Cuvânt ascetic

Diadoh, episcopul Foticeii, în Epir.

După Diadoh scopul vieţii duhovniceşti este
unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între
”chipul” lui Dumnezeu în om şi ”asemănarea” cu El. Prin păcatul
strămoşesc ”chipul” dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul
Botezului curăţă ”chipul”, îl spală de întinarea păcatului. Dar prin
aceasta încă nu avem şi ”asemănarea”. Spălarea chipului se face fără
colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim.
”Asemănarea” începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările
noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în
noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în
”asemănare”, în dragoste, ni se face şi harul ”simţit”. ”Harul,
cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul
minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce
începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte
din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu
sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi
darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii”. ”Două bunuri ne
aduce nouă sfântul har al Botezului renaşterii, dintre care unul
covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată.
Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toată trăsăturile
sufletului, adică ”chipul”, îndepărtând toată zbârcitura păcatului
nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea
ce este ”asemănarea”. Când începe deci mintea să guste întru multă
simţire dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe
harul să zugrăvească aşa zicând peste chip, ”asemănarea”.

Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul
sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălăşluieşte
harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este
influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai
din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. ”Unii au
născocit cu atât harul cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului cât
şi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea
zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre
cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din
însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă
sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile
lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii înspre dreapta. Dar
din ceasul în care renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră
înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra
sufletului rătăcirea, aşa după Botez stăpâneşte asupra lui adevărul.
Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului şi după Botez, ca şi mai
înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un
loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul
dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului”. Cu alte cuvinte, până
nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el
dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l
la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin
la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti,
ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. ”Harul lui Dumnezeu se
sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul
inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim
fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută şi se încuibează în
simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului
asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin
simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăit la cei ce
sporesc în cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului, robesc
sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne
află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei”.

Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu.
”Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai
întâi de El întru simţirea inimii”. Prin frică începe să se cureţe
sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă
de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri
nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu luare
aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii.
Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în
care nu mai este frică, ci nepătimire. ”Cel ce iubeşte pe Dumnezeu
crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce
crede numai şi nu este în iubire, nu are nici credinţa pe care crede că
o are”.

După curăţirea de patimile trupeşti, lucrarea în care
rol mare are ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea
minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. ”Cei ce
se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururi cugetul neînviforat, ca
mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de
Dumnezeu să le aşeze în cămările memorie, iar pe cele urâte şi drăceşti
să le arunce afară din vistieriile firii”. ”Dar numai Duhul Sfânt
poate curăţa mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în
cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi
întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de
lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea zice Apostolul: ”Duhul să
nu-l stingeţi”.

Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei,
care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi
dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute. ”Simţirea aceasta
a minţii”, sau a ”inimii”, sau a ”sufletului”, nu trebuie
înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. ”Nimeni să nu
nădăjduiască, auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut
slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte
printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată
ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinţă, nu prin
vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor
fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu
primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a
vrăjmaşului”. ”Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de
lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip
îmbelşugat lumina sa, nimeni nu se îndoieşte. Căci aşa devine când
puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i
se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din
reaua uneltire a vrăjmaşului ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel,
spunând că acela se preface în înger al luminii”.

Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească, spre
nepătimire, dragoste şi vedere tainică, nu se face fără lupte. ”Când
mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci şi Satana
mângâie sufletul printr-o simţire dulce, în timpul odihnei de noapte,
când vine ca o adiere de somn uşor peste el”. Ceea ce ajută atunci
sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului
Iisus. ”Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte
numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele
acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean”.

Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui
Dumnezeu, cu atât ”îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci,
ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău şi să se
facă mai smerit”.

Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria
deosebirii dintre ”teolog” şi ”gnostic”. Teologul este
propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti, care a primit
darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul
înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul
”cunoştinţei”, al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri.
Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării
în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

( Sinaxar)

Postat in Cuvinte pentru suflet de Parintele Zisu Iulian