Sf. ÎmpăraţiConstantin şi Elena Saul din Tars, Purtatoarele me mir,
,, În acest semn vei învinge!’
Sfântul Constantin cel Mare
Pe arcul de triumf al lui Constantin ce se păstrează până azi la Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat prin ,,instictu divinitatis” adică: ,,prin inspiraţie divină”..Se naşte în Serbia de azi, oraşul Niš ( Naissus), fiind fiul împăratului Constanţiu I şi al mamei Elena. A fost militar superior al împăratului Aurelian, apoi tribun, iar în 284 guvernator de provincie şi prefect al împăratului Maximian. La 1 martie 293 ajunge Caesar şi în 25 iulie 306 este proclamat de armată împărat, dar abia la 11 noiembrie 308 este recunoscut oficial Augustus al Occidentului. După celebra luptă de la Podul Milvius de lângă Roma la 312, când îi apare pe cer semnul Crucii, uneşte toate provinciile imperiului sub autoritatea sa. Prin Edictul de la Milano dat în 313 se recunoştea libertatea religioasă a Bisericii creştine şi cerea să înceteze orice persecuţie, fiind şi Pontifex Maximus. Liciniu, care stăpânea în Răsărit are apariţiea miraculoasă a unui înger în vis care îi porunceşte să nu mai persecute Biserica. Nu ia în seamă şi este înfrânt la Adrianopole în 324 de Constantin care rămâne singur împărat peste Imperiul de Răsărit şi Apus, cu 117 provincii şi patru prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În 325 prezidează primul Sinod ecumenic al Bisericii Apostolice creştine iar la 11 mai 330 inaugurează oraşul de pe Bosfor, denumit Constantinopol sau ,,Noua Romă”- Bizanţ. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe noul hipodrom cu o capacitate de 50.000 locuri, bătând chiar şi o monedă despre acest fapt. Căsătorit cu Fausta are 5 copii, iar imperiul este împărţit celor 3 băieţi, care la 9 septembrie 337 după moartea lui primesc titlul de Augustus.: Constantin al II-lea, Constans şi Constanţiu. Vechiul Tomis din Dacia Pontică (Dobrogea) se va numi Constanţa, în cinstea fiului său Constans. Constantin cel Mare încă de la apariţia minunată de pe cer a semnului sf.Crucii, până la sfârşitul vieţii sale 22 mai 337 va fi devotat Bisericii lui Hristos. La 3 aprilie 337 este botezat de episcopul Eusebiu şi poartă veşmintele albe ca ale unui neofit creştin, în locul celor imperiale. Moare la Nicomidia, de unde este dus la Constantinopol în palatul imperial. Este îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli ctitoria sa. Din 324 apar monede cu imaginea sa şi statuia impresionantă o vedem azi la Roma, iar capul de bronz datând din 330 se păstrează la Muzeul din Belgrad. Constantin apare pe scena istoriei într-o criză profundă a imperiului roman, iar cetatea Caesarilor suferă transformări, tineretul metropolitan deja era plictisit de atâta politeism şi vorbea de ,,amurgul zeilor”. Creştinismului adus de soldaţii legionari în toată Pax Romana cât şi influenţa covârşitoare a mamei sale împărăteasa Elena, îl fac să renunţe la obiceiurile păgâne în favoarea celor creştine, aducând secolul de aur al creştinismului. Pe arcul de triumf al lui Constantin ce se păstrează până azi la Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat prin ,,instictu divinitatis” adică ,,prin inspiraţie divină”.
pr. Zisu Iulian
Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi Sfânt
Suntem în anul 250 d.Hr. în Drepanum din Bitinia. Aici se naşte Elena, fiică a unor oameni din popor obişnuiţi să muncească din greu. O tânără care s-a remarcat prin forţa personalităţii sale pe traseul istoriei, va fi luată în căsătorie de tribunul Constanzo Cloro care era cu legiunile romane în patria Elenei ( Flavia Iulia Helena). Impresionat de caracterul şi frumuseţea ei, sfidând legea romană care interzicea o căsătorie cu o femeie din popor şi fără cetăţenie se însoară şi va avea pe 27 februarie 275 un copil ce se va numi Constantin care înseamnă hotărât, dârz. Întors la Roma, va fi nevoit să renunţe la oficialitatea acestei căsătorii fiindcă ajunge împărat, iar Constantin creşte la curtea împăratului Diocliţian. Dar planurile lui Dumnezeu erau alese, aşa că la 306 când Constantin cel Mare este proclamat de armată ,, totius orbis imperator”( împărat al întregului pământ) o va ridica pe mama sa Elena la rangul de ,,Nobilissima Femina” iar mai târziu ,,Augusta”, cea mai mare onoare pe care o putea primi o femeie la acea vreme. Credinţa ei îi va consacra virtutea sfinţeniei, că nu degeaba, Elena se traduce strălucire. Face parte din acele Femei Sfinte care au contribuit decisiv la evanghelizarea imperiului roman, drept pentru care în ciuda protestelor, Constantin va alege o altă capitală ca punte de legătură între Asia şi Europa. În oraşul zidit de grecul Vizas ( Bizanţ), acum numit Constantinopol, inaugurat în 324, Elena va ridica o cruce foarte înaltă. Contemporanii o credeau o sfântă, se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea multe donaţii, iar la Roma pune o cruce pe un stâlp de piatră unde scrie: ,,Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”. Evenimentul cel mai important al vieţii sale este găsirea Crucii Mântuitorului la Ierusalim şi a Mormântului Sfânt, aşa cum spun Sinaxarele, Martirologiu roman, autori ca: Sulplicius Severus, Ambroziu, Rufinus, Sf. Chiril şi Doctrina siriacă Addai. Înalţă Crucea împreună cu patriarhul Macarie în faţa poporului zicând: ,,Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Va petrece mulţi ani în Ţara Sfântă, ajutând pe cei nevoiaşi, adunând Sf. Moaşte şi zidind multe Biserici. Amintim Biserica Învierii, A Naşterii Domnului din Betlehem şi Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani. Aici, în Palestina a trecut la Domnul la anul 337 într-o mănăstire, fiind înmormântată la Roma, pe mormântul ei construindu-se o Biserică a martirilor. Tot Sfânta Elena a adus bucăţi din scara de marmură din sala Pretoriului unde a fost judecat Iisus, care se află în Cetatea Eternă – Sf. Scară formată din 28 de pietre. În Biserica Sf. Cruce din Roma găsim piroanele răstignirii aduse tot de împărăteasă, Ieslea Naşterii şi Tăbliţa cu înscris acronim INRI şi fragmente din Sf. Cruce. Istoria Sf. Elena şi a Sf. Constantin ne arată în ziua pomenirii lor 21 mai, că izvorul luminii sufleteşti al fiecărui pământean este semnul dumnezeiesc al Crucii pe care neamurile Îl vor vedea tot pe Cer.
pr. Zisu Iulian
,,In hoc signo vinces”
,, Prin acest semn vei învinge” sunt cuvinte scrise pe cer în amiaza mare într-o Cruce luminoasă, ne relatează istoricul Lactanţius şi Eusebiu. Împăratul Constantin cel Mare primind poruncă în vis chiar de la Mântuitorul, îl coase ca monogram a lui Hristos ( HP ) pe toate steagurile în ajunul luptei cu Maxenţiu în 412, la Podul Vulturului. În felul acesta lucrează Dumnezeu în istoria pământenilor. În urma victoriei prin Edictul de la Mediolanum în ianuarie 313 încetează persecuţiile împotriva creştinilor, credinţa şi mărturisirea lui Iisus Hristos fiind ,, religio licita” (liberă) pentru toţi cetăţenii imperiului. Cu tact şi responsabilitate face paşi siguri, ca Fiul Omului să poposească prin suflarea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Ajută la construirea de Biserici împreună împărăteasa Elena mama lui şi scuteşte de dări sau impozitele vremii pe creştini. La 321 generalizează Duminica ca zi de odihnă în Pax Romana, apoi convoacă Sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 unde cei 318 Sfinţi Părinţi care mai purtau încă semnele persecuţiilor, statornicesc dreapta credinţă în primele 7 ale Crezului Constantin are titlul de episcop cu treburile de afară şi considerându-se împreună slujitor cu ei. Templele păgâne sunt transformate în Lăcaşuri, averile creştinilor sunt înapoiate, cei exilaţi se întorc la casele lor şi creştinii pot ocupa funcţii publice:,, Ordon ca acei care au suferit lipsurile şi necazurile să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu servitorul lui Dumnezeu. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile”. Cei care au avut dregătorii în armată şi le-au pierdut datorită credinţei sunt repuşi acum în drepturi, iar agoniseala martirilor, inclusiv pământurile să se întoarcă în posesia rudelor, iar de nu se găsesc să se dea Biserici ca să facă milostenie. A încreştinat legislaţia păgână, îmblânzind tratamentul din închisori, desfiinţând răstignirea şi torturile, episcopii având dreptul ca în faţa credincioşilor în Bisericii să elibereze sclavii. S-au dat legi pentru ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor, s-a îngreuiat divorţul, se pedepsea adulterul, violul, vinderea copiilor si s-a restricţionat luptele de gladiatori. Creştinismul a devenit religie de stat, iar Ortodoxia, credinţa oficială a palatului imperial şi a celor care împreună cu Constantin au primit taina Sf. Botez. Istoricul vremii Eusebiu în cartea sa ,,Viaţa Împăratului Constantin” redă cuvintele acestui Împărat creştin şi sfânt: ,, Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are putere veşnică, a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale – nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă. Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă. Apoi am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu”.
pr. Zisu Iulian
“28.2 Deci cam pe la ceasurile amiezii, cand ziua incepuse sa scada, zicea Constantin ca vazuse cu ochii sai chiar pe cer, strajuind deasupra soarelui, semnul marturisitor de biruinta al unei cruci intocmite din lumina si ca odata cu ea putuse deslusi un scris glasuind: “Sa biruiesti intru aceasta!”; dupa care, la vederea unei asemenea privelisti, fusesera cuprinsi de uimire si el si intreaga oaste.
29. Aceasta aratare povestea Constantin ca-l descumpanise, neputandu-i el pricepe talcul. Or, tot cugetand la ea, si adancindu-se el in ganduri, iata ca s-a lasat noaptea fara sa prinda el de veste. Si, dormind el, i s-a aratat Hristosul lui Dumenezeu cu semnul vazut mai inainte pe cer, poruncindu-i sa inchipuie la randul sau semnul ce i se aratase sus in cer, spre a se pune sub ocrotirea lui in luptele pe care avea sa le poarte cu dusmanul.
31.3 Ei bine, de acest insemn mantuitor s-a folosit imparatul necurmat in chip de semn ocrotitor impotriva a toata puterea potrivnica si vrajmasa. Si a trimis porunca tuturor unitatilor sale sa poarte in fruntea lor cate un insemn alcatuit dupa modelul acesta.”
Eusebiu de Cezareea
„Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte.
Şi cum şedea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine – mă-ntreb – ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?
Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: «Întru aceasta vei birui!»; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste (care, cum mărşăluia el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea asistase şi ea la minune).
Această arătare, povestea Constantin, că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul.
În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina; după care chemase la sine meşteri în prelucrarea aurului şi a nestematelor, se aşezase el însuşi în mijlocul lor şi le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre scumpe.
Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul. Acesta arăta în felul următor: de vârful unei (cozi de) lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului; două litere închipuind – prin cele două litere de la începutul lui – însuşi numele lui Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului), iniţiale pe care împăratul s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu”.
(Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, traducere și note de Radu Alexandrescu, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pp. 76-77)
Purtătoarele de Mir
Mereu va fi Înviere. Bucuraţi-vă! Hristos a Înviat!
Sfintele Paşti dau rostul existenţei noastre, drept pentru care Femeile purtătoare de mir, când au găsit piatra răsturnată de pe Mormânt au fot întâmpinate de înger care ne-a spus: “Bucuraţi-vă”. În aceste zile auzim că moartea a murit, nu ne mai poate opri aici pe pământ, plecăm spre o viaţă fără de sfârşit, fiindcă avem Înviere. Aceasta este noutatea, că nu murim de tot şi aparţinem lui Dumnezeu. Biserica Apostolică şi Sfinţii Părinţi rânduiesc în această Duminică pomenirea Mironosiţelor femei, care au avut curajul să mărturisească ceea ce au văzut: pe Hristos Înviat a treia zi după Scripturi. Iată motivul pentru care li s-a închinat o zi de pomenire în calendar, ca noi cei de astăzi ascultând Sf. Evanghelie, să ducem gândul cu rugăciune acolo în Cer unde este locul sfinţeniei, ca să-L putem urma ca şi ele pe Mântuitor. Un grup de femei devotate unei cauze sfinte Mesianismul, sunt alături de Învăţător, care va completa legea veche cu Evanghelia fericirilor, ce aduce mântuirea. Sunt nume şi chipuri obişnuite, ataşate unei cauze dumnezeieşti: Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov, Salomeea şi celelalte. Au văzut mormântul gol, giulgiurile deoparte, pe înger şi pe Iisus şi ne este de ajuns. Maica Domnului prezentă, dă credibilitate acestui grup care făcea totul dezinteresat, din convingerea că este Fiul Omului. Au avut timp suficient să privească de pe margine fenomenul, iar când au simţit fiorul sfânt s-au alăturat Apostolilor şi tuturor celorlalţi. Intensitatea credinţei nu provine doar din sensibilitatea feminină ci din temeiul virtuţilor care le caracterizează, vis -à- vis de teama momentelor dramatice prin care au trecut şi vor trece. Aşa că, pe drumul Golgotei puterea de a fi lângă El indiferent de ce li se va întâmpla, dă preţul nestemat al Urmării lui Hristos. De fapt misiunea lor de abia acum începe şi ataşamentul este răsplătit prin faptul că văd primele Învierea, deoarece au fost mereu la timpul şi locul potrivit. Voiau să-şi facă conform tradiţiei evreieşti datoria până la capăt, mai ales că totul fusese în grabă: pentru iudei ziua sâmbetei care urma era foarte mare, adică Sabatul mielului pascal. Participaseră la toată tragedia, Iosif din Arimatea sfetnic luminat şi sinedrist ceruse de pe Cruce trupul mort, au pregătit giulgiul, miresmele, l-au înfăşurat şi îngropat în mormântul acestuia, apoi au prăvălit o piatră mare deasupra. Conştiente cum erau, cu lacrimi în ochi şi inima îndoliată se grăbeau Duminică dimineaţa să facă ritualul Legii. Singura preocupare era; cine le va da piatra la o parte de pe uşa mormântului? Când sau apropiat au văzut că piatra care era foarte mare fusese răsturnată, au intrat în mormânt, au văzut giulgiurile singure într-o parte şi un înger care le-a zis: “Nu vă înspăimântaţi? Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus Rabuni! Nu te atinge de Mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu.” Din acea clipă nimeni nu a mai putut smulge din inimile lor icoana Învierii Domnului, care ca o zestre sfântă ne-a lăsat-o peste veacuri. Este credinţa dusă prin viu grai ca o Scriptură din generaţie în generaţie de Uceniţele Domnului şi Apostoli. Numai cine ia Crucea lui Hristos poate ajunge la Înviere. Modelul lor şi propovăduirea a umplut lumea de creştinism, responsabilitatea femeii fiind de adevărată mamă şi soţie. Ea a privit Nemurirea şi Atunci şi Acum va naşte viaţa. Creştinismul cu Maica Domnului şi purtătoarele de mir au eliberat lumea de prejudecăţi: .. Acum nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, ci toţi una sunt întru Hristos”.
Mereu va fi Înviere. Bucuraţi-vă! Hristos a Înviat!
pr. Zisu Iulian
Saul din Tars – Martor al Învierii
Saule, Saule de ce mă prigoneşti?
,,Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră şi propovăduirea noastră. Dar eu zic vouă: Hristos a Înviat, fiind începătura celor adormiţi”. El, apostolul Pavel care mai înainte de convertire purta numele de Saul, plecase la Damasc cu scrisori de împuternicire din partea sinedriştilor, ca să-i aresteze pe Apostoli şi toţi ceilalţi care spuneau că l-au văzut pe Hristos înviat: ” Saul însă pustia Biserica, pătrunzând prin case şi, târând bărbaţi şi femei, îi arunca în temniţă”. Cei care L-au întâlnit pe Iisus după înviere şi au vorbit, mâncat, şi călătorit cu El, Îl văzuseră “cu ochii lor” mort şi îngropat, experienţă dramatică, trăită de ei. Însuşi comportamentul lor la început a fost ezitant, sceptic şi nu s-au lăsat convinşi doar de vorbe. Nu au crezut în spusele femeilor şi li s-a părut ca o aiurare, iar Petru şi Ioan au alergat la mormânt, unde au găsit giulgiurile, plecând şi mirându-se de cele întâmplate, dar în aceeaşi zi li s-a arătat în Galileia după cum le spusese. Luca şi Cleopa au călătorit cu El pe drumul Emausului şi după ce le-a frânt pâinea” binecuvântând-o ” le-a dat-o lor, s-au deschis ochii lor şi l-au cunoscut:” Oare nu ardea în noi inima noastră când vorbea pe cale ?” Pentru a-i încredinţa de înviere, li se arată spre seară în prima zi, suflând asupra lor Duh Sfânt, ca să poată ierta păcatele oamenilor, iar în altă zi văzându-i tulburaţi le cere ceva de mâncare, după ce le-a arătat semnele: ” ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Pipăiţi – Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am”. Iată, de ce Saul sufla groază şi ucidere asupra ucenicilor Domnului şi voia să-i ducă legaţi la Ierusalim, căci era un tânăr zelos, om de încredere ai mai-marilor Templului şi a fost de acord cu uciderea sf. Ştefan, căruia îi păzea hainele. Învăţând la şcoala renumitului rabin Gamaliel, îl cunoscuse cu certitudine pe Iisus şi a asistat la proces, răstignire şi îngropare, ca să fie convins că totul s-a sfârşit cu bine, iar amăgitorul care voia să le strice Legea, nu a fost Mesia. Saul avea tipologia gândirii fariseice, fiind din Tarsul Ciliciei, fiu de negustor, cetăţean roman, un tânăr onest, om de carte, ştia aramaica, latina, greaca şi Sriptura pe de rost. Saul era convins de vorba răspândită de arhiereii care i-au mituit pe soldaţi să spună că ucenicii l-au furat. Drept pentru care plecase să găsească trupul mort şi să-L arate lumii: .. Acest mort este cel înviat!” Ce-o fi fost în sufletul acestui om, când îngenuncheat de Lumina Învierii aude:” Saule, Saule de ce mă prigoneşti? Cine eşti, Doamne? Eu sunt Iisus! Greu este să loveşti cu piciorul în ţepuşă! Doamne, ce să fac? Transformarea este dumnezeiască, din prigonitor în creştin şi Apostol, Pavel. Prin epistolele sale şi a sa propovăduire va învia lumea. Nimeni, nici chiar nebunul Nero nu-l mai poate întoarce, îl văzuse, îl ştia mort şi acum era Viu – Dumnezeu! Devenise Om şi Apostol. Învierea motivează totul. Face dovadă că Evanghelia şi credinţa sunt adevărate. Învierea e temeiul logic al creştinismului. Fără înviere ar fi fost doar o filozofie, care trece ca orice altă învăţătură omenească. Învierea este garanţia Adevărului şi a mântuirii noastre. Doar pe un drum, Saul devine Pavel şi aduce dovezi, ca toţi ceilalţi să creadă. La Roma în anul 67, pentru cauza Învierii va fi şi martir, ca să spună lumii că: Hristos, cu adevărat a Înviat!
pr. Zisu Iulian
,, Ai învins Galileene!”
Dumnezeu a intrat în istorie atunci când omul era pe cale să-şi piardă definitiv chipul si asemănarea. Numai poporul ales mai păstra ideea de Dumnezeu, însă neamurile nu mai ştiau cine sunt, de unde vin şi încotro se duc. În loc să se închine Creatorului au început să-şi facă dumnezei închipuiţi. Sacrificiile şi ritualurile doar mânjeau cerul fără să-l deschid㸠în timp ce răul rânjea din culise bătându-şi joc de creaţia lui Dumnezeu. De aceea Sfatul ceresc a hotărât ca Fiul să se întrupeze luând asemănarea noastră. A venit într-o lume plină de idoli, ură, nedreptăţi şi imoralitate. Raiul se mai păstra doar în imaginea colectivă a umanităţii, datorită sufletului nemuritor. Hristos vine să-l aducă pe Adam acasă, în paradis. Naşterea Mântuitorului nu mai poate fi pusă la îndoială deoarece istoria vorbeşte de Roma cu Cezarul Octavianus Augustus¸ şi de Palestina lui Irod cel Mare. Recensământul pe timpul guvernatorului Quirinius este dictat de romani şi astfel se explică drumul sfintei familii la Betleem. Citiţi profeţiile şi veţi vedea că numai Dumnezeu le putea aranja aşa. Istorici ca Eusebiu de Cezareea, Tacit, Pliniu cel Tânăr¸ Iosif Flaviu vorbesc despre istoricitatea evenimentelor. Un istoric evreu caracterizează domnia lui Irod: “S-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un câine.”
Biografia tiranului Irod care-şi ucide copiii, soţia si rudele pentru a-şi păstra tronul explică măcelul pruncilor din Betleem. Kepler confirmă apariţia stelei în conjunctura dintre Venus şi Saturn. Magii nu sunt inventaţi, ei se numesc: Melchior, Gaşpar, Baltazar şi sunt înţelepţi ai Babilonului care studiază astrologia vremii şi parcurg distanţa până la Ierusalim în 40 de zile. Întrebarea: ” Cine zic oamenii că sunt Eu?’’, a fost pusă de Iisus lui Irod, fariseilor, cărturarilor, lui Pilat şi chiar nouă astăzi. Ca şi apostolul Toma pus în faţa evidenţei răspunsul este: “Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.’’ Contestat, înjurat, hulit, prigonit, înjosit, răstignit, El tot a reuşit: ” Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” Secolul luminilor şi filozofia materialist – dialectică reprezentată de Renan, Descartes, Voltaire, Brown (Codul lui DaVinci), si alţii au adus la adresa lui Iisus cuvinte greu de pronunţat. Legea cea nouă, creştinismul a rămas. ” Ai învins Galileene!’’, spunea la moartea sa marele prigonitor împăratul roman Iulian Apostatul. Cei necredincioşi ar trebui să înveţe măcar acum din scena Gadarului unde cei doi îndrăciţi strigau de departe: “Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?’’ Unii au înţeles pe patul morţii că singura carte care-i poate linişti este Biblia, iar numele care îi poate izbăvi este Hristos. Ferice de cei care învaţă din căinţa tâlharului de pe cruce sau din mărturisirea sutaşului: “Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!’’ Oamenii L-au răstignit pe Fiul omului crezând că dacă nu mai există pot să facă orice. S-au înşelat amarnic, uitând de judecată. El a venit să ne spună că numai Adevărul ne face liberi de puterea celui rău. Acesta rămâne Crezul nostru: “Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii.’’
pr. Zisu Iulian
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 15
Postat in Credinta si Istorie de Parintele Zisu Iulian