Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre minunea ce s-a fãcut la copiii ce au slujit Sfânta Liturghie.
Iar acela s-a minunat de
lucru ce i s-a vestit.
De la cetatea ce se numeste Teracus, ca la zece stadii, era un sat,
anume Gonab. Deci, copiii satului acestuia pasteau oile si, cum se
intampla intre copii, alergara sa se joace, precum le este obiceiul.
Iar, jucandu-se ei, au zis: „Veniti, cu adevarat, sa facem si sa aducem
jertfa si sa ne impartasim, precum si preotul face in sfanta Biserica.”
Si aceasta le-a placut tuturor.
Si si-au pus lor, pe unul, in
randuiala preoteasca si, pe alti doi copii, cu randuiala de diaconi.
Deci, au venit la o piatra, ca langa piatra se jucau, si pe piatra, ca
pe un altar, au pus painile, iar intr-un pahar de piatra, vinul. Inca
si inaintea adunarii stateau deoparte si de alta ca niste diaconi. Unii
graiau proscomidia, iar unii, cu braiele, ca si cu niste orare
incingandu-se, umbreau, ca si cu niste ripide si ziceau ecteniile. Iar
cel ce se afla cu nume de preot stia sfanta slujba, de vreme ce era
obicei ca in biserica copiii sa stea inaintea preotilor la sfintele
adunari si mai intai, dupa cler, sa se impartaseasca cu Sfintele Taine,
ale lui Hristos, Dumnezeul nostru. Iar in anumite locuri, inca, era
obiceiul de cantau copiii raspunsurile Sfintei Liturghii. Pentru aceea,
erau copiii obisnuiti cu slujba, ca cei ce auzisera cinstitele
vosglasuri.
Deci, dupa ce copiii au facut toate dupa obiceiul
bisericesc, mai inainte de a frange painea si mai inainte de a gusta
dintr-insele, s-a pogorat foc din cer si a mistuit toate cele ce erau
inainte si a ars piatra toata, incat n-a mai ramas nici locul pietrii
aceleia pe care, adica, au jertfit. Iar copiii, vazand ceea ce se
facuse, de frica, au cazut la pamant si, cu putin, n-au murit, ca nu se
puteau misca de la pamant. Si nemergand ei acasa, la vremea in care
aveau ei obiceiul sa mearga, in spaima zacand intinsi la pamant, au
iesit parintii lor din sat, ca sa vada pentru ce ei n-au venit la
vremea randuita. SI au aflat copiii zacand la pamant, si nimeni dintre
dansii nu putea sa graiasca. Deci, vazandu-i mai mult morti si in mare
primejdie, fiecare parinte si-a dus acasa copilul si se intrebau din
pricina amortirii lor si nu puteau sa afle. Si macar ca de multe ori ii
intrebau pe ei, pana la noaptea urmatoare, n-au putut sa dobandeasca
raspuns. Dar, incet-incet, copii, aducandu-si aminte, le-au spus lor
toate cate se petrecusera si, luand la parintii lor, au iesit si le-au
aratat locul unde s-a facut minunea aceea preaslavita si semnul focului
ce se pogorase din cer. Si, incredintandu-se parintii de aceasta, au
mers in cetate si au spus toate episcopului. Iar acela s-a minunat de
lucru ce i s-a vestit si a iesit la locul acela, impreuna cu clerul
sau, si cercetand pe copii si auzind de la dansii ceea ce se facuse si
semnul cerescului foc vazandu-l, a dat slava lui Dumnezeu. Si pe copiii
aceia, pe toti, indata i-a trimis pentru o vreme, la manastire. Apoi,
impodobind locul acela, a intemeiat acolo o manastire, iar deasupra,
unde s-a pogorat focul punand altarul, a facut biserica.
( Proloage)
Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian