A sosit timpul roadelor!

Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!

Deniile, ca slujbă de seară, aveau să anticipeze privegherea din catacombe, unde creştinii vor cânta: ” Lumină lină a sfintei Slave a Tatălui ceresc”.

Evanghelistul prezent la drama evenimentelor ne poartă pas cu pas pe aceste urme sfinte, ca să înţelegem că pentru a noastră Mântuire S-a pogorât din Ceruri.

Călcând cu credinţă pe urmele Golgotei, toate generaţiile vor găsi răspuns la întrebările timpurilor. Dacă suntem sinceri şi încercăm să ne îndreptăm, ne vom regăsi pe această mare scenă ca protagonişti, de o parte sau de alta a Crucii lui Hristos.

Slujba Deniei nu este doar o rugăciune ci şi o meditaţie pe care o aduce mesajul Evangheliilor Patimilor, în această Săptămână Mare. Tot omul care vine în lume, cel puţin acum în al 12-lea ceas, să nu – L părăsească pe Iisus, şi nesilit de nimeni, să ridice de jos Crucea lui cea Sfântă.

Simţind povara şi greutatea propriilor păcate, vom pune mai mult preţ pe sufletul nostru, care s-a Răscumpărat cu preţ de Jertfă. Dacă nici creştinii, nu vom înţelege că totul s-a făcut pentru Noi, vom avea parte de un creştinism dramatic.

Cuvintele rostite de Mântuitorul în această zi, se îndeplinesc chiar sub ochii noştri, iar apostolul Matei concluzionează în capitolul XXIV că trebuie să fim pregătiţi pentru Viaţa Veacului ce va să fie, deoarece totul este pe bună dreptate.

Vor veni hristoşi mincinoşi care vor încerca să zdruncine dreapta credinţă prin soroace şi calcule la date apocaliptice. Vor fi războaie, foamete, boli molipsitoare, cutremure, dar acesta este doar începutul durerilor, drepţii vor fi prigoniţi şi dragostea pentru credinţă a multora se va răci.

Păcatul va deveni virtute, omul fărădelegii va fi găsit cinstit şi urâciunea pustiiri îşi va face de cap. Semne mari vor fi în cer şi pe pământ, dar înainte de toate, Evanghelia se va propovădui la toate neamurile.

Crucea ca semn al Fiului va brăzda universurile, îngerii îşi vor face datoria şi toţi vor înţelege că Dumnezeu nu a glumit: ” Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu.”

Azi, pe cale fiind, lui Dumnezeu i se face foame şi se duce spre un smochin ca să-i culeagă roadele. Uimiţi de gest, deoarece nu era decât înfrunzit, la întoarcere ucenicii au văzut că se uscase, dar au înţeles mai târziu cauza: nu a fost în stare să-l hrănească pe Dumnezeu.

A încetat mila şi a venit deodată răzbunarea? Parabola smochinului neroditor trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti, alegorice.

Nu smochinul e problema, ci omul! Dacă timpul propovăduirii este actual, imperios, logica cere şi un astfel de moment. Chemării de Sus i se răspunde doar cu Da sau: Iată-mă!

Un filozof, plimbându-se printr-o grădină, impresionat de podoaba arborilor, se adresează unei crengi: ” Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!” Şi în loc de răspuns ea a înflorit.

Cât timp îţi mai trebuie omule? Ne vrea să fim de folos, nu reci, aspri, indiferenţi ca vremurile, trecători obosiţi, plictisiţi care nu am înţeles nimic de la Viaţă.

Nu ne putem scuza la infinit, vrem îngăduinţă, dar ne purtăm la fel! Până şi plantele reacţionează la sonoritatea portativului iar ţie nu-ţi pasă de binele tău!

Vremea deja trecuse, căci acolo era Veşnicia. Într-o realitate, totul trebuie făcut la timp, ca dragostea pentru Dumnezeu să nu se usuce. Timpul este acum, de la tinereţe.

Oricând, despre oricine, se poate vorbi la trecut. Cel puţin să-şi fi plecat crengile, o îngenunchere pregătind motivarea la Taina spovedaniei. Dumnezeu iartă, dar nu se lasă păcălit.

pr.Zisu Iulian

În 1938, pe scena comediei franceze, se juca piesa: ” A pătimit sub Ponţiu Pilat.”, care spunea că lumea creştină trebuie să-i mulţumească lui Iuda, pentru gestul făcut, şi să nu-l condamne, că a fost doar o piesă în angrenajul trădării, care a împlinit opera mântuitoare. De existenţa răului, nu cred că se mai îndoieşte cineva, deoarece ravagiile le simţim pe pielea noastră. Deşi ne-am tăbăcit, datorită necazurilor, nu înseamnă că trebuie să pactizăm, abandonând lupta şi lăsându-l să-şi bată joc de viaţa noastră şi aici dar şi Dincolo, mai ales că Biserica ne ajută să nu fim singuri. Iuda zis şi Iscarioteanul răspunde liber ca şi ceilalţi Apostoli la chemarea Domnului, că numai dacă voieşte cineva să vină, este primit, dacă se leapădă de sine, ia Crucea şi Îi urmează până la capăt. Nici lui, nici celorlalţi, nu li s-a făcut vreun favor, dimpotrivă, toţi se formau ca ucenici la şcoala Supremului Învăţător. Firi deosebite, dispuşi la început să facă tot ce le va spune glasul inimii lor, au străbătut Galileia, fiind martori la lucrarea de mântuire pe traseul celor trei ani şi jumătate de propovăduire. Vor avea un comportament instabil, presărat de întrebări omeneşti, până la momentul adevărului: Învierea şi îmbrăcarea lor cu Sfântul Duh. Erau oameni cu slăbiciunile firii, expuşi ispitei, puse la cale pentru lumea din care făceau parte şi ei, de amăgirea celui viclean. Dacă ne apropiem de Iuda, Petru şi Toma, cât şi de ceilalţi în afară de Ioan, care au fugit de pe drumul Golgotei, vom înţelege cuvintele Domnului: ” Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, pe toţi.” Cursa întinsă de necuratul lui Iuda, este tentaţia banilor, el fiind casier cu punga, un fel de cutie a milei, din care erau ajutaţi cei săraci. Este chiar bănuit, că mai punea ceva deoparte, arătându-se grijuliu, că s-au irosit banii pentru cumpărarea mirului. Totul a fost aproape normal, până în momentul când diavolul se încuibează în inima lui; de atunci, el nu mai este om, nici apostol, deoarece s-a înhăitat cu cei care puneau la cale omorârea lui Hristos. Au uitat că Dumnezeu nu moare, de aceea în Miercurea Mare, începe complotul, târguiala, ca să fie dat în mâinile lor. Se tocmeşte preţul, doar treizeci de arginţi pe Fiul Omului, venit din Ceruri, căci nu degeaba proverbul spune: “Banul este ochiul dracului.” După ce l-a vândut, le-a aruncat arhiereilor banii, spunând că a vândut sânge nevinovat, apoi s-a spânzurat. Complicii au replicat “Ce ne pasă nouă? Tu, vei da socoteală.” Diavolul le-a învârtoşat inima, ca pe vremea lui Faraon, ca să nu se lase convinşi că era Mesia, Cel aşteptat. Şi-a atins scopul, doar parţial, împărţind lumea în buni şi răi. Nu a intuit Naşterea Lui, şi nici Învierea, care rămân demne de Dumnezeu, evenimentele cel mai importante petrecute între cer şi pământ. După ce l-a folosit, ca pe un mişel, l-a lăsat, să-l mustre conştiinţa, care-i şoptea despre judecată, că Dumnezeu nu îl mai poate ierta niciodată: “Am vândut sânge nevinovat.” Ultimul tertip şi îmbrâncitura, care l-a dus în hău. Sărutul lui Iuda, confirmă doar trădarea şi planul demonic la care omeneşte, reacţionează Petru, care taie urechea soldatului Malhus, explicaţia găsindu-se în cuvintele: “Cu o sărutare, vinzi tu, pe Fiul Omului?” Atunci când Irod îl căuta în Betleem, Dumnezeu nu se expune, fuge în Egipt, iar în ispita Quarantaniei, îl înfruntă direct pe diavol. Dacă ar fi ştiut că prin răstignire nu scapă definitiv de El, diavolul nu ar mai fi încercat, deoarece prin Înviere, se duce în culcuşul lui, dezlegând pe cei ferecaţi. Satan care nu a reuşit în Cer, a gândit că poate, să rezolve, aici, jos prin Iscariotul. Înscenarea, negocierea, cu cel rău, pentru a deveni cândva erou, nu se potrivesc Divinităţii, ci sunt doar o înşelătorie mefistofelică ” Cine mă va vădi pe Mine de păcat: zice Iisus?” Nimeni nu ar putea fi ca El, în care s-au împlinit toate Scripturile Sfinte! La Cina cea de Taină, vânzătorul este dat în vileag, întingea în acelaşi timp, în blid, cu Mântuitorul: “Acela, mă va vinde.” În 1938, pe scena comediei franceze, se juca piesa: ” A pătimit sub Ponţiu Pilat.”, care spunea că lumea creştină trebuie să-i mulţumească lui Iuda, pentru gestul făcut, şi să nu-l condamne, că a fost doar o piesă în angrenajul trădării, care a împlinit opera mântuitoare. Argumentul pare seducător, dar nu are puterea de a-l scoate basma curată, fiindcă niciodată, Dumnezeu n-a forţat pe cineva, ci a picurat în fiecare din noi, voinţa liberă. Autorul Paul Rayna, spune că Iuda, datorită trufiei se implică direct, uitând că este doar om, şi oricând poate fi dacă nu se apără, la cheremul diavolului. N-a ţinut seamă că era pe pământ, şi că mândria îi este fatală. Păcatul nemărturisit la timp, aduce iadul, fiindcă nu ai curajul să zici: ” Înapoia Mea, Satano!” Cine vrea să­l reabiliteze pe Iuda, face aceeaşi greşeală, devenind coadă de topor. Banii trădării sau simoniei nu sunt puşi în visteria Templului, cu ei cumpărându-se ţarina Olarului, loc de îngropare pentru străini. Au crezut că pot ţine loc de faptă bună, dar s-au înşelat, căci, cimitirul nu rodeşte, ci doar aşteaptă clipa Judecăţii. “Doamne, nu voi spune vrăjmaşilor tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da cu Iuda.”

pr. Zisu Iulian

                   Nu poţi învia cu 30 de arginţi!

Numele îi apare scris în ultimul rând, vrând să ne sugereze că scrierea îi aparţine, dar dovedeşte contrariul, fiindcă după trădare ştim că el nu a mai avut nici chef, nici timp să-şi scrie memoriile: s-a spânzurat. Dumnezeu. Codicii care au păstrat aceste mărturii sunt: Codex Sinaiticus din sec IV, a fost găsit în Sinai la mânăstirea Sf. Ecaterina de către Tischchendorf şi cuprinde cărţile Noului Testament în limba greacă. În 1851 ajunge întreg la Lipsca, iar în 1896 este dăruit Ţarului Alexandru al Rusiei, fiind păstrat în muzeul din Petrograd şi în 1933 ajunge la Muzeul Britanic. Codex Vaticanus datează din sec. IV şi din 1550 este în Biblioteca Vaticanului, pe când Codex Alexandrinus este din sec. V, dăruit Angliei de patriarhul Chiril Lucaris, în 1628. La Biblioteca Naţională din Paris este Codex Parisiensis, sec. V şi la universitatea Cambridge din 1866, Codex Bezae sec. VI-VII. Codex Claromontanus sec. VI este în Paris şi cuprinde o listă a Cărţilor Canonice, Codex Laudianus sec. VI descoperit în Sardica, Codex Coislinianus, Boernerianus, Freerianus,Cordethi. Am înşirat denumirea acestora fiindcă toţi cuprind printre celelalte Cărţi sfinte, numai cele 4 Evanghelii Canonice: Vestea cea Bună a mântuirii noastre. Evanghelistul Luca, chiar din primul verset ne avertizează că încă de pe vremea lui, unii încercau să scrie câte o biografie a vieţii lui Iisus:,, Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele depline adeverite între noi..” Au crezut că au dat lovitura achiziţionând papirusul egiptean găsit la Hag Hamadi, scris în limba coptă, numit Tchacos, şi care cuprinde şi evanghelia lui Iuda. A stat vreo 1600 ani în nisipul deşertului şi încă 16 ani într-un seif, iar experţii spun că ar data din sec. III-IV, dar în ultimii 30 de ani s-au mai găsit cam 1000 de papirurusuri copte. Nu a fost un cutremur teologic, ci doar un eveniment arheologic ce aduce informaţii în plus despre comunitatea gnosticilor. Biserica cunoştea acest papirus, deoarece la 180 sf. Irineu episcop de Lyon în scrierea sa,, Adversus Haereses- Împotriva Ereziilor”, spune că era folosită ,, de alţii” care cinsteau personaje negative ale Scripturii: Cain, Core, Sodomiţii:,, mulţime de gnostici apărând ca ciupercile pe pământ”. Adevăratul autor e un gnostic care vrea să-l scoată bazma curată pe Iuda: un iniţiat, un sfânt care s-a sacrificat ca Supremul Învăţător să-şi ducă planul la capăt şi să se elibereze prin răstignire de trup, care-i ţinea sufletul închis. Se lasă a înţelege că trădarea a fost negociată de Hristos, în schimbul promisiunii făcute că, Iuda va cunoaşte ,, Tainele Împărăţiei”. Reiese clar lupta adepţilor gnostici care se socoteau marginalizaţi de Biserica Apostolică, pentru motivul că nu voiau să renunţe la practicile lor de ,, gnoză creştină”. Iuda este prezentat ca un instrument divin şi ar fi timpul deci să-i mulţumim. Numele îi apare scris în ultimul rând, vrând să ne sugereze că scrierea îi aparţine, dar dovedeşte contrariul, fiindcă după trădare ştim că el nu a mai avut nici chef, nici timp să-şi scrie memoriile: s-a spânzurat. Vom continua să vă vorbim în alt articol despre cuprinsul acestei ,,evanghelii a lui Iuda”, ca lumea să înţeleagă că nu se învie cu 30 de arginţi, ci doar cu Pocăinţă.

Pr. Zisu Iulian

 

                             Prohodul

Clipă de jale în univers,în care pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit, iar muritorii îngroapă nemurirea. Este seara cea mai tristă, în care omenirea poartă în bagajul ei, amintirea şi informaţia că părinţii lor, cândva, au fost în stare să scape de Dumnezeu. Ne-am înşelat cu toţii, fiindcă de El se poate fugi, dar niciodată scăpa, deoarece mereu ne-a ajuns din urmă, ca să nu cădem în neant. Purtăm în mâini făclii aprinse, ca să nu mai rătăcim prin întunericul nopţii, ci să găsim drumul, care duce la Hristos. Avem destule flori în braţele noastre, dar lacrimile s-au uscat, şi nu mai putem picura lângă epitaf, un rod al pocăinţei. Această cântare, pe glas tânguit, atât de dragă ortodoxiei, este ca o pulbere de aur, poleită pe altarul străbun al credinţei. Cântat de toată suflarea, vrem să-l ducem în spaţiu şi peste timp, cu nădejdea că este doar ” o credinţă, un Domn, un botez.” Măcar acum, să plângem cu Maica Domnului, care încremenită de gestul omului ” stabat mater dolorosa”, împlineşte profeţia că prin sufletul ei va trece sabie. Alături de ea, mergând pe locuri sfinte, vom scrie şi noi un rând pe epitaf, fiindcă suntem rod al lacrimilor ei. Cântul răzbate ca un ecou, dintr-un schit de munte, mănăstire sau catedrală, din glasul creştinilor, care se adăpostesc în ele. Clipă de jale în univers,în care pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit, iar muritorii îngroapă nemurirea. ,, Iosif, cel cu bun chip, luând de pe Cruce Prea Curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându -L, în mormânt nou îngropându -L, L-au pus. În mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul, pe scaun şezător, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins.” Totul este o teologie, adică o vorbă sfântă despre Dumnezeu, care ne înţelepţeşte cu fiecare vers: ” În mormânt, Viaţă, pus ai fost Hristoase, şi s-au spăimântat, oştirile îngereşti.” Creştine, e firesc să se sperie şi ei de ce ai fost în stare să faci. Purtători de mesaj, vestitori ai Tainelor ascunse, pe care cel rău nu trebuia să le afle, de la naştere la înviere, înălţare şi apocalipsă, vor citi înscrisul, ca să afli hotărârea. Chiar şi creştinătatea s-a mirat, cum Tu, Viaţă, fiind, stai în mormânt, dar s-a bucurat, când a auzit: ” Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacurilor.” Te-a căutat Adame, Dumnezeu, tot pământul, dar nu te-a prea găsit, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morţii au ieşit prin cetate, catapeteasma, în două s-a despicat, iar sutaşul a strigat: ” Cu adevărat, omul acesta, Fiul lui Dumnezeu, a fost.” Din nou, aceeaşi chemare, ” Adame, unde eşti?”, iar tu, nu ai răspuns, erai prea departe, şi era beznă adâncă. ” Nu te-am zidit ca să stai în iad. Cel puţin acum, când ştim totul, să avem curajul mironosiţelor, să călătorim cu întrebarea lui Nicodim, mare sinedrist, care cu tot dinadinsul, dorea să afle câte ceva, despre împărăţia lui Dumnezeu. Să fim darnici, ca şi Iosif din Arimatea, care a pus mormântul ca loc de îngropare, deoarece, până atunci, Fiul, nici nu avea loc, unde să-şi plece capul. Doamne, iartă-ne că de multe ori ne-am purtat ca şi cei de atunci, dar nu ne pedepsi pe noi, pentru fărădelegile noastre. Nu intra la judecată cu robii tăi, fiindcă toată dreptatea noastră, este înaintea Ta ca o cârpă lepădată. Pentru aceasta, păcatele tinereţilor, nu le pomeni Doamne, Tu eşti nădejdea celor osteniţi şi împovăraţi cu fărădelegi. Azi, suntem trişti, dar ştim că Dumnică, eşti lumina lumii, pentru că Tu eşti Dumnezeu, afară de Tine, pe altul nu ştim. Veniţi toţi credincioşii, să ne închinăm.

pr. Zisu Iulian

Pentru tine creştine s-a smerit Împăratul cerului !

Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici,

Zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine

Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată.

Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:

“Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”.

Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus,

Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele.

Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale,

Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?

Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii. (Matei XXI,1-11 )

,,Învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta, încredinţînd-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi ca pruncii, semnele biruinţei purtînd, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana celui dintru înălţime! Bine eşti cuvîntat, Cel ce vii întru numele Domnului“ (Troparul Sărbătorii)

Numele lui Lazăr a făcut deja istorie, iar credinţa Biserici i-a închinat în calendar o zi specială numită” Sâmbăta lui Lazăr”, când se face şi pomenirea celor răposaţi. În Betania, Mântuitorul poposise de multe ori în casa lui Lazăr şi a surorilor lui , Marta şi Maria, deoarece era aproape de Ierusalim şi-L ascultau pe Învăţător. Ştia dragostea lor pentru Dumnezeu, dar şi de boala lui Lazăr, despre care Domnul ne spune că nu era spre moarte ci spre slavă.” Lazăr a murit; şi Mă bucur pentru voi, că Eu nu am fost acolo”, le zice ucenicilor Săi. Întâlnirea lui Iisus cu surorile lui Lazăr este un dialog plin de învăţături creştine. Amândouă erau convinse că dacă El ar fi fost acolo fratele lor n-ar fi murit. Dar, ştiau că orice va cere de la Tatăl, Lui îi va da şi peste tot necazul, mai credeau în învierea cea de obşte:” ştim că va învia, la învierea cea de apoi”. Revelaţia este totală, era Acolo, pentru toată lumea, drept pentru care putea să-şi permită, să-l trezească: ” Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, va trăi”. Nici o urmă de îndoială în sufletul lor, răspunsul este categoric: ” Da, Doamne, eu am crezut că Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit în lume”. Puterea dumnezeirii nu-i doar teorie sau vorbe, ci Cuvânt: ” Unde l-aţi pus”? Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Doamne, aşa te-am cunoscut!” Iisus a lăcrimat”. Cârcotaşii de pe la colţuri au şi început să bârfească, că putea să facă să nu moară, fiindcă atunci când au ridicat piatra de pe mormânt, mirosul se înteţise. A urmat doar o rugă către cer: ” Ascultă-mă doar de dragul mulţimii ca să creadă că Tu, M-ai trimis”. La chemarea lui Dumnezeu, totul prinde viaţă: ” Lazăre, vino afară!” Mulţimea s-a înspăimântat când mortul înfăşurat a ieşit din mormânt, apoi l-au dezlegat şi l-au lăsat să meargă, spre uimirea tuturor. Minunea s-a răspândit repede la sinedriu care a şi hotărât: ” dacă-l vom lăsa aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor lua locul şi ţara”. Mulţi care auziseră veneau acum în Betania să vadă minunea, iar fariseii căutau să-l omoare acum şi pe Lazăr, căci mulţi credeau în Iisus. Lumea fremăta de bucurie şi nerăbdare, clipa aşteptată sosise, era cel mai potrivit ca să ocupe scaunul strămoşului David, acum era momentul să scape şi de ocupaţia romană. Era cu o săptămână înainte de Paşti, iar El ştiindu-le gândurile se întristase. Învăţătorul intră paşnic în cetate, şezând pe mânz de asin aşa cum proorocise Zaharia cu sute de ani înainte. Lumea Îl aclama precum odinioară pe David şi aşterneau hainele pe cale : ” Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”. Omul providenţial care făcuse atâtea minuni, dar uitaseră ce le spusese.:” Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” Complotiştii nu mai puteau suporta scena triumfală, îşi astupau urechile şi gurile copiilor care strigau” Osana”. Erau prea mulţi martori deja, totul devenise istorie, arheologie, credinţă, sărbătoare de Florii:” Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor vorbi”. La Ierusalim pelerini şi clerici în sâmbăta lui Lazăr fac slujba utreniei la mormânt în Betania, apoi pornesc la Mânăstirea ridicată pe locul casei unde se slujeşte sf. Liturghie şi se dă o agapă creştină. În ziua de Florii pe la 8 dimineaţa procesiunea se porneşte din Betania, drum de 6 km, pe care mulţimea cu ramuri de finic merge spre Ierusalim, cântând “Osana” şi apoi participă la Slujbă la Biserica Învieri. Cei care poartă nume de Florii să-I mulţumească, iar cu toţi să-L lăsăm să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. Să poposim cu gândul în insula Cipru la racla cu moaştele apostolului Lazăr, care a fost episcop aici şi purtând ramuri de salcie să ne înrădăcinăm credinţa în Înviere. Să ne aşternem păcatele la spovedanie, ca să luăm iertare şi să nu ne purtăm ca cei ce voiau să omoare învierea lui Lazăr. Să avem credinţa Casei lui Lazăr, sinceritatea şi mărturisirea copiilor care se rugau ca şi noi cei de astăzi:” Osana”, adică Doamne Mântuieşte!

pr. Zisu Iulan