Cei zece leprosi

Binefacerea şi recunoştinţa!

La margine de sat nu departe de Ierusalim, Iisus Hristos este întâmpinat de zece leproşi pe care societatea îi izolase din cauza bolii molipsitoare pe care o aveau. Lepra era incurabilă şi la evrei existau prescripţii precise care trebuiau respectate cu rigurozitate pentru a evita contaminarea. Cei depistaţi erau expulzaţi şi pentru a primi hrană aveau obligaţia să umble acoperiţi până la ochi şi să strige dacă cineva se apropia: necurat! necurat! Câtă durere, lacrimi la despărţire de cei dragi, deoarece ştiau că pleacă pentru totdeauna. Cine era Omul acesta care acum se îndrepta spre ei fără nici o teamă? Cine îşi putea permite aşa ceva decât numai Dumnezeu? Ce privelişte îngrozitoare! În ce hal a ajuns creaţia Lui. Zidit curat, întreg şi acum plin de bube. L-au recunoscut numaidecât. Ultima lor şansă era Mesia! Odată cu speranţa le sporea credinţa. Doar câteva zile de spital la o secţie dermato şi doar aşa vom înţelege starea şi reacţia lor:”Învăţătorule, fie-ţi milă de noi !” Le ştia necazul, suferinţa dar şi credinţa. Pentru aceasta venise în lume. Nu-i întreabă nimic ci le spune doar să se adreseze preoţilor. Minunea era prin Cuvânt şi vindecarea în drumul lor era proporţională cu crezul. Aşa s-a şi întâmplat, toţi zece s-au vindecat. După ce şi-au luat certificatul de sănătate fiecare a plecat în grabă sănătos şi bucuros la casa lui. Doar unul singur s-a întors să-şi vindece şi sufletul. Culmea era şi de alt neam. Cade la picioarele lui Iisus, dând slavă lui Dumnezeu. Ce virtute, ce pildă, ce minune! Recunoştinţa o floare rară. Iată, cultul Bisericii, rugăciunea de mulţumire şi metania. Ce credinţă adevărată! Vindecarea completă o primeşte acum, împreună cu iertarea:”Ridică-te şi
du-te. Credinţa ta te-a mântuit!” Greşeala celor nerecunoscători este că au uitat de suflet şi de veşnicie. În acest moment credinţa lui s-a verificat prin statornicie şi virtutea recunoştinţei. De multe ori în viaţa fiecăruia, credinţa se probează în momente de răscruce şi cumpănă. Când treci prin necaz, atunci percepi rolul credinţei şi valoarea ei. Credinţa aduce izbăvire şi mântuire şi este riscant să nu ai această platoşă drept acoperire. Nu întâmplător floarea credinţei se creşte din fragedă copilărie ca în orice moment să ştim cui să cerem ajutor. Numai credinţa aduce minuni. Se spune că într-o zi Dumnezeu a chemat la sfat toate virtuţile, ca să le întrebe cum se mai descurcă prin lume. Privindu-le bucuros că toate povesteau între ele, rămâne surprins că doar două stăteau într-un colţ supărate şi nu se cunoşteau. Ştiţi cine erau? Binefacerea şi recunoştinţa! În istoria lumii şi în viaţa de zi cu zi avem exemple în care faci bine şi găseşti mai mult rău. De la Brutus la prigonitorul împărat roman Iulian Apostatul despre
care sfântul Vasile cel Mare spunea că nu ştie imperiul ce viperă creşte la sânul ei, toţi cei care nu au nici un Dumnezeu uită de credinţă şi recunoştinţă. Recunoştinţa rămâne exerciţiul natural al unui suflet generos. Să recunoşti că ai fost ajutat este un gest de
omenie şi caracter şi nu te înjoseşti dacă mulţumeşti. Doamne, îţi mulţumim aşa cum noi creştinii o ştim!

Postat in Articole personale de Parintele Zisu Iulian