Sf. Trei Ierarhi

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi…..

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului
Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după
împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de
cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare,
zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt
firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu
era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un
lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur,
zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea
lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc
Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că
îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului
său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile
şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin
puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul
Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi
în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi
cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie
biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se
ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii
vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele
acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte
unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului
care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind
bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se
vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi,
la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între
noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris
învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt,
aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de
vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de
porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că
nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am
răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne
într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi
pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi
vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare
că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut
că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi
chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a
făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se
certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a
dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul
acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei
sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe
dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan
Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea,
împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă,
aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci
laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte
s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în
chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi
foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung,
nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor
adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa
strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu
multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr
puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului
desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul
pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor
şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a
propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost
acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi
să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea
lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de
dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit
Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru
la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam
posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ
şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba
destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile
sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi.
Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de
toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa
tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de
patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul
trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele
drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din
pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea
lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era
pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă
vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi
aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el
întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă.
A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin
înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a
câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A
vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din
Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi
cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi
pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de
împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

( Sinaxar)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian