Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, de suflet folositor.

O,
cata bucurie se face in cer, cand omul pacatos pe pamant va lacrima si
va lepada obiceiul cel rau si va uri pacatul.

Sa nu-ti cheltuiesti toata vremea vietii tale intru grija trupului
tau. Ci, cand va flamanzi trupul si hrana va cere, adu-ti aminte ca si
sufletul tau de aceeasi hrana are trebuinta. Si, precum trupul, daca nu
se va impartasi de hrana cea trupeasca, moare, asa si sufletul, daca nu
se va impartasi de cea duhovniceasca. Ca indoit este omul: si cu suflet
si cu trup. Si pentru aceasta zicea Iisus: „Deci, tu, iconomule, da pe
cele ale sufletului, sufletului, si pe cele ale trupului, trupului.” Nu
numai pe trupul tau sa-l hranesti, iar pe suflet sa-l lasi lipsit si
mort de foame. Pentru acest fel suflet zice Apostolul: „Iar vaduva care
se ospateaza numai cu trupul, moarta este de vie.” (Tim. 5, 6). Deci,
sa nu lasi sufletul tau sa moara de foame deci hraneste-l pe el cu
cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi si cu laude si cu cantari
duhovnicesti, cu citirile dumnezeiestilor scripturi, cu ajunari si cu
privegheri, cu lacrimi si cu milostenii; cu nadejdea si cugetarea
bunatatilor celor ce vor sa fie, celor vesnice si nestricacioase.
Acestea si cele asemenea acestora sunt hrana si viata sufletului.

Pentru
care si marele Prooroc zicea: „Facutu-mi-s-au lacrimile mele painea
ziua si noaptea” (Psalm 41, 3). O, fericit suflet al Proorocului David,
incaperea si salasul Sfantului Duh ! In fiecare zi si noapte plangea.
Iar noi nici macar un ceas nu voim sa ne umilim si sa ne pocaim. O,
cata bucurie se face in cer, cand omul pacatos pe pamant va lacrima si
va lepada obiceiul cel rau si va uri pacatul si va zice: „Spre toate
poruncile Tale m-am indreptat, toata cale nedreapta am urat.” (Psalm
118, 128). Sa nu fii obraznic, ca sa nu fii urat de toti sa nu-ti
pricinuiesti semetie, sa nu dai odihna niciodata trupului tau, ca sa nu
se faca greutate sufletului tau, defaimarea sa nu-ti rapeasca dorinta
ta, deznadajduirea sa nu-ti incuie pocainta ta, trufia sa nu te traga
in jos de la ceruri, sa nu vadeasca grairea cele ascunse ale tale,
invidia ta, sa nu intunece pe cineva. Nebunia sa nu orbeasca priceperea
ta. Sa nu intunece trandavia intelepciunea ta, sa nu domneasca prostia
peste mintea ta, nesocotinta sa nu schimbe chibzuinta ta, nici altceva
din cele oprite, tainuindu-se de minte, sa intre pe ascuns in inima ta
si sa te fure de la Imparatia lui Dumnezeu. Ci, trezeste-te, dupa cum
este scris, cugetand ziua si noaptea, ca nu cumva cel rau sa afle
mintea ta desarta de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu si sa-si semene,
intru dansa, samanta sa.

Vrednic de jale si ticalos este cela
ce este departe de dragoste, caci visand si batjocorind, isi trece
zilele lui. Cine nu va plange pe omul acela, care este departe de
Dumnezeu ? Ca zic voua, fratilor, ca cela ce nu are dragoste de
Dumnezeu, vrajmas al lui este. Ca nemincinos este cela ce a zis:
„Oricine uraste pe fratele sau, este ucigas de oameni.” (loan 3, 15).
Caci cela ce nu are dragoste este prieten al diavolului, vas al
trufiei, impreuna vorbitor al celor ce graiesc de rau, al mandriei
lucrator si, pe scurt, unealta este a diavolului. Vrednic de jale si
ticalos este acela ce nu a castigat rabdare, caci el se vantura de
vant, ocara nu sufera, in necazuri este lenes, la supunere cartitor, la
ascultare impotrivitor, la rugaciune trandav, la intrebari pregetator,
la schimb de cuvinte viteaz. Cela ce nu are rabdare, multe pagube
patimeste si a se apuca de fapta cea buna, unul ca acesta nu poate. Ci,
mai vartos, se impotriveste si pe cei ce sporesc ii pizmuieste. Iar
fericit este omul acela care nu se manie cu inlesnire, si mania n-o
primeste, cela ce duhul iutimii nu-l are si pe Duhul cel Sfant nu-l
intarata. Unul ca acesta de toti se slaveste, este laudat de ingeri si
de Hristos iubit este. Trupul acestuia si sufletul lui totdeaua sunt
sanatoase. Iar cela ce de duhul iutimii este tinut, de multe ori, din
lucru de nimic, se manie si cu adevarat vrednic de jale si ticalos
este. Cela ce se manie isi ucide sufletul.

Mai inalta decat
toate lucrurile cele bune si decat toate faptele bune, este dragostea,
tot asa, decat toate pacatele mai grea este ura de frate. Caci, cela ce
uraste pe fratele sau, petrece in moarte. Si cela ce opreste plata si
cela ce uraste pe fratele sau se vor osandi in locul cel cumplit de
chin al ucigasilor. Deci, cand vei pacatui, sa nu astepti invinuirea si
mustrarea de la altul, ci, inainte de a fi invinuit si certat,
prihaneste-te tu insuti de cele facute de tine. Si la marturisire
alearga si sa nu te rusinezi, caci ai lucrat cele ce te rusineaza, si
nu te-ai rusinat, si acum te rusinezi de graiurile, care te indrepteaza
pe tine ? Spunele aici, ca sa nu le spui acolo, nevrand. Ca
marturisirea pacatelor se face piezare greselilor. Ca, oare, pentru ca
nu le stie, vrea Dumnezeu sa le cunoasca ? Nu. Ci vrand ca noi, intru
simtirea celor gresite sa venim, prin marturisire. Oare, vreun lucru
greu si impovarator cere de la noi Dumnezeu ? El cere zdrobirea inimii,
umilinta gandurilor, marturisuea greselilor, staruinta dureroasa si cu
toata puterea, iar dupa marturisire si iertarea pacatelor, iti cere si
pazirea de pacate, de aici inainte. Ca mai bun lucru este, adica, a
plange si a te tangui, aici, in aceasta scurta si vremelnica viata,
decat, aici, sa razi si apoi sa te duci acolo si sa fii chinuit in
veacul veacului. Te rusinezi, insa, si te inrosesti sa-ti spui pacatele
? Dar rusine este, mai vartos, a pacatui si a nu marturisi. Zii
gandului tau ca, daca acum nu se va marturisi, atunci si acolo le vei
marturisi toate in mijlocul privelistii a toata lumea, cand mai multa
este osanda, cand mai mare este vladirea si mustrarea; deci, cand este
trebuinta de marturisire, sa nu ne rusinam; nici sa intarziem. Ca nu
este rusine cand ne marturisim pacatele, ci indreptare si fapta buna,
ca de n-ar fi asa, n-ar avea plata marturisirea. Asculta ce se zice:
„Spune-ti, dar, tu intai pacatele, ca sa te indreptezi, ca nu pentru a
te chinui iti porunceste tie sa te marturisesti, ci ca sa fii iertat.”

Deci,
sa facem marturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci si
pentru graiuri si ganduri. Si sa ne sarguim dupa asemanarea greselilor
si pocainta sa o aratam. Sa intrebam cugetul si mult sa il certam ca sa
nu indrazneasca, dupa indreptare, sa cada, iarasi, in acea prapastie a
pacatului, temandu-se de osanda ranii celei dintai. Deci sa ai o carte
a cugetului, in care sa scrii pacatele cele din fiecare zi, si, in
fiecare zi, pune-ti inainte cartea si socoteste lucrul cel bun si cel
rau, pe care l-ai lucrat. Si adu-ti aminte de raul cel de foc, de
viermele cel neadormit, de iadul cel amar, ca, prin frica muncilor,
lucrul cel bun sa-l adaugi, iar pe cel rau sa-l scazi. Sa lacrimam mai
inainte de vreme, ca sa nu scrasnim din dinti, intru acea vreme. Sa
plingem vremelnic, ca prin aceasta jertfa sa fim placuti lui Dumnezeu.
Cu apa aceasta adapandu-se, omul aduce roada. Cu apa aceasta tarina se
spala, cu apa aceasta focul se stinge, intunericul se lumineaza,
legaturile se dezleaga, cei rataciti se intorc, toti se mantuiesc,
Dumnezeu se proslaveste. Cu apa aceasta si Petru si-a spalat
intinaciunile facute de dansul, ca, iesind afara, a plans cu amar.
Dumnezeului nostru, slava !

( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian