Cuvinte sfinte în ianuarie
“Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt”
Sfinţii Trei Ierarhi
Atunci când este nevoie El scoate prin plămadă sfinţi, ca văzând lumea faptele lor să urmeze Evanghelia. Din catacombe, în martiriul persecuţiilor, prin credinţă şi asceză, purtând semnul urmării lui Hristos, după Apostoli, au fost păstraţi până la noi ca să ne arate Calea, Adevărul şi Viaţa. Secolul al IV-lea de aur al creştinătăţii este marcat de sfinţii ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, care luminaţi de Duhul sfânt au apărat dreapta credinţă, au ajutat semenii cu dragoste şi ne-au învăţat despre nădejdea veşniciei. Iată, istoricul acestei sărbători. În timpul domniei împăratului Alexios Comneanul ( secolul XI ), creştinii din Constantinopol făceau diferenţe între sfinţii ierarhi, şi de aceea mitropolitului cetăţii Evhaitelor pe nume Ioan, ierarhii i-au apărut în vis zicându-i: “După cum ne vezi noi suntem una la Dumnezeu şi nu este între noi nici o ceartă sau împotrivire, am învăţat şi am scris spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor. Deci rânduieşte-ne la toţi trei o zi, când ţi se va părea de cuviinţă şi ne fă praznic cuviincios odată. Apoi spune şi celorlalţi creştini care vor fi mai pe urmă, că noi suntem una la Dumnezeu şi vom fi mijlocitori la cer înaintea Prea Sfintei Treimi, pentru mântuirea celor ce vor săvârşi praznicul şi pomenirea noastră’’.
“Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt”
Şi de atunci încoace, creştinătatea face slujbă şi cântare cuvenită celor Trei Sfinţi Ierarhi la 30 ianuarie a fiecărui an. Plini de sfinţenie, având darul facerii de minuni au vindecat multe boli sufleteşti şi trupeşti, uimind filozofia timpului au înfruntat pe împăraţi, mustrând cu îndrăzneală păcatul necredinţei, lăcomiei, mândriei şi desfrâului. Provin din familii creştine cu multă râvnă pentru Dumnezeu şi învaţă ştiinţele vremii la universităţi renumite, unde devin exemple, bucurând Bizanţul şi lumea creştină cu numele lor. Au probat arşiţa pustietăţilor cu sufletul, şi-au împărţit averile, făcându-şi comori în cer. Din Capadocia la Nazians în Antiohia unde s-au născut, Liturghiile sfântului Vasile şi a lui Ioan Gură de Aur răsună în cor de îngeri în toată ortodoxia, iar exorcismele molitfelor alungă negura celui rău. Cuvântător de Dumnezeu, teolog, episcop şi sfânt, Grigorie ca şi la Sinodul II ecumenic, vorbeşte lumii despre Duhul Sfânt. Arhiepiscopi şi păstori adevăraţi, părinţi ai săracilor şi văduvelor, vor lăsa în amintirea omenirii orfelinate, spitale şi aşezăminte sfinte, ca omul să fie vindecat şi prin post şi rugăciune. Aceşti îngeri pământeşti având trâmbiţa adevărului s-au străduit să risipească pe cei ce se împotriveau dreptei credinţe, şi cu arma cuvântului să împrăştie pe ereticii Bisericii. Cu harul lor, ne-au învăţat cum să ne închinăm Treimii Sfinte.
Sfinţilor Trei Ierarhi rugaţi-vă mereu pentru noi!
pr. Zisu Iulian
Dascăl al căinţei
“Te temi de ochii oamenilor: de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul?”
Tainele divine au fost grăite prin armonii de cuvânt şi cele sfinte ale credinţei au fost slăvite prin cânt. Poeţii creştini mulţi la număr au căutat ca prin dulceaţa versului să reverse către adâncurile inimilor noastre învăţătura cea sfântă. Să tâlcuiască un adevăr, să apere o virtute şi credinţa contra ereticilor şi păgânilor, ori să aprindă focul sacru în sufletele cele răvăşite. La un astfel de sfânt şi poet creştin care a strălucit prin ascetismul său ne gândim cu rugă în acesta zi a pomenirii sale. Biserica foloseşte cele trei sute de mii de stihuri scrise de el, ca o rugăciune ce descoperă şi cântă măreţia lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul, marele poet al sirienilor, cinstea tuturor neamurilor creştine, s-a născut în anul 306, în oraşul Nisibi din Mesopotamia, din părinţi creştini, care i-au dat o aleasă creştere duhovnicească. Auzind de însuşirile lui, episcopul Iacob îl ia ca ucenic, unde şi-a lărgit orizontul strălucit al chemări sale în Domnul. Ia ca studiu pătrunderea tainelor credinţei şi se hotărăşte să-şi închine viaţa Domnului, călugărindu-se. Este diaconit şi pe această treaptă va rămâne toată viaţa, luând conducerea Şcolii Perşilor din cetate, unde este cunoscut ca cel mai renumit profesor. Pleacă din oraş datorită pustiirii de cotropitorii din răsărit şi se stabileşte pentru ultimii 10 ani ai vieţii cu mama sa în Edesa. Trăia de obicei ca anahoret, într-un munte aproape de oraş, apoi pleacă pelerin la mânăstirile din Egipt şi în Capadocia sf. Vasile cel Mare. Adoarme întru Domnul la anul 373, în 28 ale lunii ianuarie.
Sfântul Efrem Sirul
Despre chipul vieţii sale, se spune că de când a intrat în mănăstire, până la sfârşit, nu a mâncat decât pâine de orz şi legume, iar băutura i-a fost doar apa. Trupul i se uscase pe oase, ca un hârb de oale şi haina era din petece de culoare cenuşie. Era mic de stat, pleşuv şi spânatic, cu o faţă serioasă şi niciodată nu râdea. Opera Sf. Efrem Sirul este nespus de mare. A tâlcuit toată Scriptura şi a cântat în versuri viaţa Mântuitorului cu momentele publice ale activităţi Sale. Şi aşa ne apare toată cuvântarea sfântului ca o harfă ce dezleagă tânguirea sufletului omenesc! Ea este o poezie a durerii cântată pe tonurile grave ce te zguduie sufleteşte. El este poetul duhovniciei noastre care ştie ce coardă să strunească, pentru a purta arcul voii sale, potrivit sensibilităţii, într-un cântec al eternităţii. De la el creştinătatea veacurilor poartă pe buze ca nişte boabe de metanie rugăciune lui, care se înalţă ca o mireasmă plăcută lui Dumnezeu, din rugurile sufletelor noastre. Primiţi, acest testament al său pentru a ajunge mai uşor la Dumnezeu! ” Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie./ Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării, şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale./ Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veci vecilor!”.
pr. Zisu Iulian
Zaheu
“Şi intrând, trecea prin Ierihon.Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”( Luca XIX, 1-10 )
Acest personaj a intrat în istoria sfântă, făcându-se cunoscut lumii printr-un gest curios, dar practic. Statura într-adevăr îl dezavantaja, căci era mic de înălţime dar şi comportamentul. Era în slujba romanilor fiind vameş, adică un fel de perceptor fiscal care nu se prea mulţumea doar cu solda sa. Om descurcăreţ am zice” în vremuri ’’, dar cu conştiinţa încărcată. Deşi era bogat, totuşi îi mai lipsea ceva. Astfel nu se explică cum “ditamai omul se urcă într-un dud ca să-L vadă pe Învăţător. Domnul îl alege intenţionat pe el spre mirarea mulţimilor. Dorinţa din suflet aşterne speranţa şi lucrează credinţa. Nici nu bănuia că o să vorbească cu Hristos, deoarece până mai ieri nu prea credea în El. Acum strigat pe nume: “Zahee, grăbeşte-te de te coboară, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta!’’, este deja convins că se va întâmpla ceva. Era timpul trecut, pleacă repede spre casă urmat de lumea care boscorodea că Mântuitorul dintre toţi a ales un păcătos. Ce şansă i s-a dat! Pe măsura propunerii i-a fost şi sinceritatea spovedaniei publice; “Doamne, iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit’’. Cât de greu se mai aud aceste cuvinte azi, motiv pentru care rămâne Zaheu un model. Iertarea şi dezlegarea se dau întregii familii, care acum se face părtaşă din nou la toate. Fără reproşuri, doar credinţă, fapte bune, canon, iertare şi dezlegare. Face un pas şi căutarea nu rămâne fără răspuns în Atotştiinţa Lui Hristos care îi redă onoarea de a fi creştin. Ne închipuim câţi nedreptăţiţi s-au strâns la uşa lui pentru a fi despăgubiţi. Ce schimbare! În raport social promitea să fie exemplul omului care căuta comportamentul, bărbatului desăvârşit” Dar, de acum nu mai era singur, ci cu toţi care au înţeles de ce a venit Dumnezeu în lume. Avea şi marea binecuvântare. Dacă ne asemănăm cu Zaheu, ar trebui să ştim ce avem de făcut. Nu este nevoie să ne mai urcăm prin pomi, ci doar să mergem la Biserică,. Aici suntem întotdeauna chemaţi şi aşteptaţi de El. Dialogul se numeşte sf. Taină şi Liturghie. Este spovedanie, părere de rău, iertare şi îndreptare «Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut». Fiii lui Avraam suntem toţi, iar mesajul este universal:” Astăzi, s-e poate aduce mântuire şi casei noastre. Depinde de fiecare din noi!
pr. Zisu Iulian
Modelul Zaheu
– Îl caută nu doar din curiozitate ci din interes, dar căuta altceva ce lumea presimţea că există: MÂNTUIREA!
– De fapt nu era singur, mulţi înţelesese că este Cel aşteptat. Primeau nu doar o nouă învăţătura ci tămăduiri.
– Faptul că este invitat să se grăbească înseamnă că deja era momentul său atunci
– Era prea hărsit de vremuri ca să nu înţeleagă necesitatea schimbării
– Răspunde la bunătatea divină cu aceeaşi generozitate şi dărnicie, ştiind când şi unde a greşit
– Cam acela era procentul necinstei sale raportat la relaţia cu semenii săi.
– Jumătate din avere era făcută pe minciună, necinste şi furtişag: la drumul mare.
– Căutarea Cerului naşte pocăinţa unui pământean care devine milostiv, aşa cum îi stă bine celui care s-a hotărât să fie creştin.
– Zaheu care era din Ierihon va urma calea celor 70 de ucenici,
– Nu există, impediment” când te hotărăşti să crezi în Mesia.
– Reacţia promtă şi hotărârea lui Zaheu devin model de căinţă a omului care atunci când se întâlneşte cu Mântuitorul în Sf. Taine este obligat să aibă starea pocăinţei adevărate.Şi astfel fiecare va primi acelaşi răspuns. Sf. Părinţi nu întâmplător au rânduit ca pildă lui Zaheu Vameşul să facă parte din cele şapte evanghelii care se citesc la sf. Maslu. Oare de ce?
– Dacă nu cauţi să, urci” înseamnă că iţi meriţi condiţia
– Poate toate lacrimile săracilor năpăstuiţi fac parte din convertirea acestui om.
– A scăpat de ruşine căci făcea parte din aparatul represiunii romane.
– De ochii lumii, de lăcomie, praguri care până atunci l-au împiedicat să fie om.
– Ce făgăduinţă, ce suflet mare. Nimeni nu se aştepta să fie cu Dumnezeu
– A hotărât şi pentru casa sa.
“Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” – cu siguranţă că auzise mesajul.
– Isaia amintea:, Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi judecăţile Mele nu sunt ca judecăţile voastre”.
– Ziditorul ştia gândul şi inima acestui om. Zaheu nu era un vameş de rând, ci mai-marele vameşilor – arhitelonis.
– După convertire îl însoţeşte pe sf. ap. Petru la Roma ca să dea în schimb Cuvântul lui Hristos eternei Rome, căruia mai ieri îi dădea tributul supuşilor conaţionali.
– Mic la stat şi mic la suflet: se hotărăşte să crească din nou lângă Hristos, luând în calcul consecinţele. Credinţa lui a hotărât de partea cui este.
– A ajuns în Scripturi şi în calendar la 20 aprilie.
– Iudeu fiind a avut curajul să iasă din legea veche. Proorocii vorbeau deja: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!”
– Se întâlneşte privirea omului cu Lumina.
– Zaheu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi l-a primit. În inima lui L-a aşezat pentru eternitate.
Sfântul Apostol Zaheu
Potrivit tradiţiei creştine, Sfântul Zaheu l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru, în călătoriile sale misionare, fiind unul dintre cei 70 de ucenici ai Domnului. Tradiţia mai spune că Zaheu l-a urmat pe Sfântul Petru în Cezareea Palestinei, unde a fost numit episcop. Sfântul Zaheu a murit în pace, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 20 aprilie. Dudul lui Zaheu – Biserica Sfântul Elisei din Ierihon
Dionisie din Furna, în “Erminia Picturii Bizantine”, arata ca un bărbat cărunt, mic de statură, cu haine scurte şi strâmte şi o năframă înfăşurată pe cap. Când este zugrăvit individual sau în ceata Apostolilor, el ţine în mâna un sul înfăşurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.
Dudul lui Zaheu, este în Biserica Sfântul Prooroc Elisei, în care creştini-ortodocşii în Ţara Sfântă înaltă rugăciunii.
– Greu se mai aud aceste cuvinte de căinţă azi!
Sfântul Apostol Zaheu, vameşul cel bogat din Ierihon a înţeles în ceasul al 12-lea viaţa lui ticăloasă!
Zaheu a vrut să fie creştin!
pr. Zisu Iulian
Binefacerea şi recunoştinţa!
” Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.”
La margine de sat nu departe de Ierusalim, Iisus Hristos este întâmpinat de zece leproşi pe care societatea îi izolase din cauza bolii molipsitoare pe care o aveau. Lepra era incurabilă şi la evrei existau prescripţii precise care trebuiau respectate cu rigurozitate pentru a evita contaminarea. Cei depistaţi erau expulzaţi şi pentru a primi hrană aveau obligaţia să umble acoperiţi până la ochi şi să strige dacă cineva se apropia: necurat! necurat! Câtă durere, lacrimi la despărţire de cei dragi, deoarece ştiau că pleacă pentru totdeauna. Cine era Omul acesta care acum se îndrepta spre ei fără nici o teamă? Cine îşi putea permite aşa ceva decât numai Dumnezeu? Ce privelişte îngrozitoare! În ce hal a ajuns creaţia Lui. Zidit curat, întreg şi acum plin de bube. L-au recunoscut numaidecât. Ultima lor şansă era Mesia! Odată cu speranţa le sporea credinţa. Doar câteva zile de spital la o secţie dermato şi doar aşa vom înţelege starea şi reacţia lor:”Învăţătorule, fie-ţi milă de noi !” Le ştia necazul, suferinţa dar şi credinţa. Pentru aceasta venise în lume. Nu-i întreabă nimic ci le spune doar să se adreseze preoţilor. Minunea era prin Cuvânt şi vindecarea în drumul lor era proporţională cu crezul. Aşa s-a şi întâmplat, toţi zece s-au vindecat. După ce şi-au luat certificatul de sănătate fiecare a plecat în grabă sănătos şi bucuros la casa lui. Doar unul singur s-a întors să-şi vindece şi sufletul. Culmea era şi de alt neam. Cade la picioarele lui Iisus, dând slavă lui Dumnezeu. Ce virtute, ce pildă, ce minune! Recunoştinţa o floare rară. Iată, cultul Bisericii, rugăciunea de mulţumire şi metania. Ce credinţă adevărată! Vindecarea completă o primeşte acum, împreună cu iertarea:”Ridică-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit!” Greşeala celor nerecunoscători este că au uitat de suflet şi de veşnicie. În acest moment credinţa lui s-a verificat prin statornicie şi virtutea recunoştinţei. De multe ori în viaţa fiecăruia, credinţa se probează în momente de răscruce şi cumpănă. Când treci prin necaz, atunci percepi rolul credinţei şi valoarea ei. Credinţa aduce izbăvire şi mântuire şi este riscant să nu ai această platoşă drept acoperire. Nu întâmplător floarea credinţei se creşte din fragedă copilărie ca în orice moment să ştim cui să cerem ajutor. Numai credinţa aduce minuni. Se spune că într-o zi Dumnezeu a chemat la sfat toate virtuţile, ca să le întrebe cum se mai descurcă prin lume. Privindu-le bucuros că toate povesteau între ele, rămâne surprins că doar două stăteau într-un colţ supărate şi nu se cunoşteau. Ştiţi cine erau? Binefacerea şi recunoştinţa! În istoria lumii şi în viaţa de zi cu zi avem exemple în care faci bine şi găseşti mai mult rău. De la Brutus la prigonitorul împărat roman Iulian Apostatul despre care sfântul Vasile cel Mare spunea că nu ştie imperiul ce viperă creşte la sânul ei, toţi cei care nu au nici un Dumnezeu uită de credinţă şi recunoştinţă. Recunoştinţa rămâne exerciţiul natural al unui suflet generos. Să recunoşti că ai fost ajutat este un gest de omenie şi caracter şi nu te înjoseşti dacă mulţumeşti. Doamne, îţi mulţumim aşa cum noi creştinii o ştim!
pr. Zisu Iulian
Lepra şi Mila
Într-o lume bolnavă de atâtea păcate la orice pas poţi devenii lepros sau “lepră”. Se găseşte tratament aproape pentru orice ca trupul să fie salvat, dar pentru suflet omenirea face prea puţin ca să-l mântuiască şi apoi să simtă alinare. Moare sărmanul om şi tot nu învaţă nimic din această tragedie a vieţii, crezând că el o să scape. Uneori doar când este la mare necaz şi neavând încotro caută divinitatea. Omul care primeşte ajutor de Sus şi nu este în stare să mulţumească, i se potriveşte apelativul de lepră. Înseamnă deja o caracterizare a comportamentului său, care arată lipsă de educaţie şi de credinţă. În Dicţionarul explicativ lepra este boală care macină trupul. Dar mai are şi un sens figurativ şi peiorativ pentru că însăşi viaţa a dovedit că unii oameni au caracterul de lepră. “Om lipsit de conștiință, de caracter, fără scrupule. Viciu care macină chipul moral al omului. Om fără scrupule; persoană cu o purtare urâtă.” (Dex) La suprafaţă fardat, uns cu toate alifiile, dar în interior murdar de răutate şi păcate. Ori de câte ori vei întâlni un aşa “om” să strigi tu “necurat” ca să nu te molipseşti de cârdăşia lui. Poţi să-l întâlneşti în orice loc şi împrejurare. Poate să-ţi fie chiar şef, coleg, rudă şi apropiat. Pe cine atinge cu vorba mieroasă sau cu sfatul în contextul vremurilor, îl ademeneşte prin orice mijloace ca să-l compromită, chipurile ajutându-l. Anturajul de multe ori este select şi josnic, reuşind să complacă la “nivel” pe cei care intră în gaşcă. Pare om serios şi curat! Pe unde trece face prăpăd, lăsând în urmă parfum de firmă şi lacrimi. Pe cei vicioşi din fire îi mai poţi ocoli dar pe cei cu acest tupeu ascuns şi plin de “cumsecădenie” înclini să asculţi “bancurile” lor. Vorbeşte uneori ca o “lepră” şi se poartă întocmai, dar… suporţi. Sunt şi lepre de gen sau lux care fac stopul sau trotuarul pe unde nu te aştepţi, în lumea “bună.” Are multe feţe, Răzbeşte prin tupeu şi ţinută ademenitoare şi nu poate fi izolat la infirmeria de contagioase a societăţii, căci zice că-i “cuminte “şi nu suferă decât de pofte sau desfrâu. Dacă-l citeşti sau deconspiri se declară mai cinstit decât alţii. Neruşinat fiind îţi propune “afacerea”Omule, dacă ai fost iertat de atâtea ori şi continui să rămâi “lepră “, îţi meriţi denumirea şi iadul. Pe cel care îl simţi că nu s-a lăsat de patimă, ocoleşte-l ca nu cumva să cazi şi tu în laţul lui. “Lepră” întruneşte toate caracteristicile negative: desfrânare minciună, lăcomie, viclenie. Poate fi leneş, hoţ, beţiv, tâlhar. Invidios, nerecunoscător, perfid, ateist. Singura şansă de a mai fi om e să se întâlnească doar cu Dumnezeu. Vino, la Hristos, cere iertare! Mulţumeşte-I că eşti viu şi apoi rămâi cu El. Ai simţit cât de greu e să fi bolnav, să fii “lepros”. Spune-le şi altora că ţi-a fost greu, dar te-ai vindecat. Eşti curat pe de-a-ntregul, eşti Om! Dacă vrem putem să tragem şi concluzii. Să nu ajungi să te rogi doar când eşti disperat. Din cauza tragediei atunci nici nu-L mai înţelegi nici nu-L vezi.. Nu trăi la extreme, ci alege calea de mijloc. Este calea Crucii prin care vine şi mântuirea. Trebuie să crezi că să te poţi vindeca. Toţi cei zece s-au bucurat în aceeaşi măsură, dar numai cel care a mulţumit a primit totul. Înţelesuri şi sensuri sunt multe, dar viaţa are o singură măsură: Veşnicia. Credinţa dusă până la capăt te încununează şi adaugă ca valoare: fericirea. Cel care după ce scapă de necaz sau cumpănă are puterea de a mulţumii Sf. Treimi, a câştigat prin răbdare. Suferise destul el, familia şi Cerul. În iad nu mai poţi cere nimic, deoarece pe acolo trece şi locuieşte chiar moartea. Leproşilor li se aducea din când în când mâncare, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie. Întâmplare, hazard sau minune? Să nu ajungem ca să ne convingem pe pielea noastră!. Până şi preoţi s-au minunat! Au dat diagnostic: Vindecaţi. Dacâ te îndoieşti pe “cale” mori definitiv. Însă Domnul mai aşteaptă ceva. Noi cerem milă iar El mulţumire.
pr. Zisu Iulian
Poţi aculta aceste emisiuni televizate:
Dar cei nouă unde sunt?
Cât timp omul nu trece prin necazuri şi suferinţă nu prea înţelege cum e cu mila lui Dumnezeu şi cu minunile. Când ai dreaptă credinţă îţi e mai uşor să treci prin greutăţi. Dacă trăieşti creştineşte vei avea nelipsit din inimă cuvintele acestei rugăciuni care imploră mila Domnului. Pentru tămăduire omul la nevoie e în stare să cheltuie totul, doar ca să mai trăiască ceva timp. Rugăciunea duce credinţa Sus şi dacă meriţi, încă o dată îţi aduce împlinirea. Comoara ta care nu se risipeşte niciodată va fi credinţa, dragostea şi nădejdea. Ea aduce cerul mai aproape şi pe Hristos în casa ta. Nimic nu-i pe gratis. Trebuie să fii cu Dumnezeu, adică un bun creştin. Poartă-te şi trăieşte aşa cum ne învaţă Scriptura şi îţi va fi de ajuns! Azi Mântuitorul pentru ai face părtaşi la propria lor vindecare îi trimite pe aceşti năpăstuiţi şi plin de lepră să se arate preoţilor Legii vechi, care conform prescripţiilor Levitic 13-14 dădeau certificatul de sănătate pentru această boală infecţioasă produsă de bacteriea Mycobacterium. Asculţă-L şi crezi. Înseamnă că ai rămas viu. Trecea prin ţinutul necredincioşilor în săraca şi Mica Galileie. Nu le promite nimic, dar le vede credinţa. Pe drum solzii năprasnicei boli cad după corpul lor şi văzând cu ochi, se vindecau. Bănuim că constatatorii s-au minunat şi au întrebat cu ce drept vin la comisie, că doar au constatat odată boala lor. Le-au spus că Iisus i-a trimis. Cel de alt neam şi-a învins teama. Chiar dacă era pedepsit pentru Iisus, ce mai conta încă o suferinţă. Dar mereu avem libertatea alegerii.. Să-l respecţi pe cel care ţi-a făcut bine şi să-i mulţumeşti înseamnă deja demnitate. Dar în vremuri s-a pierdut această virtute umană. Păcatul a îmbolnăvit nu doar trupul ci şi sufletul. Iată de ce recunoştinţa aproape că e pe cale să dispară. Cel care s-a întors la Iisus era samarinean şi nu avea în cuget bariera credinţei. El aşa a simţit şi aşa şi-a mărturisit noua lui credinţă. Când a întrebat despre colegii lui de suferinţă Dumnezeu a vrut ca lumea să fie cu luare aminte la gestul acestuia care capătă deodată două lucruri vitale: sănătate şi mântuire. Interesant că atunci când erau toţi bolnavi nici o lege nu-i despărţea şi durerea îi obliga să stea împreună. Cum s-au făcut sănătoşi fiecare şi-a văzut de ale sale, sau poate au luata razna din nou. Totuşi să fugi de Dumnezeu şi atunci când primeşti viaţă este deja prea mult. Înseamnă că oricine face aşa îşi merită consecinţele. Vă aduceţi aminte de cuvintele Scripturilor:” bucurie se face în cer pentru un păcătos care se mântuieşte”. Bucuria rămâne mare, dar respectul? Ca să mulţumeşti cuiva pentru binele făcut trebuie să simţi această mişcare a recunoştinţei care e un sentiment sublim. Insensibilitatea lumii a schimonosit chipul. Nimeni nu se înjoseşte dacă zice: Îţi mulţumesc. Acest respect ar împăca şi “socializa” neamurile. Multă obrăznicie e în lumea noastră. Valorile s-au întinat, s-au răsturnat, toţi au mândria eului personal, vrând să nu se mai întâlnească niciodată cu binefăcătorul. Fiindcă există şi o Mare Zi, e bine ca toate să le faci la timp. Mai ales că s-ar putea ca altădată să nu te nai întâlneşti cu un asemenea Bine. Depinde de comportament “Cum îţi aşterni aşa dormi” spune proverbul, sau “Cu ce dai cu aia primeşti”. Doamne, mereu suntem nemulţumitori, Iartă-ne! Fereşte-te de mândrie şi nădăjduieşte cu credinţă. “Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3). Omule, în ce hal ai ajuns! Zicem noi despre alţii. Dar ce-o spune Dumnezeu despre noi? Mai avem sfânta rugă pe care vicleanul nu o poate fura nimănui. “Doamne fie-Ţi milă de noi.” Strigau unul pentru altul în cor, ca la Biserică, toţi pe aceeaşi limbă. Ascultă-l pe Sfântul Simeon Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi iartă toate păcatele mele; vezi, că s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu fărădelegile mele. Ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am făcut): desfrânare şi preadesfranare, mândrie, trufie, batjocură, hula, vorbă deşartă, înfierbântare la ras, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare fără măsura, răutate, pizmuire, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege; toate simţirile şi toate mădularele mi le-am întina”. Nu că ar avea nevoie Dumnezeu de ceva, ci pentru a da un semn că mai avem suflet în noi. Mereu neruşinarea este în antiteză cu respectul. Şi aşa a început nebunia lumii. Să nu te porţi ca o “lepră” este avertismentul bunului simţ. Am întâlnit destui şi vedem multe. Sunt în jurul nostru, fac carieră şi au ajuns cineva, uitând cine sunt de fapt. Viaţa pentru fiecare la un moment dat are lecţia ei. Şi această evanghelie rămâne parte din lecţia pe care trebuie s-o ascultăm ca să o învăţăm. Chiar lumea sau unii încercă să te pună la colţ sau la index, dacă eşti curat. Îndrăzneşte, El ne ascută! Schimbarea pe care o aşteptăm de la semenii noşti se face pe “cale”, pentru că pe “drumul”Bisericii mereu este Hristos.
pr. Zisu Iulian
Scio Deum esse (ştiu că Dumnezeu există).
A progresa înseamnă a învinge răul prin bine şi binele prin mai bine. Ştiinţa a fost o preocupare naturală a şcolilor creştinismului răsăritean şi apusean medieval. Baza celor şapte arte: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, sunt şapte coloane care se ridică către cer şi se încununează cu teologia. Chiar dacă s-ar declara autonomă ştiinţa modernă s-a născut sub aripile Bisericii, si numeroşii oameni de ştiinţă crescuţi în şcolile ei au purtat straie preoţeşti. Sfântul Ambrozie a stabilit principiile cântării bisericeşti, călugării Guido d’ Arezzo a creat solfegiul şi portativul, iar Hucbald muzica polifonică, preotul Weber fiind creatorul operei moderne, Sf. Eligius întemeiază cea dintâi şcoală artistică. Fer. Augustin pune bazele filozofiei istoriei, Casiodor salvează comorile lumii antice şi călugărul Alcuin organizează învăţământul Franţei, iar patriarhul Mesrop alfabetul armean , georgian şi caucazian şi Sf. Chiril alfabetul chirilic. Călugărul Bernhard introduce în Europa matematica arabă, abatele Suger construieşte cea dintâi maşină cu aburi, călugărul savant Bacon este părintele opticii moderne, dând prima explicaţie ştiinţifică a curcubeului şi a analizat propagarea lumini. Albert cel Mare descoperă scripetele, zincul, arsenicul, canonicul Ioan Meister inventează observatorul astronomic, călugărul Joffre pune bazele primului spital neurologic şi psihiatric din Valencia, pe când preotul Bonilau vorbea despre termometrul cu lichid. Tot oameni ai Bisericii au fondat prima şcoală superioară, normală, de meserii, au scris primele tratate de botanică, biologie, zoologie, iezuitul Frank întemeiază Academia de ştiinţe orientale din Viena. Călugărul Divisch descoperă paratrăsnetul, diaconul Giova magnetismul şi compasul, preotul Montanus şi canonicul Copernicus au stabilit sistemul solar. Diaconul Roller a descoperit electricitatea din nori, iezuitul Lanta a învăţat pe orbi metoda citirii, iar călugărul Pontius instrucţia surdo-muţilor. Maşinile de ţesut prin cădere de apă, primele aşezăminte sociale, organizarea sindicatelor şi proiectul de lege pentru pensiile muncitorilor sunt contribuţia oamenilor Biserici. Părintele cristalografiei, mineralogiei moderne este clericul Haui, creatorul geneticii şi descoperitorul legilor eredităţii e tot un fiu al Biserici, călugărul Mendel. Abatele Rousselor este creatorul fonetici, iar călugărul Gelbert al pendulei. Am adus doar o parte din numele celor care slujind în Bisericii şi Altare au demonstrat că religia creştină e religie culturală şi progresistă. Istoria creştinismului este istoria culturii europene. Creştinismul îşi pune pecetea sa de creator al valorilor sacre asupra celor mai de seamă opere, deschide drumurile şi lărgeşte orizonturile, Biserica binecuvântând aceste eforturi. Ştiinţa fără religie poate dăuna omenirii dar împreună sunt cheia progresului şi nădejdea viitorului.
”Omul care iubeşte credinţa se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu.Cunoaşterea nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii”. (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXII. Despre cele trei feluri de cunoaştere)
“Ai voit, zice, şi toate au stătut înaintea ta” (Iov 23, 13).
pr. Zisu Iulian
Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian