Deniile, ca slujbă de seară, aveau să anticipeze privegherea din catacombe, unde creştinii vor cânta: ” Lumină lină a sfintei Slave a Tatălui ceresc”.

Evanghelistul prezent la drama evenimentelor ne poartă pas cu pas pe aceste urme sfinte, ca să înţelegem că pentru a noastră Mântuire S-a pogorât din Ceruri.

Călcând cu credinţă pe urmele Golgotei, toate generaţiile vor găsi răspuns la întrebările timpurilor. Dacă suntem sinceri şi încercăm să ne îndreptăm, ne vom regăsi pe această mare scenă ca protagonişti, de o parte sau de alta a Crucii lui Hristos.

Slujba Deniei nu este doar o rugăciune ci şi o meditaţie pe care o aduce mesajul Evangheliilor Patimilor, în această Săptămână Mare. Tot omul care vine în lume, cel puţin acum în al 12-lea ceas, să nu – L părăsească pe Iisus, şi nesilit de nimeni, să ridice de jos Crucea lui cea Sfântă.

Simţind povara şi greutatea propriilor păcate, vom pune mai mult preţ pe sufletul nostru, care s-a Răscumpărat cu preţ de Jertfă. Dacă nici creştinii, nu vom înţelege că totul s-a făcut pentru Noi, vom avea parte de un creştinism dramatic.

Cuvintele rostite de Mântuitorul în această zi, se îndeplinesc chiar sub ochii noştri, iar apostolul Matei concluzionează în capitolul XXIV că trebuie să fim pregătiţi pentru Viaţa Veacului ce va să fie, deoarece totul este pe bună dreptate.

Vor veni hristoşi mincinoşi care vor încerca să zdruncine dreapta credinţă prin soroace şi calcule la date apocaliptice. Vor fi războaie, foamete, boli molipsitoare, cutremure, dar acesta este doar începutul durerilor, drepţii vor fi prigoniţi şi dragostea pentru credinţă a multora se va răci.

Păcatul va deveni virtute, omul fărădelegii va fi găsit cinstit şi urâciunea pustiiri îşi va face de cap. Semne mari vor fi în cer şi pe pământ, dar înainte de toate, Evanghelia se va propovădui la toate neamurile.

Crucea ca semn al Fiului va brăzda universurile, îngerii îşi vor face datoria şi toţi vor înţelege că Dumnezeu nu a glumit: ” Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu.”

Azi, pe cale fiind, lui Dumnezeu i se face foame şi se duce spre un smochin ca să-i culeagă roadele. Uimiţi de gest, deoarece nu era decât înfrunzit, la întoarcere ucenicii au văzut că se uscase, dar au înţeles mai târziu cauza: nu a fost în stare să-l hrănească pe Dumnezeu.

A încetat mila şi a venit deodată răzbunarea? Parabola smochinului neroditor trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti, alegorice.

Nu smochinul e problema, ci omul! Dacă timpul propovăduirii este actual, imperios, logica cere şi un astfel de moment. Chemării de Sus i se răspunde doar cu Da sau: Iată-mă!

Un filozof, plimbându-se printr-o grădină, impresionat de podoaba arborilor, se adresează unei crengi: ” Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!” Şi în loc de răspuns ea a înflorit.

Cât timp îţi mai trebuie omule? Ne vrea să fim de folos, nu reci, aspri, indiferenţi ca vremurile, trecători obosiţi, plictisiţi care nu am înţeles nimic de la Viaţă.

Nu ne putem scuza la infinit, vrem îngăduinţă, dar ne purtăm la fel! Până şi plantele reacţionează la sonoritatea portativului iar ţie nu-ţi pasă de binele tău!

Vremea deja trecuse, căci acolo era Veşnicia. Într-o realitate, totul trebuie făcut la timp, ca dragostea pentru Dumnezeu să nu se usuce. Timpul este acum, de la tinereţe.

Oricând, despre oricine, se poate vorbi la trecut. Cel puţin să-şi fi plecat crengile, o îngenunchere pregătind motivarea la Taina spovedaniei. Dumnezeu iartă, dar nu se lasă păcălit.

pr.Zisu Iulian