la Tine! Primeşte-ne!
,,Doamne si Stãpânul vieţii mele, Duhul trândãviei, al grijii de multe , al iubirii de stãpânie si al grãirii în deşert nu mi-l da mie! Iar duhul curãţiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieşte-mi mie, slugii Tale! Aşa, Doamne, Împãrate, dãruieşte-mi ca sã-mi vãd greşelile mele sş sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat eşi în vecii vecilor.”
,,Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut.”
pr. Zisu Iulian
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
“Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Facere III, 20-24)
Partea I Partea a II-a Partea a III-a Partea a IV Partea a V-
Fuga lui Adam
Adame!
Paradisul
În căutarea raiului
O dreaptă judecată
“Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii îi vor răspunde zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică. “( Matei XXV,31-46)
Emisiune televizată pe această temă:
Partea I
Partea a II-a
Partea a III-a
Moşii de iarnă
În cimitire s-au bătătorit poteci
E cale spre Cer şi Rai pentru toţi
N-ai dreptul să-i uiţi ci doar să-i ajuţi.
Amintiri cu lumânări
O faptă bună în numele lor.
Liturghie şi pomană sfântă
Mult dor şi recunoştinţă
Printre lacrimi şi colivi
Citeşte, acatistul lor
O rugă pentru sufletul lor!
Ascultă , această făgâduinţă
Aştept Învierea lor!
“ Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”
pr. Zisu Iulian
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!
Aparţinem cerului şi suntem fii celui Prea Înalt. Intunecaţi fiind de păcat doar când dăm de greutăţi şi de necaz ne mai aducem aminte că Acolo Sus este cineva care ne poartă de grijă şi într-o zi ne aşteaptă să ne întoarcem Acasă. Astăzi Biserica printr-o pildă folositoare ne povesteşte ce s-a întâmplat cu cei doi fii ai Părintelui care mereu doreşte ca ,, lumea să aibă viaţă şi încă din belşug”. Când nimeni nu se aştepta cel mai tânăr dintre ei, cu îndrăzneală îşi cere partea ce i se cuvenea din avere. Tatăl se ţine de Cuvânt şi împarte în mod egal darurile Sale. Deşi nu era vremea împărţelii, cu tupeul unui răzvrătit acesta îşi cere dreptul de moştenitor. Nu ne surprinde nici faptul că Tatăl ca Atotştiutor, deşi îi ştia intenţiile, s-a conformat. El rămâne mereu drept şi nu-şi calcă făgăduinţele. În mintea tânărului rătăcitor se urzise planul plecării, aşa că nu după mult timp şi-a luat tot ce-i aparţinea şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Lăsa în urma lui pe toţi cu ochii în lacrimi, fără să-i pese de vorbele lumii bune, sau că poate pierde totul. Hotărârea era definitivă, răul se încuibase, iar din copil bun devine neascultător. Nimeni nu-l înţelege, aşa că îşi ia lumea în cap, săturându-se de atâta bine. Trântea şi buvnea, dorea adrenalină şi senzaţii tari. Destinaţia era precisă, undeva aiurea, departe de casa părintească ca să nu mai fie supravegheat şi nimeni să nu vadă ce este în stare să facă. Deoarece îşi propusese de toate a găsit această cale oficială să fugă de acasă. Era convins că pe acolo n-o să-l ajungă ruga şi mila părintească. Ce curaj, ce nesocotinţă ce obrăznicie ! Considera că averea o să-l ţină o veşnicie. Amarnic s-a înşelat. Ce păcat! N-a înţeles că Dumnezeu nu pactizează cu ,,porcii”, fiindcă cine poposeşte acolo jos măncând din troc, nu-şi poate face nici un rost în viaţă, iar averea dispare într-o clipă. A pariat banii pe desfrânare şi a început să ducă lipsă. Cei răi îl acuză tot pe Tatăl, şi-l învinuiesc că i-a lăsat prea multă libertate. Bietul Tată, este vinovat de toate! Era crescut bine, dar degeaba: avea şi libertatea. Putea fi şantajat. Protivnicul ştiind că era slab de înger a început să se atingă de el răzbunând -se pe Stăpân. ,,Am pus înaintea ta şi binele şi răul. Alege ca să trăieşti şi tu şi neamul tău” Chefuri, desmăţ, distracţii nocturne. A pus totul pe o singura carte; păcaliciul. Era firesc să se alegă praful de tot ce purta cu el. Nu-i venea să creadă ochilor că nu se mai făcea deloc ziuă, deabia mai zărea; era chiciură, pâclă, noroi, miros de cocină, întuneric. A plătit să-şi găsească această slujbă abjectă. Nu are decât această variată şi acceptă să devină porcar. Ce duhoare, ce locuitori ,ce ţară şi ce păcate capitale ! Voia să trăiască si luptă să se obijnuiască. Privea roşcovele dar degeaba. Semnase fără să citească pactul cu moartea. Un fruct curios de-ţi lasă gura apă, dulce şi amar. O situaţie mizerabilă, insuportabilă. A dat traiul de acasă pe căteva zile sau luni de plăcerii deşarte. Să laşi o demnitate de om pe seama uneia de porcar! Omule, tinere ce jos ai căzut! În loc să priveşti Sus te uiţi la troc. În loc să fi curat te murdăreşti.in cocină. Cine te-a minţit că pacatele ţin de foame ? Oare n-ai auzit cum au fost păcăliţi strămoşii tăi, Adam şi Eva? Ce ai fost şi ce ai ajuns! De ce nu-ţi este dor de fraţi, de casă, de lumea normală. Era în mijlocul gropii din prăpastie, dar simţea ca nu putea îndura condiţiile pe veci. Colegii porcari şi toţi ceilalţi îl şantajau zilnic, amintindu- i pacatele rusinoase şi rânjeau la clientul din ,,lumea buna” a celor drepţi şi cinstiţi. Pusese rămăşag că se vor căzni să nu- l scape niciodată. Păcatele erau mari şi grele; conştiinţa adormită, puterile sleite, ajunsese un nimeni, era acum de al lor. Însă cei din acea ţara depărtată uitaseră un amănunt esenţial, În Fiul risipitor licărea SUFLETUL. Păcatul i-a luat minţile i-a spălat creierul. ,, Ce va folosi omul dacă va dobândi lumea întreagă şi sufletuş va pierde” sau ,,ce va da omul în schimb pentru sufletul său.?” Ce dar si ce preţ pentru un suflet nemuritor. Să nu uitaţi că am fost răscumpăraţi cu Mare preţ; ,, Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a trimis pe Unicul Său Fiu.” A fos un coşmar, ca un vis urât. A trebuit doar o secundă să -şi vină in sine. Şi-a adus aminte cine este de fapt şi ce ar trebui să facă. A găsit imediat si drumul. Trebuie să ceară doar iertare şi să se intoarca acasă indiferent ce va păţi. Bănuia că nu i se poate întâmpla mai rău decăt suferea. Numai rugăciunea Tatălui şi ingerul păzitor care stătea la o parte dupa el l-au putut trezi. Ce avea sa caute un Stăpân într-o cocină, îngerii laolaltă cu porcarii, bezna cu întunericul, mireasma cu putoarea. Iată, modelul unui fiu risipitor care se căieşte poate în al 12- lea ceas: ,,Tata, am greşit la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa mă numesc fiul tău.” Spovedanie sinceră dintr-o inimă curata. Păcătuise împotriva Cerului din Sinai, a Decalogului pe care-l auzise din poruncile lui Moise. Rugăciune din suflet; ,, Primeşte- mă , ca pe unul din argaţii Tăi”. Deci mai bine argat decăt porcar. O decizie întârziată, dar salvatoare. Îndreptar de spovedanie. Fior si întrebări răscolitoare. Va fi primit oare? S-a trezit şi simţea iubirea de Acasă. Minune mare! Tatăl a şi ieşit în întâmpinare, căci îl aştepta. Aţi trăit vreodată acest sentiment ? Numai Tată de copii să nu fii, zice o vorbă din bătrâni. În fiecare zi îşi facea mâna straşină la ochi privind de pe prispa înaltă în depărtări… ba,ba, l-o zări intr-o bună zi! De unde Doamne, mai aveai atăta milă să alergi înaintea lui să-l îmbrăţişezi, să-l săruţi şi să-l ierţi? Mulţi n-a rmai avea putere să facă gestul Tău! Uni te acuză de slăbiciune şi că în final te porţi nedrept. Indiferent de comentarii, pentru ca Tu ramâi deasupra lor şi a timpului; eşti Domn, Drept şi mereu Stăpân, Era prea mare bucuria întălnirii ca să i se reproşeze ceva. Şi dacă îl iubea ce rost mai avea. Viaţa îi aplicase lecţia cu vârf şi îdesat. Am auzit că; ,, bucurie mare se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte.”. Ospăţul şi bucuria au fost publice ca şi pilda. Altfel Cuvintele sfinte n-ar fi ajuns la noi . Cum să-l sărbătoreşti pe un risipitor? Arăta jalnic. Zdrenţuit, desculţ. Îl recunoşteai doar după Chip. Nu şi-l pierduse de tot. Semăna cu cei de Acasă, cu noi, cu Tatăl. A dat poruncă ca imediat să i se dea haină nouă ca să poată ieşi în lume si să meargă la Biserică. Trebuia să poarte veşminte; că era de neam impărătesc, o haină curată ca şi crăşma de la botez. Încălţămintea să fie nouă ca să nu mai calce pe bălegar şi să miroasă a hoit. A primit inel ca un nou legământ al înfierii şi făgăduinta că nu va mai greşi. Ospăţ şi horă creştinească ; ,,Căţi în Histos v-aţi botezat în Hristos v-ati şi-nbrăcat”. Aliluia! Toată lumea se bucura la un loc cu cei din cer. Dar deodată se mai iveşte ceva neprevăzut. Nimeni nu ar fi bănuit că fratele cel mare va fi invidios, trist şi plin de reproşuri la atitudinea iertătoare a Tatălui Său. Venea şi el tot din lume, dar obosit de trudă şi muncă cinstită in gospodăria părintească. Auzind cântecele şi petrecerea se apropie, nu intră ci aşteaptă o explicaţie. Iar a îndurat Tatăl vorbe grele despre peripeţiile celui mic, dar ştiind că are dreptate i-a explicat. Eşti moştenitor şi; ,, toate ale Mele sunt ale tale”! Cum ai fi procedat tu daca erai în locul Meu? În ochii Mei pururea ai fost ascultător. S-a întregit familia si nu mai lipseşte nimeni, deaceea ;,,Trebuia, sa ne veselim.” Comportamentul băiatului mare este firesc şi se încadreaza în logică, dar deasupra raţionamentelor şi judecăţi rămăne tot Tatăl, care cunoşte gândul şi inimile noastre. Doreşte să înţelegem că mânia nu poate fi virtue chiar dacă poate ai dreptate. Iertarea niciodată nu nedreptăţeşte dreptatea divină, ci dă celor căzuţi posibilitatea harului ,,Lăsati-Mi mie judecata, zice Domnul.” Celui ascultător nu i se face o nedreptate ci doar i se recunoaşte onoarea. Tatăl la invăţat in aceată dramă a familie pedagogia iertării şi foloasele ei. Parabola se poate numi şi pilda aşteptări şi dragostei părinteşti, iar ecoul a trecut peste timp şi spaţiu; este veşnică! Pocainţa fiului risipitor a intrat în istoria sfântă. Omule, alege-ţi corect şi drept drumul! Învaţă, din păţania altora ca să nu pierzi mântuirea! Să ştii că poti pierde casa sfântă, sufletul şi pe Dumnezeu dacă esti risipitor. Când meşteşugirile celui viclean te vor aduce in nefaste împrejurări, să-ţi vii în fire! ,, Cercetaţi Scripturile şi veţi vedea că în ele aveţi viaţă veşnică”. Dacă te-ai supărat pe cei de Acasă întoarce-te, până nu se face de tot întuneric: ,,Căci vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Nu te lăsa dezmoştenit şi să nu uiţi de averea ta; ‚SUFLETUL’. Dacă te-ai obijnuit cu mirosul urăt si viaţa de porcar să ştii că tinereţe trece, vine boala şi moartea. Cui vrei sa slujeşti? Dacă ai ajuns prea departe ,în ţara celor fărădelege, să ştii că locuitorii ei şterg urmele ca să nu te mai poţi intoarce de unde ai venit. Ai grijă să nu fie prea tărziu! Hristos doar o singură dată a intrat, coborănd în iad. L-a luat pe Adam şi pe cei care asteptau venirea Sa. A Înviat şi tu nu ai ce căuta acolo, jos! Celor care vor alege să-şi trăască în acest hal viaţa şi nu le pasă de suflet, parabola aceasta prin exemplul dat le mai dă o şansă. Vorbiţi celor de acasă şi lumii despre fiul risipitor. Rugaţi-vă Tatălui ceresc să ne izbăvească :,, căci acest fiu al meu mort era şi a inviat, pierdut era şi s-a aflat” Amin!
Pr. Zisu Iulian
Parabola dragostei părinteşti
O pildă, o evanghelie, o istorie a vieţii noastre care se repetă cu fiecare din noi, din clipa în care strămoşii noştrii l-au părăsit pe Tatăl. Pentru cei ce nu cred în veşnicie această Evanghelie îi poate trezi la realitate. Trebuie să recunoaştem ca suntem niste fii risipitori dar ne putem reveni cand vrem sa ne venim in fire. Şi evoluţioniştilor le este dor de un Parinte iubitor atunci când sunt înstrăinati, părăsiţi sau tradati de cei care le-au făurit un altfel de crez. Alegerea este personala pentru ca era major si avea libertatea binelui sau raului. I se dă fără tăgadă partea de avere ca sa se convinga pe propia lui piele că în ,, ţara îndepărtată “ nu-l mai poate ocroti dragostea părintească. Auzim ca Dumnezeu nu are nimic în comun cu păcatul, motiv pentru care nu face niciun pas, ci doar asteapta. Dacă cineva se plânge că nu a fost înzestrat cu daruri să-l întrebe pe cel ” risipitor “ de unde provenea averea pe care o cheltuia cu atâta obrăznicie ? Suntem convinşi că daca ar fi muncit pentru ea nu o mai considera drept chilipir şi bună de aruncat la porci. Era de asteptat ca şi acolo se va face intr-o zi foamete mare si o sa duca lipsa. Sa nu uitati! Omul nu poate creşte la întuneric şi în mirosul cocinei porcarilor toată viata ,ci caută lumina si Cuvântul ce iese din gura Lui Dumnezeu . Acesta este şi motivul pentru care suntem într-o permanentă căutare de adevăr, constienti că ne poate reda libertatea nu intr-o zi ci într-o clipă . Plăcerile l-au ţinut precum gustul roşcovelor destul de puţin, apoi l-a cuprins disperarea dar si nostalgia . Prieteni cheflii şi destrăbălaţi stiindu-l ,, cum a fost şi ce-a ajuns”, vazandu-l lihnit de foame cu ranjet l-au părăsit, acum căutând un alt fraier. Dacă este cineva necredincios acestei pilde rostite de Mântuitorul este rugat să privească prin jur şi va găsi destulă asemănare. Iar celor care au uitat definitiv de suflet, dar vorbesc cu devotament despre conştiintă, le facem trimitere la episodul evangheliei;” şi venindu-şi în sine a zis; Ma voi duce la Tatal meu si voi zice…” Bietul de el! Cat pe aici sa-si piarda si sufletul, dar cu o aducere aminte mustrătoare îsi zice; ,, Tată am greşit la cer şi înaintea ta” . Mustrare de constiinta pricinuita de pacate rascolitoare si un dor care urca pana la cer. O rugaciune si o marturisire. Vreau ca cei ce vor citi aceste rânduri să inteleagă că nu există iertare făra căintă şi mărturisire. Oricât am fi de păcătoşi să nu ne cuprindă deznădejdea, ci trebuie să ne amintim ce spune psalmistul ;,, de căte ori vei cădea scoala-te si te vei mantui “. Priveşte omule la intoarcerea celui rătăcitor şi învaţă ceva! Aşa cum braţele părinteşti l-au îmbrăţişat şi noi sa primim iertare ca să auzim perecum el; ,,Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. După cât de mare a fost aşteptarea , tot aşa a fost şi bucuria reprimirii şi a ospăţului. Repunerea în drepturile de fiu şi creştin se face în rânduiala sfintelor Taine A fost spovedanie acum este infierea botezului, impărtăşirea ospăţului şi inelul logodirii. Un jurămănt că nu va mai părăsi niciodata casa părintească unde este stapan si nu rob . Asa spune evanghelia; ,, dati inel în dreapta lui”…Ascultând pilda ne-am mirat dar şi intristat cand am vazut reactia fratelui mare. Desi era muncitor, ascultator vazand bucuria si ospatul a cutezat să infrunte dragostea părintească zicand cu repros ; ,, mie niciodatată nu mi-ai dat macar un ied să mă veselesc cu prietenii mei dar cănd a venit….” Ati auzit? Deja nu-l mai recunostea ca frate ! Vă întrebaţi ca si mine: ce folos atâta ascultare dacă în inima lui n-a mai rămas sau nu a mai incaput puţină dragoste? Intr-o clipă a pierdut aproape totul. Degeaba a încercat Tatăl să-i mai spună ,,că toate ale mele sunt ale tale”. Celor care le este teamă de pedeapsa Cerului aducem cuvântul Tatălui ,, Fiule , oare nu se cădea să ne bucurăm, ca fratele tău pierdut a fost si s-a aflat….” Dacă aici jos avem o casă părintescă, acolo sus avem pe ,, Tatăl nostru care este in ceruri” Cu sau fără voia noastră Dumnezeu este părinte iubitor care ,, face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi..” Să învătăm ceva din purtarea celor doi. Dacă l-am părăsit pe Dumnezeu să ne întoarcem cât mai avem timp, fiindca El ne asteapta Acasa.
pr. Zisu Iulian
Ai avut timp destul !
Partea I
Partea a II-a
Partea a III-a
Partea a IV-a
Emisiuni televizate pe această temă:
Partea I
Doar unul se ruga
Pentru a te întâlni cu Dumnezeu trebuie să faci totuşi un pas, un gest, un ritual, un mic efort. În toate timpurile pentru a fi zărită Casa Lui, lăcaşurile sfinte au fost poziţionate pe terasamente mai înalte. Personajele prezentate azi, poartă un nume generic al tagmei din care fac parte şi tocmai pornesc, pe acest drum unde era Templul lor. Un vameş şi un fariseu, nume uzuale în istoria Cărţii sfinte prin tipologia caracterului şi faptelor pe care le făceau. Comportamentul lor într-un spaţiu sacru este exemplificat, punctat de Hristos, care dă verdictul şi modelul închinării şi rugăciunii, pe care de fapt o aşteaptă de la noi Bunul Dumnezeu. Acum şi oricând, prin această pildă a lor, Evanghelia devine oglinda în care dacă vrem, ne putem recunoaşte aşa cum suntem de fel. În ortodoxie exemplul este rânduit de Sfinţii Părinţi în această perioadă în care am intrat, socotită a Triodului, când cărţile de strană cântă Uşile Pocăinţei şi în Cărările mântuirii voi merge. Intenţia este de a pregăti conştiinţa, voinţa, căinţa omului până la Marea Înviere, când Lumina Lui Hristos va scoate la iveală faptele şi lucrul făcut la întuneric. Vameşul şi fariseul urcau într-o zi la templu să se roage. Se socoteşte o stare de normalitate, chiar dacă îşi mai fac timp şi pentru aşa ceva. Din început se deosebesc, nu numai ca port, ci şi din momentul când îşi aleg locul de închinare. Fariseul, că nu degeaba se numeşte aşa, stă drept în faţa Sfintei Sfintelor, ţanţoş, mândru, încrezător în faptele sale. Formula de adresare imperativă şi înşirarea contabilă a faptului că postea de două ori pe săptămână şi că mai dădea şi zeciuială, a crezut că sunt suficiente în această declaraţie verbală, solemnă. Însă celălalt, adică vameşul, s-a retras într-un colţ şi stând în genunchi cu capul plecat se ruga zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”. Deja deosebirea, departajarea o face gestul şi vorba lor. Printre altele, uitând parcă de ce venise şi că judecata este doar a Domnului, fariseul mai şi spune că nu este ca ceilalţi oameni răpitori, nedrepţi, adulteri. Mai grav este că adaugă: “Sau ca acest vameş”. Chiar dacă avea dreptate, toate astea nu erau problema lui. Aroganţa, invidia, iubirea de sine îl însoţeau până şi aici, ceea ce a făcut ca numele lui să apară în dicţionar cu un vot de blam. Vameşul despre care ni se spune că mai îndreptat s-a întors la casa sa, chiar îşi făcea rugăciunea sa. Ştia că nu este vrednic să privească măreţia Altarului, că doar El le ştie pe toate, iar inima smerită nu o va urgisi. Exemplul pocăinţei sale a rămas deja un model la care Iisus mai adaugă: ” Iar voi când vă rugaţi să ziceţi Tatăl nostru…” Învăţăm că drumul spre Biserică şi rugăciunea devin sensul vieţii noastre. Să ne ferim de fariseism, căci în faţa lui Dumnezeu toate sunt descoperite. Să cultivăm adevăratele virtuţi ca să putem rodi şi înălţa. Să auzim în liniştea slujbei aceste cuvinte sfinte: ” M-ai îndreptăţit s-a întors acesta la casa sa.’‘
“Dumnezeule, milostiv fii mie pacătosului!”
“Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”( Luca 18,10-14 )
,,Dumnezeu celor mândrii le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”
pr. Zisu Iulian
Puteţi asculta emisiune televizată despre: Perioada Triodului şi Pilda Vameşul şi fariseul
Partea a III-a (pe această temă doar primele 5 minute)
Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian