Duminica întâia a Postului Mare
Despre Moarte
„Filip îi spune: vino si vezi” (Ioanl,47).
Dacă
credinţa în dogmele cereşti se naşte mai mult prin auz, decât prin . vedere, credinţa în
lucrurile pământeşti se naşte mai mult prin vedere decât prin auz. „Vino
şi vezi”. Ajunge să vii să vezi, ca să crezi, în acele lucruri credem mai
bine pe care le vedem rnai lămurit; şi totuşi un lucru îl vedem cât se poate de
des, dar credem cu greu în el. Suntem în această lume deşastă ca într-un teatru
plin de plâns, în care în fiecare zi vedem tragediile jalnice ale vieţii vremelnice si tirania înfricoşată a
morţii pustiitoare, care veştejeşte totul.
Vedem totdeauna şi pretutindenea moartea. O vedem în orice timp, în toate zilele anului, în toate ceasurile
zilelor. O vedem în orice vârstă, la
bătrâneţe, la tinereţe şi chiar la începuturile vieţii. O vedem în’ fiecare loc, pe pământ, pe mare, în casele umile ale
săracilor, în palatele luxoase ale
bogaţilor, pe tronurile înalte ale împăraţilor şi ale conducătorilor pământului. Toată lumea aceasta, lăcaşul
puţinilor ^vii, este mormânt a
nenumăraţPmorti. Lucrul nostru de fiecare zi este pe de o parte să murim, iar pe de altă parte să
îngropăm pe cei morţi; sau alţii 1ă
ne plângă pe noi sau noi să plângem pe alţii. Nimic nu vedem’mai des decât
moartea; dar în nimic nu credem mai greu decât în moarte. Vedem că toţi murim, dar nu credem că şi noi murim.
Mărturisim că suntem muritori, dar ne
purtăm în aşa fel ca şi cum am 5 nemuritori. Suntem deci de două orKnşelaţi: ne înşelăm, nădăjduind să nu
murim; trăim păcătoşi şi pentru ca
trăim păcătoşi, murim osândiţi. Vătămare îndoită şi a nădejdii pe care o pierdem şi â mântuirii pe care5
n-o câştigăm. Dar o, omule înfumurate,
care este omul care trăieşte şi să nu moară odată? Cine a trăit şi n-a
murit? „Cine este omul care va trăi si nu va vedea moarte?” (Psalmi, LXXXVIII, 47).
Te-ai născut ca să mori. Un singur lucru putea să
te libereze de moarte, să nu te fi născut
niciodată. Dacă nu crezi în trupurile moarte pe care le vezi, dacă nu crezi în
mormintele peste care calci, crede în acelea ce ţi le voi spune astăzi: „Vino
si vezi”. Vino să vezi două adevăruri înfricoşătoare; unul, că nimic nu este atât de sigur ca moartea: ai să
mori odată; altul, că nimic nu este
atât de nesigur ca timpul morţii: nu ştii timpul când ai să mori. Vai de mine! Eu am să nior. O, ce lucru
înfricoşător! Dar nu ştiu când; asta
e încă mai înfricoşător! Aceste două adevăruri vreau să le gândeşti bine, creştine, şi urmărind
cuvântarea mea cu atenţie, „vino şi vezi”.
PARTEA ÎNTÂI
Primul adevăr pe care îl mărturiseşte experienţa de fiecare zi în chip cu totul nemincinos,
este că noi toţi neapărat murim. O vedem, o mărturisim, dar n-o credem;
pricina este pentru că am vrea să trăim totdeauna; iar ceea ce voim nădăjduim.
Am vrea să nu murim niciodată; iar ceea ce nu vrem, nu-1 aşteptăm. Acest
fel de a cugeta spun că este o mare rătăcire, deoarece dragostea mare de
viaţă şterge complet amintirea morţii. Dar „vino şi vezi”. Nu vreau să vii în
cimitire ca să vezi în acele morminte întunecoase oasele goale,
craniile fără frumuseţe, pământul greu mirositor şi din acestea să te
încredinţezi că este cu adevărat moarte şi să cunoşti că se veştejeşte floarea
vieţii acesteea trecătoare. Nu, nu-i nevoie să deschidem mormintele ca să
vedem trupurile morţilor. Să deschidem mai bine raiul şi acolo „vino
şi vezi”, ca să înţelegi rătăcirea în care te găseşti.
Dumnezeu a plăsmuit pe Adam şi pe Eva şi i-a pus în Paradisul desfătării să se
bucure de frumuseţile lui, să mănânce rodurile lui. Un singur lucru le-a
interzis, spre încercarea ascultării lor: pomul cunoştinţii, în care a sâpat
hotărârea morţii. Dumnezeu le-a spus: Toţi ceilalţi pomi să fie în stăpânirea
voastră, numai din acesta nu vreau să mâncaţi; băgaţi bine de seamă, pentru că,
chiar în ora în care veţi întinde mâna să-1 atingeţi, am hotărât, veţi muri: „Din
pomul cunoştinţii binelui şi răului să nu mâncaţi din el; în ziua în
care veţi mânca din el cu moarte veţi muri” (Facere II, 17). Dar mai întâi Eva a întins mâna, a luat fructul, 1-a mâncat; 1-a dat apoi şi lui Adam,
bărbatul ei. Stai, Evo! Ce faci, Adame? N-aţi auzit ce-a hotărât Dumnezeu? Nu
vedeţi alături de pom moartea? Au auzit şi văd, dar au mâncat. Au fost atât de nebuni? Da, pentru că
îi rătăcise vicleanul şarpe (Facere III, 1-7). „Lasă să fi hotărât
Dumnezeu, le-a spus şarpele; nu v-o băgaţi în minte! Las’ să fie acolo moarte, nu vă temeţi
deloc! Mâncaţi, nu veţi muri; nu veţi muri cu moarte”. Mare lucru! Unul Dumnezeu spune: „Veţi muri”, şi nu-L cred! Diavolul
spune: „Nu veţi muri”,
şi-1 cred! Au moartea înaintea
ochilor lor şi nu se tem de ea. Ce este aceasta? O înşelăciune cu adevărat diavolească, înşelăciune care le-a pricinuit o nenorocire covârşitoare, înşelaţii
care se gândeau să nu moară, au murit şi au pierdut în acelaşi timp paradisul,
harul, slava, nemurirea, pe Dumnezeu.
Şi
tu, creştine, te găseşti în aceeaşi înşelăciune şi cazi în aceeaşi nenorocire! Vezi în
fiecare zi moartea, o vezi afară pe uliţe, o vezi în casa ta, o vezi la
străini, o vezi la rude, o vezi la mari şi la mici, o vezi la bătrâni şi tineri. Ţi-ai
îngropat fie pe tatăl tău, fie pe fiul tău; ai închis ochii femeii tale; plângi moartea
prietenului. Vezi cum mor toii şi nu crezi că mori şi tu? Cine te înşeală? Acela care a înşelat pe Adam
şi pe Eva. Diavolul este acela
care-ţi spune tainic în inimă: „Nu mori cu moarte”. Nu mori.
Fie, dacă ai fi tânăr în floarea
vârstei, dacă ai fi bărbat în culmea puterii, dacă ai fi sănătos cu toate mădularele
zdravene! Dar eşti bolnav, împovărat cu mii de patimi; eşti bătrân cu un picior în groapă şi cu altul pe pământ;
eşti un cadavru viu, cu moartea în
gât şi nu te temi de moarte? Cine te înşeală? Diavolul care spune: „Nu mori”. Adam a fost făcut
nemuritor şi avea oarecare dreptate să nu se teamă de moarte. Adam nu văzuse
alt mort înaintea lui şi nu era mare
lucru dacă socotea că nu moare şi el. Dar tu eşti muritor, ai văzut pe alţii care au murit şi mai
nădăjduiesti în nemurire? Cine te înşeală? Diavolul care-ţi zice: „Nu
mori”. Cu gura spui şi tu că mori,
dar cu inima crezi şi nădăjduiesti că nu mori niciodată. Această credinţă îţi
întunecă mintea şi nu cauţi la marea ta primejdie. Această nădejde trăieşte totdeauna în tine şi te face să
te gândeşti că după cum ai trăit astăzi, vei trăi şi mâine. Prezentul
îţi dă siguranţă pentru viitor; drumul
vieţii ţi se pare lung şi nu vezi sfârşitul; numărul zilelor, mare şi nu simţi ceasul cel din urmă. Pentru că trăieşti
acum îţi închipui că vei trăi veşnic.
Cine te înşeală? Diavolul care-ţi spune: „Nu mori”. Şi trebuie
să fie aşa! Căci dacă te-ai gândi că
mori, ai lăsa lăcomia, nedreptatea şi răpirea;
ai iubi pe vrăjmaşi, ai pune capăt defăimării, ai face milostenie, nu te-ai
întâlni mai des cu altcineva decât cu duhovnicul; n-ai avea mai
mult în ochi pământul, ci cerul; nu te-ai gândi la altceva decât la suflet, la
Dumnezeu, la rai.
Dar la acestea te gândeşti puţin, tu care eşti la sfârşitul vieţii; mai puţin,
cel care-i la mijlocul vieţii, cu mult mai puţin sau chiar deloc, cel care-i la începutul vieţii. Prin urmare toţi
au moştenit de la strămoşi acea
înşelăciune veche: să vadă moartea şi să nu sq
teamă de moarte: „Nu muriţi”. Da, trăiţi,
trăiţi, bucuraţi-vă, desfătaţi-vă, fără nici o teamă, nu muriţi, ca ceilalţi oameni, pentru că voi aveţi
altă fire. Sunteţi făcuţi din altfel
de pământ. Aţi primit un zapis subscris de mâna lui Dumnezeu, care vă dă
în dar nemurirea. Voi, după cum zice Isaia, aţi făcut învoială cu moartea să nu vină să vă ia vreodată: „Aţi
spus: am făcut învoială cu iadul şi aşezământ cu moartea” (Isaia XXVIII, 15). „Nu muriţi”. Orbilor, sunt minciuni cele spuse de voi! Rătăciţilor,
zadarnice sunt cele nădăjduite de voi!
„Pus-aţi minciună în nădejdea voastră” (Isaia XXVIII, 15).
Sunteţi oameni, deci muritori. „Voi ca nişte oameni muriţi si ca
unul dintre conducători cădeţi” (Psalmi LXXXI, 7). Aţi făcut atâta gălăgie în
lume ca să dobândiţi o faimă
nemuritoare, dar faima voastră se stinge ca fulgerul. V-aţi osândit
sufletul ca să vă îmbogăţiţi, dar coborâţi goi în pământ şi bogăţia voastră
ajunge în mâini stţăine. Aţi zidit palate înalte, dar un mormânt întunecos va
fi lăcaşul vostru. Aţi nedreptăţit pe săraci ca să măriţi fără măsură pământul vostru, dar nu vă rămân decât patru metri de
pământ ca să vi se facă mormântul
vostru. Dar slava? Dar stăpânirea? Dar desfătarea
şi dulceaţa vieţii trecute? Toate ca umbra care a trecut. Vedeţi păsărică care zboară în aer? Rămâne vreo umbră
din drumul ei? Vedeţi corabia care
merge pe mare? Rămâne vreo urmă din trecerea ei? Vedeţi floarea care odrăsleşte pe pământ? Rămâne vreuna
din frunzele ei? Vedeţi visul nopţii? Rămâne ceva în zori? Aşa este şi
viaţa, după expresia lui Grigore Teologul: „
nedăinuitoare, zborul păsării ce trece,
corabie pe mare care n-are urmă, floare care într-un timp se . arată şi într-un timp dispare”. Un singur lucru rămâne, numele,
arareori numele bun, de
cele mai multe ori nume rău, pe care-1 blestemă săracii, ce i-aţi nedreptăţit, prietenii pe care
i-aţi înşelat, ba chiar moştenitorii pentru care v-aţi chinuit. Lasă să spună şarpele Satanei: „Nu
muriţi!” Voi, pentru că sunteţi „oameni muriţi si ca unul din conducători
cădeţi”. Nimic nu-i atât de sigur ca moartea oamenilor. Toate
celelalte sunt nesigure. Vrei să călătoreşti? Este nesigur dacă ai să te primejduieşti sau dacă ai să
călătoreşti cu bine. Vrei
să faci negustorie? Nu-i sigur dacă vei pierde sau vei câştiga.
Vrei să te îmbogăţeşti? Nu-i
sigur; poate să fii totdeauna sărac. Vrei să fii cinstit de oameni? Nu-i sigur; poate
să nu reuşeşti. leftinătatea şi scumpetea sunt nesigure. Războiul şi pacea sunt
nesigure. Orice bine şi orice rău sunt nesigure. Toate câte vezi, câte ai, câte
nădăjduieşti sunt nesigure. Numai moartea este sigură. Vrei nu.vrei, eşti sigur
că mori. „Eşti pământ şi în pământ ai să te întorci? (Facere III, 19).
Asta-i hotărârea de neschimbat a lui Dumnezeu! Asta-i nefericirea de nemodificat a firii!
„Este rânduit ca oamenii să moară odată” (Evrei IX, 27). O, moarte, moarte, cât eşti de amară! Agag, împăratul Amalic, a fost învins şi a căzut în mâinile israeliţilor;
a fost osândit să plătească cu sângele lui
multa stricăciune pe care o făcuse în poporul lui Dumnezeu. A fost tras cu forţa la junghiere, tremurând din tot
trupul. Când a ridicat ochii şi a
văzut deasupra lui sabia goală, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: „Aşa de amară este moartea?” (I
împ. XV, 32). Da, este amară! Vai de mine! Când va
veni ora aceea, părinţi, fraţi şi prieteni, vă la$; femeia mea, copiii mei, nu
vă voi mai vedea; casele mele, pământurile mele, bogăţiile mele, zadarnicele mele
osteneli, acum vă pierd; vrednicie, cinste, propăşire, desfătare, acum mă
lipsesc de voi! Te pierd acum din ochii mei, lume! Viaţă cât eşti de dulce!
Moarte cât eşti de amară! Prin urmare eu am să mor; ce mai gândesc deci? Sunt pământ, pentru ce mă mândresc? Pentru ce mă trudesc să dobândesc atâtea, dacă am
să le las odată? Pentru ce vreau atât de multe în lume, dacă în lume nu sunt
veşnic? Pentru ce mă îngrijesc atât
de mult de viaţa mea, care se sfârşeşte şi nu mă îngrijesc de sufletul meu care-i nemuritor? Am să mor. Deci să
mă gândesc să mor bine. Dumnezeul
meu, fă-mi cunoscut sfârşitul meu. Spune-mi cât timp mai am de trăit, ca să mă pregătesc. „Fă-mi
cunoscut Doamne, sfârşitul meu
si numărul zilelor mele!” (Psalmi
XXXVIII, 5-6).
Sfârşitul
zilelor este foarte nesigur. Ştiu că am să mor, dar nu ştiu când; nici eu n-o
ştiu şi nici Dumnezeu, care mi-a făcut cunoscut atât de multe taine, nu mi-a
făcut cunoscut ceasul morţii; din contră, mi 1-a ascuns cu foarte multă
grijă, economisind cu aceasta mântuirea mea, ca să nu ştiu timpul şi să fie
gata în orice timp. în Eclesiast ni se spune că omul nu ştie timpul lui, ci după
cum peştii se prind aşa şi oamenii de ceasul cel rău când vine pe
neaşteptate: „Nu cunoaşte omul timpul lui, ca peştii, care sunt prinşi
în plasă şi ca păsările care sunt prinse în laţuri; ca acestea sunt prinşi fiii
oamenilor în timp rău, când cade peste dânşii pe neaşteptate” (Eclesiast IX, 12). în
Evanghelie o repetă: ceasul acela vine ca un hoţ, adică
într-un timp când nu ne aşteptăm; pentru aceea trebuie să priveghem:
„Pentru aceasta
dar, fiţi gata: Privegheaţi” (Matei XXIV, 44). Această parte de nesiguranţă a morţii este
atât de înfricoşătoare, creştine, „vino şi vezi”.
Să lămurim mai
întâi o îndoială, pe care ne-o face Marele Vasile, întemeiat pe dumnezeiasca Scriptură: „Moartea, zice el, vine,
când s-au împlinit hotarele
vieţii, pe care le-a fixat pentru fiecare dreapta judecată a lui Dumnezeu, care vede dinainte ceea ce
foloseşte pentru fiecare din noi”.
Cu alte cuvinte: Dumnezeu a
făcut viaţa omului măsurată şi i-a dat atâţia
ani, punând hotare, pe care nimeni nu poate să le treacă şi să trăiască mai mult sau mai puţin, în chipul acesta moartea
n-ar fi nesigură, pentru că n-ar putea să vină decât îri timpul în care
1-a hotărât Dumnezeu. Cuvintele Marelui
Vasile au însă alt sens. „Pentru aceea vino şi vezi”, să înţelegi.
Cât untdelemn punem în candelă, atâta
timp trebuie să ardă candela, nici mai mult, nici mai puţin. Atunci numai se stinge candela, când se termină untdelemnul. Dar dacă se
răstoarnă candela şi se varsă untdelemnul, sau dacă suflă un vânt, sau vine un curent de aer,
candela se stinge, chiar înainte de vreme. Păzeşte-mi candela de orice
întâmpinare rea şi candela arde
până se termină cea din urmă picătură de untdelemn. Tot aşa şi cu noi. Câţi ani de viaţă ne-a dat
Dumnezeu, natural atâţia trebuie să trăim, nici mai puţin, nici mai mult. Şi cu adevărat, urmând
drumul firii, atunci vine
moartea când se termină acei ani, pe care ni i-a dat Dumnezeu. Până aici este adevărat ce spune
învăţătorul inspirat din cer: „moartea vine când s-au împlinit hotarele vieţii”. Dar câte lucruri potrivnice se luptă
cu viaţa? Dumnezeu te-a
făcut dintr-o alcătuire cu totul sănătoasă şi în chip firesc poţi să trăieşti o sută de ani! Dar risipa, beţia, lăcomia
la mâncare, desfrânarea, osteneala şi grija, mâhnirea şi melancolia, atâtea
boli şi patimi nu strică pe jumătate anii
vieţii? în chip firesc poţi să trăieşti mult timp, dar forţat nu poţi să mori chiar înainte de vreme? „Vino
şi vezi”. Prin păcatul lui
Adam a domnit moartea în lume (Romani, I, 14). A domnit, dar ca tiran; şi distrugând hotarele firii a
început îndată cu forţa. Pentru că Dumnezeu
a primit cu bucurie jertfa bunului Avei şi s-a întors de la jertfa răului Cain, – „şi a văzut Dumnezeu la
Avei şi la darurile lui, iar la Cain nu s-a uitat” (Facere,
IV, 4-5).
– Invidia
diavolului a aprins invidie între fraţi: Cain a invidiat pe Avei si 1-a omorât. Astfel, mai întâi a murit Avei decât Adam;
mai întăi a murit
fiul decât tatăl;
mai întâi cel tânăr decât cel bătrân. Cu alte cuvinte a împărăţii în lume moartea forţată înaintea celei naturale. Răul acesta
1-a pricinuit invidia diavolului. „Auzind
diavolul, după cum spune Hrisostom, că în pământ are să se întoarcă omul, s-a nevoit ca să vadă pe fiu mort
înaintea tatălui, să omoare fratele pe frate, printr-o ucidere înainte
de vreme si silnică”.
în
chip firesc, trebuia să îngroape mai întâi Avei pe Adam, fiul pe tată, cel tânăr pe
cel bătrân; dar moartea nu urmează firii, forţează şi vine înainte de vreme.
Prin moarte naturală trebuiau să moară mulţi la cele mai adânci bătrâneţe; dar
moartea forţată pe câţi nu i-a răpit la tinereţe, pe câţi nu i-a înghiţit
marea, pe câţi nu i-a ars trăsnetul, pe câţi nu i-a înghiţit cutremurul, pe câţi
nu i-a secerat moartea înainte de vreme si neaşteptată? Păzeşte-mi viaţa de
toate aceste primejdii, şi atunci nu te teme să mori decât „când
se împlinesc hotarele vieţii”. Dar cum s-o păzeşti când viitoru-i ascuns şi nu-1 vede
ochiul tău? Un cerb, o poveste foarte potrivită cu subiectul cuvântării,
orb de un ochi, păştea pe malul unei mări. Ca să nu se teamă de vreo întâmplare rea, a pus ochiul
cel orb spre mare, iar cel sănătos spre
pământ. Dinspre pământ se gândea el, mă tem şi într-acolo trebuie să văd bine; dinspre mare nu este nici o
primejdie. Bine, dar ce s-a întâmplat?
Din întâmplare, pe acolo trecea o corabie; corăbierii îl văd, îl săgetează, şi-1 omoară. Nefericite cerb, te fereai
de vânători şi ai fost omorât de
corăbieri. Te temeai dinspre pământ şi ţi-a venit răul dinspre . mare. De unde nu se aştepta de acolo i-a venit
moartea. Nefericite om! Tu te păzeşti de duşmani şi mori din cauza prietenilor;
te păzeşti de mare şi te îneci în
port; te păzeşti de cer şi te găseşte răul pe pământ; te păzeşti de ce este evident, de ce vezi, dar de cele ascunse, de
cele pe care nu le vezi, cum te păzeşti? Este uşor să te păzeşti de
armele sau de uneltirile vrăjmaşilor, pentru
că auzi ameninţările şi vezi patima lor, dar cum să te păzeşti de otrava cu care în ascuns te adapă fie
necredincioasa ta soţie ca să ia alt
bărbat, fie mişelul tău fiu, ca să răpească cât mai repede mâştenirea, fie servitorul tău trădător, câştigat de duşmani?
O, multe sunt uneltirile oamenilor!
Mari sunt răutăţile! Soarta este necredincioasă; ceea ce este neaşteptat este negândit, iar întâmplările sunt
dese. Păzeşte-te cât vrei, pentru că
de ce te păzeşti şi de ce nu te temi, de acolo-ţi vine moartea. „Vino
si vezi”. Dumnezeiasca Scriptură spune că Avimeleh, fiul lui Ghedeon, după moartea tatălui lui, ca să ia
împărăţia lui Israil, a omorât
o piatră. De jnoarte a scăpat numai cel din urmă dintre toţi fraţii, pentru că s-a
ascuns. Avimeleh a adunat oştire, a luptat, a învins, s-a suit pe tron, s-a întărit, dar
totdeauna se
temea tiranul, omorâtor de fraţi; se temea de tânărul loatam, care căuta cu orice chip să
răzbune sângele celor şaptezeci de fraţi; se temea de tot poporul oraşului,
care îl urăşte ca pe o fiară din pricina tiraniei, în această parte stă cu ochii
deschişi, de aici se păzeşte cu armele, de aici aşteaptă moartea şi stă gata
să fugă, dar moartea i-a venit din altă parte şi n-a scăpat de ea. De unde? De
acolo de unde nu se temea, de unde nu se păzea. Pe când voia să bage
foc ca să ardă un turn, o femeie aruncă o piatră de râşniţă şi-i
zdrobeşte capul; cade la pământ cu sufletul pe buze, cu mânia în inimă, strigă pe
un servitor al lui şi-i spune: „Scoate repede sabia şi taie-mi capul, ca să
nu mor de ruşine, că o femeie a omorât un bărbat”. Astfel a fost omorât
Avimelec şi a fost îngropat (Judecători, IX, 5-54). Iar eu pun deasupra mormântului lui această
inscripţie, pe care a scris-o în Eclesiast Duhul Sfânt „Omul n-a
cunoscut timpul lui”. Omul nu ştie nici când, nici unde, nici cum are să
moară.
Prin urmare, cât de nesigură esie moartea! Şi pentru aceasta cât este de înfricoşătoare!
Nenorocite păcătosule, dar dacă va veni moartea într-un ceas în care nu o
aştepţi? Dacă va veni de acolo de unde nu te gândeşti? Dacă va veni şi te
va găsi cu o desfrânată în pat, sau cu o femeie străină în braţe? Dacă te va
găsi cu mâinile pline de sângele săracilor, cu conştiinţa încărcată de atâtea
nedreptăţi, cu inima înveninată de ură? Dacă te va găsi şi nu ai timp să chemi duhovnicul să te
mărturiseşti, preotul să te împărtăşească?
Dacă te va găsi cu totul neîndreptat? Nenorocite păcătosule, cum te afli? Să-ţi pierzi viaţa nu este atâta
pagubă, pentru că trebuie să mori
odată. Să-ţi pierzi averea, nu este atâta pagubă, pentru că mântuirea ta nu stă
în avere. Dar să-ţi pierzi în acelaşi timp şi sufletul şi mântuirea? Unde sunt
lacrimi, ca să plângi atâta nenorocire? Cum poţi să dormi fără nici o grijă când te găseşti într-o primejdie atât
de mare? Cum umbli Fără grijă?
Cum trăieşti nepocăit? Cum nu te gândeşti odată?
Domnul nostru lisus Hristos stătea la Cina cea de Taină şi întorcându-se către ucenicii lui,
le-a spus: „Unul dintre voi mă va vinde” (Matei, XXVI, 21). Ucenicii aud un
astfel de cuvânt, se tulbură, se gândesc, se uită unul la altul şi fiecare întreabă: Oare nu sunt
eu trădătorul? „Nu suftt eu Doamne?”
(Matei, XXVI, 22). Eu vreau să
spun că voi toţi care sunteţi
dacă s-ar coborî un înger din cer să spună că unul din voi are să moară, v-aţi
tulbura, v-aţi gândi, v-aţi uita unul la altul şi v-aţi întreba: oare nu
stint eu? „Oare nu sunt eu, Doamne?” Printre ucenicii lui
Hristos lucrul era cu totul altfel: numai unul avea să-1 vândă şi ceilalţi se
gândesc. Voi toţi aveţi să muriţi, dar niciunul din voi nu se gândeşte să
spună: „Nu sunt eu, Doamne?” Ei, creştini păcătoşi! Dacă aveţi minte în
cap şi credinţă în inimă, fiecare din voi trebuie să se gândească şi să
spună: e sigur că am să mor; trebuie să mă gândesc să mor îndreptat, în harul
lui Dumnezeu. Este nesigur cum am să mor. Deci dacă nu ştiu timpul, să
mă pocăiesc, să fiu totdeauna gata. Astfel, creştinilor, sigură sau nesigură,
moartea nu este înfricoşătoare? Vrei s-o vezi? „Vino si vezi”. Dar îngăduiţi-mi mai
întâi să răsuflu puţin.
PARTEA A DOUA
înfricoşătoare
este moartea pentru aceia, care nu-şi aduc aminte de moarte. Sunt unii cărora
li se pare că sunt în această lume ca nişte mari copaci, care, înfipţi adânc cu
rădăcinile, sunt prinşi de pământ, ţin strâns şi au până departe inima cuprinsă de cele
pământeşti; de bogăţie, de moşii, de stăpânire; copaci care înalţă foarte sus vârful, se uită de
sus, cu mândrie, la slava deşartă, la
lucruri zadarnice; copaci care aruncă multă umbră, au faimă, consideraţie, nume; aceşti copaci nu se tem de vânturi;
aceşti oameni nu se gândesc la moarte: „Zis-am întru prisosinţa mea, nu
mă voi clăti în veac” (Psalmi, XXIX, 6). Dar când va sufla pe
neaşteptate crivăţ puternic şi va
doborî copacul, când se vor dezrădăcina rădăcinile lui, şi vârful lui va atinge pământul; când se vor
scutura frunzele lui, şi va dispărea
umbra lui; când se vor usca ramurile lui şi se va tăia în bucăţele pentru
foc, ce ajunge acel mare copac? Cenuşă. Adică, când va veni moartea, pe care n-o aşteaptă şi când n-o aşteaptă
acel om deşert; când va veni să
despartă pe suflet, care se ţine atât de strâns de această lume, care este atât de puternic încolăcit de această viaţă
şi va fi aruncată într-un mormânt o
atât de mare mândrie, câtă silă, câtă durere, ce lucru înfricoşător! Dar cel care se gândeşte că are să moară odată,
care se gândeşte că nu ştie când are să moară, se desprinde puţin câte puţin de
lume, puţin câte puţin se desleagă
de legăturile care-1 ţin legat de viaţă, se pregăteşte, se îndreaptă, aşteptând voinţa Domnului. Poate să vină moartea!
Ce-i face altceva decât
ridică din această vale a plângerii
ca să-1 aşeze în şanurile lui Avraam? Această moarte nu este înfricoşătoare, ci o moarte foarte dulce, este un
somn de odihnă, după cum o numeşte
dumnezeiasca Scriptură şi o călătorie foarte fericită din această viaţă de
plâns în împărăţia cerească.
Astfel, creştine, aici stă tot
temeiul cuvântării de azi: să te gândeşti totdeauna la. moarte, ca să trăieşti bine şi
să mori mai bine. Vrei să-ţi spun cum să faci? „Vino şi vezi”. Demostene
atenianul, voia să ajungă orator, dar firea nu urma voinţei, pentru că atunci când vorbea, făcea
unele strâmbături atât de urâte că provocau râsul ascultătorilor. Ce a făcut înţeleptul om? S-a gândit că truda şi sârguinţa
învinge firea. Pentru aceea şi-a tuns jumătate din părul capului lui, ca să nu
aibă prilej să iasă în piaţă şi să
se arate oamenilor. S-a închis singur într-o locuinţă, unde a făcut studiu şi exerciţiu pentru arta oratorică. Şi-a
pus înainte o oglindă şi acolo îşi
observa bine gesturile pe care le făcea. Şi-a atârnat deasupra lui o sabie goală
ca să-i înţepe umerii, pe care obişnuia să-i ridice mereu cu o strâmbătură de râs. în chipul acesta, cu timpul,
a îndreptat toate defectele firii si
a ajuns acel orator, atât de faimos, slava oratorilor şi lauda Greciei. Acelaşi
lucru te sfătuiesc să faci şi tu, creştine! Te trage pe calea pierzării fie natura cea rea, fie voinţa cea rea, fie
obişnuinţa cea rea. Tunde-ţi jumătate
din părul tău, adică aruncă, dacă nu este cu putinţă toate, cel puţin jumătate din grijile cele de prisos ale
lumii şi ale vieţii, închide-te un singur
ceas în fiecare zi numai tu în cămara ta; roagă-te lui Dumnezeu şi odată cu rugăciunea spune în tine însuţi; am să
mor odată; lucrul acesta e sigur.
Moartea este oglinda în care tu vezi „că eşti pământ şi în pământ ai să te întorci” (Facere, III, 19). Cu astfel de gânduri umileşti
gândul cel semeţ al trupului: „Ai aproape de tine, spune marele Vasile,
amintirea smereniei tale;
pleacâ-ţi în jos privirea şi ţi-a încetat mânia”. Am să mor, dar nu ştiu când. Lucrul acesta-i nesigur. Poate azi, poate mâine, poate
în ceasul acesta. Aceasta este sabia cea goală care atârnă .deasupra umerilor tăi, care te ţine în frica lui Dumnezeu, şi nu te
lasă să păcătuieşti. In chipul acesta
tu te îndrepţi şi eşti drept în această viaţă, iar în clipa morţii eşti sfânt. Ce mare leac este pentru viaţă aducerea
aminte de moarte.
( Ilie Miniat- Predici şi Didahii- traducere de pr.prof. Dumitru Fecioru)
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian