Duminica a IlI-a a postului-Conştiinţa omului acuză şi pronunţă sentinţa,

Nimeni nu scapă de Judecată!

„De cel care se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele,

Fiul
Omului se va ruşina, când va veni întru^%

                                        slava
Tatălui Lui cu Sfinţii îngeri”

(MarcuVlH,38).

O, judecată! O, suflete! Aşa am strigat cu suspin şi lacrimi, când făceam predica la a
doua venire a lui Hristos. Cum să nu mă tulbur, cum să nu mă tem, când mă gândesc că are să
vină un timp când eu, din mormântul meu,
voi auzi glasul unei trâmbiţe (Matei XXIV, 31; I Corinteni XV, 52; I
Tesaloniceni IV, 16), iar acesta va fi glasul lui Dumnezeu, care mă
cheamă la judecată. Atunci voi învia, îmbrăcat cu trupul ce-1 purtam în viaţa
pământească; atunci voi ţine o carte, care va fi propria mea conştiinţă, în care vor fi scrise
amănunţit toate câte am făcut, câte am gândit, câte am spus în tot cursul
vieţii mele; atunci voi da socoteală amănunţită de toate acestea, fără putinţă
de apărare sau scuză; atunci martorii mei vor fi cerul şi pământul, iar
judecătorul meu va fi Dumnezeu, numai dreptate, fără milostivire, numai
mânie, fără milă; judecata mea se va termina cu o hotărâre sau de
viaţă veşnică în rai, sau de muncă veşnică în iad..

O, judecată! O, suflete! Să nu vă aşteptaţi, creştini, să auziţi azi de la mine o predică despre a doua venire a lui
Hristos, cu descrierea împrejurărilor care
o însoţesc; să nu aşteptaţi să vă înfăţişez sfârşitul veacului sau alaiul scaunului de judecată, sau
cutremurul celor judecaţi sau măreţia
judecătorului, deoarece pe toate acestea le auziţi adeseori din sfintele cărţi ale Bisericii. M-am suit astăzi pe
acest sfânt amvon spre a vă face să
ajungeţi la sentimentul la care am ajuns şi eu, gândindu-mă la deasul judecăţii, adică să vă închipuiţi că a
venit ceasul acela şi să socotiţi că
stăm înaintea acelui înfricoşător Scaun de judecată. Aici nu vreau să vedem altceva decât: cine este cel care este
judecat? Un om! Cine este cel care judecă? Un Dumnezeu! Să vă gândiţi la două
lucruri: la conştiinţa omului şi la
dreptatea lui Dumnezeu. Din partea mea vreau să vă dovedesc mai întâi că conştiinţa omului acuză şi pronunţă
sentinţa, iar al doilea, că dreptatea
lui Dumnezeu judecă si răsplăteşte. Acest lucru vrea să-1 spună lisus Hristos
în Evanghelia de azi: „De cel care se va ruşina de Mine si de cuvintele
Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela se va ruşina şi Fiul
Omului, când va veni întru slava Tatălui Lui cu sfinţii îngeri” (Marcu
VIII, 38). în viaţa aceasta nimeni nu poate să fie şi acuzat şi judecător, sau
să fie judecător şi răsplăţilor; aceasta însă se va întâmpla la judecata viitoare: atunci conştiinţa omului şi
dreptatea lui Dumnezeu poate să facă şi una şi alta. Acest lucru m-a
făcut să mă tulbur şi să mă tem. O,
judecată! O, suflete!

Partea I

Unul din adevărurile neîndoielnice ale credinţei noastre ortodoxe este că va fi a doua
venire a lui Hristos, când va veni să judece vii şi morţii. In Vechiul Testament vorbesc cu mare tărie
profeţii, în Noul Testament Evangheliştii, iar învăţătorii Bisericii în
scrierile lor cu mare cutremur despre a doua venire a lui Hristos. în viaţa aceasta,
lumea este plină de nedreptate: mulţi
oameni răi o duc bine şi sunt slăviţi şi mulţi oameni buni sunt nefericiţi şi pedepsiţi. Dumnezeu însă este
drept. Prin urmare, în altă viaţă, trebuie să fie o judecată şi o răsplată
dreaptă: cei răi să-şi primească cuvenita
pedeapsă, iar cei buni cuvenita răsplată: „Cei care au făcut cele bune
spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea
judecăţii” (loan V, 29). Asta este pricina pentru care Dumnezeu nu pedepseşte în această viaţă pe toţi cei răi, nici
nu încununează pe toţi cei buni, ca
să ştim că aceasta are s-o facă la judecata viitoare, în altă viaţă. Lumea este cu totul rătăcită: câţi oameni buni nu
par răi în ochii lumii, din pricina
simplităţii şi nerăutăţii lor? Şi câţi oameni răi nu par buni în ochii lumii,
din pricina făţărniciei lor viclene şi învechite? Şi iarăşi: ce nu face violenţa
şi uneltirile oamenilor? Câţi tirani nu sunt la putere şi câţi nevinovaţi nu
sunt chinuiţi? Si cu toate că Dumnezeu, spre a arăta ca o rază a dreptăţii Lui a pedepsit pe mulţi
păcătoşi, ca pe Faraon (Ieşire V-X) şi pe Antioh (Cartea I a Macabeilor,
I-VI) şi a liberat pe mulţi oameni nevinovaţi,
ca pe losif (Facere XLI, 38-44) şi pe Suzana (Istoria Suzanei,l -64), totuşi cei mai mulţi păcătoşi în toată viaţa lor, s-au bucurat de cinste şi de slavă, iar cei
mai mulţi oameni nevinovaţi au murit în necinste şi insultă. Dumnezeu
însă este drept şi prin urmare trebuie odată să facă cunoscut, la
judecarea întregii lumi, care a fost adevărata răutate, care a fost adevărata
virtute şi să strălucească adevărul lucrurilor. Aşa gândeşte dintre învăţătorii
răsăritului, Hrisostom, iar din cei ai apusului, Augustin, anume că pentru ca să
se arate dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie o judecată viitoare şi să ne înfăţişăm
cu toţii înaintea înfricoşătorului Scaun de judecată, ca să fim judecaţi fiecare
pentru cele ce am făcut, fie bune, fie rele. O spune lămurit apostolul Pavel: „Cu
toţii trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de judecată a lui
Dumnezeu, ca să ia fiecare după cele ce a făcut, fie bine, fie rău”. O, judecată! O,
suflete!

în
acea zi mare toate sunt înfricoşătoare, după cum vi le-am tălmăcit în una din
predicile trecute; dar din toate celelalte, două lucruri mi se par mai înfricoşătoare:
unul, conştiinţa omului, care acuză şi dă sentinţa; altul, dreptatea lui
Dumnezeu care judecă „fie bine, fie rău” (II Corinteni V, 10). O, judecată! O, suflete!

Să începem cu cel dintâi. Nu este lucru mai urât decât păcatul, însuşi omul, pe care îl îndeamnă inima să-1 facă, n-are ochi să-1 vadă. îl face,
dar încearcă, pe cât e cu putinţă, să-1 ascundă. Când
este silit să-1 facă cunoscut în faţa judecăţii,
suferă chinuri şi tace; când merge de bună voie să-1 spună la mărturisire, sau îl preface cu măiestrie sau îl acoperă prin scuze. Pricina este negreşit că dacă
a putut să-1 facă, nu poate să-1 vadă. Cu adevărat conştiinţa este o
oglindă, de care cu voie şi fără de voie omul trebuie să se ruşineze. Femeia când
naşte copilul are dureri, dar după ce-1 naşte se bucură (loan XVI, 21). Sufletul,
dimpotrivă, când face păcatul se bucură, dar după ce-1 face are dureri; iar această
durere nu este altceva decât o înţepătură
a conştiinţei. Poate să tacă cât va voi pe dinafară gura, că înăuntru conştiinţa acuză; iar acuzarea
conştiinţei este cel mai mare chin al sufletului.

Gheorghie Chedrinos povesteşte în cronica lui că împăratul Constans al
Constantinopolului, de dragul scaunul împărătesc, care nu vrea să aibă tovarăşi
nici umbra, a silit pe fratele său mai mic, Teodosie, să părăsească palatul împărătesc,
să meargă să se facă cleric şi să fie hirotonit diacon. Fratele a fost
hirotonit, dar aceasta ‘nu i-a fost deajuns lui Constans, căci mai târziu, după
puţine zile, a pus de 1-a ucis. Noul Cain ucigător de frate, jefuitor de cele sfinte, socotea să trăiască fără frică şi fără primejdie, domnind fără fratele său; dar în noaptea aceea,
în întunericul de nepătruns, când tiranul voi să-şi închidă ochii pentru
somn, iată că-i stă înainte Teodosie,
fratele ucis pe nedrept, îmbrăcat cu sfintele veşminte diaconeşti, ţinând în mână un pahar plin cu sângele lui cald,
din care ieşea încă aburi. „Bea,
frate”, i-a spus cu voce ameninţătoare: „Eu sunt fratele tău,
Teodosie, pe care 1-ai ucis. Acesta este sângele meu, de care ai
însetat. Bea şi satură-ţi setea de sânge!
Bea, frate!” Nenorocitul împărat s-a cutremurat, s-a spăimântat şi
a rămas ca mort de această vedenie şi de astfel de cuvinte. Se sculă din pat,
nu mai putea dormi şi trecu în altă parte a palatului.
S,tă, se răsuflă puţin, se culcă din nou să doarmă, dar i se arată iarăşi aceeaşi vedenie, cu acelaşi pahar şi cu
aceleaşi cuvinte: „Bea, frate!” Aceasta azi, aceasta mâine, aceasta în fiecare zi; de fiecare dată când
se ducea să închidă ochii pentru
somn, venea şi fratele să-i spăimânteze inima: „Bea, frate!” Vrea să iasă afară pe câmp, în grădină,
la vânătoare, doar îşi va libera
sufletul lui chinuit de înfricoşătoarea vedenie, în conştiinţa lui pricina chinului. Pretutindeni îi întinde
paharul aducător de moarte: „Bea,
frate!” La urma urmelor, i se-urăşte şi se hotărăşte să plece din
Constantinopol, să treacă marea în Sicilia, doar îşi va schimba soarta schimbându-şi locul, dar în zadar. Pretutindeni
are acelaşi chin, pentru că poartă în
conştiinţa lui pricina chinului. Pretutindeni îl însoţeşte umbra aceea întunecată: „Bea, frate!” Dar
până când asta? Până când prin dreapta îngăduinţă a lui Dumnezeu, după ce mai
trăise puţini ani de viaţă chinuită, s-a
ucis în baie şi aici a terminat de băut acel pahar amar: „Bea,
frate!” Nenorocite Constans,
nefericite împărat! Cel care te înspăimântează atâta nu este un om înarmat sau viu, ci un mort, icoana
ireală a unui mort, o umbră, o
vedenie! Da, dar este păcatul pe care 1-a făcut, vederea căruia este atât de înfricoşătoare. A putut să-1 facă,
dar nu poate să-1 vadă. Conştiinţa
este aceea care îl acuză, iar acuzaţia conştiinţei este un chin de nesuferit:
„Bea, frate!”

Cu toate acestea, în viaţa de aici, conştiinţa este un acuzator ascuns, pentru că ascuns este
şi păcatul. Nimeni¹ nu aude acuzaţiile ei decât cel care a păcătuit, în
ziua judecăţii, însă, conştiinţa este un acuzator vădit, pentru că vădit este şi păcatul, iar
acuzaţiile ei le aude şi cel care a păcătuit,
le aud şi toţi îngerii şi toţi oamenii şi toţi demonii. Atunci toţi, cu ochii
deschişi, vom vedea nu un vis sau o vedenie, ci cu adevărat pe omul acela pe care 1-am omorât cu mâna noastră sau
cu uneltirile noastre; îl vom vedea ţinând în mâinile lui paharul plin cu sângele
său şi zicând: „Bea, frate!” Fiară setoasă de sânge, tu m-ai omorât şi tu,
cu darurile tale ai cumpărat pe judecător sau, cu minciunile tale, ai amăgit dreptatea,
aşa că
moartea-mea a rămas fără răzbunare. Copiii mi-au rămas orfani, fără nici o purtare de
grijă, femeia văduvă iar rudele mele îndurerate. Zadarnic au plâns până acum.
Dar acum, înaintea dreptăţii dumnezeieşti, înaintea lui Dumnezeu
Judecătorul, îţi arăt sângele meu şi-ti spun: „Bea, frate!” Atunci vom vedea pe
săracul nedreptăţit de noi strigând: „Bogate nesăturat, stăpâne nedrept,
negustor lacom, toată viaţa mea ţi-am plătit şi niciodată nu mi-am primit
înapoi chitanţa ce ţi-am dat; ţi-am slujit ca un sclav şi toate ostenelile
mele, toate rodurile mele, tot venitul meu a fost dat ca să-mi plătesc
datoria, dar datoria mea trăieşte încă. Numele meu este scris încă în condicile
tale. Dobânzi peste dobânzi, datorii peste datorii; ele mi-au mâncat toată
agoniseala mea; copiii argăţesc, femeia îmi slujeşte la străini, casa mi s-a
stins. Am rămas gol. Ai însetat de sângele meu? Bea, deci, acum sângele
meu! „Bea, frate!” Atunci vom vedea cu adevărat chiar pe lisus Hristos cu
sfântul potir al tainelor, mustrându-ne pe noi, arhiereii şi preoţii:
„Clericie jefuitor de cele sfinte! De atâtea ori ai îndrăznit să slujeşti, dar nu
te-ai gândit vreodată să te mărturiseşti mai întâi. Ai apucat cu mâini necurate
sfintele sfintelor Mele. Te-ai împărtăşit cu buze pângărite din tainele Mele. Ai
stat în piaţă şi ai părăsit Biserica. Te-ai îngrijit de casă-ţi, şi ai uitat
altarul. Ai cumpărat şi ai vândut harul Meu, ai călcat în picioare sângele Meu,
bea deci! „Bea, frate!” Atunci vom vedea pe acei pruncişori, ucişi de
unele mame cu inima de piatră chiar în pântecele lor, plângând cu lacrimi
amare: „Mame ucigaşe de prunci, voi sau din pricina scumpetei ca să nu ne
hrăniţi sau ca să ascunderi necinstea voastră, ne-aţi omorât de două ori,
pentru că ne-aţi lipsit şi de lumina vieţii şi de lumina slavei dumnezeieşti.
Blestemată să fie gura care v-a dat acel sfat neomenos!’ Blestemată să fie
mâna care v-a adus acea buruiană aducătoare de moarte! .Blestemat să fie
cugetul vostru, care ne-a omorât înainte de a ne naşte. Uitaţi-vă la sângele
acela curat şi nevinovat cu care aţi pângărit pământul! „Mamelor,
beţi!”

Dar mintea noastră, Dumnezeul meu, care nu stă degeaba niciodată în tot cursul vieţii noastre, câte n-a
cugetat! Iar limba noastră, care nu încetează niciodată, câte n-a vorbit! Dar
voinţa noastră, atât de uşor

îndreptată spre rău,
câte n-a făcut! Atunci, toate câte am păcătuit cu limba, până la cuvântul nefolositor, câte am
păcătuit cu mintea, chiar cele mai mici gânduri, toate, cum s-au săvârşit (Cum
s-au săvârşit, lipsă în M, adăugat după V), unde s-au săvârşit şi când s-au
săvârşit, fiecare cu circumstanţele sale
proprii, se vor arăta înaintea ochilor noştri şi-n ochii întregii lumi. „Vom vedea, spune Marele
Vasile, pe toate deodată, ca şi cum
faptele noastre s-ar înfăţişa şi ni s-ar arăta înaintea minţii noastre cu propriile
lor caractere, fiecare faptă aşa cum a fost rostită şi cum a fost
săvârşită” (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt despre pocăinţă). O, şi ce privelişte! Atunci se va vădi ceea ce era
făţărnicie şi părea virtute; ceea ce era
invidie şi părea râvnă; ceea ce era viclenie şi părea prietenie; ceea ce era clevetire şi părea îndreptare. S-a aflat o
scrisoare mincinoasă? Atunci se va
arăta condeiul care a scris-o! S-a pierdut vreun vas sfânt din Biserică. Atunci se v-a înfăţişa mâna care 1-a furat! S-a
săvârşit vreo viclenie, vreo calomnie? Atunci se va arăta gura care a
plăsmuit-o! A fost înşelată o fată nevinovată?
Stă ascuns vinovatul? Este condamnat nevinovatul? Atunci, atunci va fi cunoscut adevăratul tată al
copilului. Atunci va fi descoperit înşelătorul
căruia noi ne închinam ca unui sfânt. Atunci vom cunoaşte pe desfrânatul pe care-1 socoteam îndreptar al
castităţii. Vom vedea lupul, care părea oaie, pe Iuda, iubitorul de
arginţi şi trădătorul care părea apostol. Atunci vom cunoaşte pe Isav cel
viclean, care părea lacov cel bun. O, şi ce
ruşine! „Vom vedea toate deodată, ca şi cum faptele noastre ni s-ar
înfăţişa şi ni s-ar arăta înaintea minţii noastre, cu propriile lor caractere, fiecare faptă aşa cum a fost rostită şi
cum a fost săvârşită”.

Vai de mine! Mă trec sudori reci, sunt cuprins cu totul de ruşine, când, mă duc să-mi spun
păcatul unui duhovnic, despre care sunt încredinţat că-1 ţine ascuns, că nu-1
spune nimănui, că nu mă pedepseşte, că mă iartă, şi să-mi arăt păcatul
înaintea ochilor tuturor îngerilor şi să nu se scârbească de mine? înaintea ochilor tuturor
sfinţilor şi să nu-mi întoarcă spatele? înaintea
ochilor tuturor cetelor demonilor şi să nu râdă de mine?

O, şi
ce ruşine, şi ce tulburare! Dar să simt că propria mea conştiinţă,, mă mustră? O, şi ce chin!
Atunci voi spune eu însumi: Aceste păcate pe care le văd, aceste păcate mari şi înfricoşătoare sunt
toate ale mele! într-atâta lumină, care
luminează cele ascunse ale întunericului, nu pot să le ascund, căci asta
este „ziua descoperirii” (Romani II, 5). Dumnezeu mi-a dat în viaţa de aici un mijloc foarte uşor ca
să fiu iertat: cu un singur  cuvânt, pe care 1-aş fi spus:
„Am păcătuit” şi numai cu un singur cuvânt, pe care 1-ar fi spus un duhovnic:
„lartă-ţi-se păcatele!”, aş fi fost iertat şi n-am făcut-o. Mi-au spus-o deschis predicatorii, tainic duhovnicii, dar n-am făcut-o! O ştiam şi n-am făcut-o! Am trăit
atâţia ani, am avut timp s-o fac şi
n-am făcut-o! Mai am vreun cuvânt-de apărare? Nu-mi erau de ajuns păcatele mele
şi m-am încărcat şi cu păcate străine! Cutare n-a vrut să dea mărturie
mincinoasă sau cutare să ucidă, dar eu 1-am îndemnat. Fecioara aceea sărmană sau femeia aceea cinstită, s-a ferit cât a putut,
dar eu, prin înşelăciune sau cu forţa, am târât-o în casă de desfrâu.
Cutare tânăr nu ştia încă ce-i păcatul, dar
cuvintele si discuţiile mele i-au stricat caracterul, otrăvindu-i auzul. Eram preot şi-am întrecut pe laici în
scandal. Eram căsătorit şi-mi ţineam
amanta în ochii soţiei mele. Eram tată şi am fost pentru copiii mei învăţătorul răutăţilor. Am fost printre oameni
om care eram pildă de pierzare. Nu
puteam oare să mă osândesc singur, fără să nu trag şi pe alţii la osândă
prin sfatul meu, prin pilda mea, prin scandalul
meu? Mai am vreun cuvânt de apărare? (Mai am vreun cuvânt de apărare, lipsă în M. adăugat după V).

Mă
căiesc, dar nu-mi foloseşte la nimic, căci a trecut timpul iertării. Timpul acesta este
timpul răsplătirii. Deci, ce pot să fac? Mă acuz pe mine însumi şi-mi dau
singur sentinţa. Dumnezeule, nu-i nevoie de judecata Ta, mă osândeşte
conştiinţa mea! Merg de bună voie să mă ascund în iad ca să nu-mi văd păcatele
mele. Primeşte-mă, iadule! Raiul nu mai este pentru mine! O spun şi mă
cutremur!

Aşa
acuză, creştini, aşa hotărăşte propria noastră conştiinţă, care este şi acuzator şi
judecător. „Nu este, spune dumnezeiescul Hrisostom, judecător atât de treaz cum
este conştiinţa noastră” (Sf. loan Hrisostom, Cuvântul IV la Lazăr şi la bogat).

Dar stai, stai
suflete păcătos, unde te
duci? După ce propria ta conştiinţă te-a
acuzat şi ţi-a pronunţat sentinţa, aşteaptă, căci trebuie ca şi dreptatea
lui Dumnezeu să judece şi să răsplătească. O, judecată! O, suflete!

Creştini,
trebuie să fac ca acel pictor înţelept, care pentru că socotea cu neputinţă să
picteze chipul Elenei, care era rezumatul întregii frumuseţi a firii, 1-a pictat
acoperit cu un voal, lăsând ca mintea să-si închipuie ceea ce nu putea să picteze mâna. Trebuia ca şi
eu aici să mă cobor de pe amvon, să acopăr
cu tăcerea chipul lui Dumnezeu-Judecătorul, aprins de

toată mânia dreptăţii dumnezeieşti, şi să
las ca mintea voastră să-şi închipuie ceea ce limba mea nu poate să înfăţişeze.
Cât este de înfricoşător pentru ochii omului chipul lui Dumnezeu! Am descris-o
în altă predică mai pe larg. Acum spun atâta numai: Ştiu că atunci când
Dumnezeu s-a pogorât .pe Muntele Sinai, locul acela a devenit foarte
înfricoşător. „Acolo, spune dumnezeiasca Scriptură, erau flăcări de
foc, acolo tunete si fulgere”, în aşa fel încât tot poporul lui Israil, care
le auzea şi le vedea de departe, s-a spăimântat (Ieşire XIX, 16). Şi totuşi acolo
Dumnezeu nu s-a pogorât să judece, ci să dea legea. Dar când va veni întru -slava
Lui, nu ca să dea legea, ci ca să judece pe cei care i-au călcat legea? Când va veni cu
toată slava
Lui, fără nici un acoperământ să judece cu toată mânia Lui fără nici o milă? Ah, aceasta o
acopăr şi o tac şi las ca mintea voastră să înţeleagă ceea ce limba mea nu poate să înfăţişeze.
Cum este numai mânia lui Dumnezeu, fără
nici o milă? „Dumnezeul meu, cine cunoaşte tăria mâniei Tale şi de frica Ta, mânia Ta să-o numere!” (Psalmi LXXXIX, 13). Pentru asta şi dumnezeiescul Hrisostom spune:
„într-adevăr gheena şi munca iadului
sunt de nesuferit; dar dacă ai pune mii de gheene nu se vor putea compara cu a
vedea faţa Lui blândă întorcându-se de la noi şi ochiul Lui cel dulce nesuferind să ne privească”. Dar
pentru ce este numai mânie fără milă?
Pentru că atunci judecă şi răsplăteşte. Şi dacă vei gândi bine, acesta este
momentul cel mai înfricoşător al venirii a doua a lui Hristos.

Dumnezeu judecă pe păcătos în două chipuri. In viaţa
aceasta, Dumnezeu judecă pe păcătos, cum
judecă judecătorul pe cel ce a greşit, pentru
că păcatul poate să fie şters prin pocăinţă; se poartă cu el, însă, cum se poartă tatăl cu fiul, nu cu toată mânia lui. „Nu
se va aprinde toată mânia Lui” zice profetul (Psalmi
LXXVII, 43). îl judecă cu o mânie măsurată
ca să se înţel.epţească păcătosul prin rana ce-o primeşte şi ca să se întoarcă
prin certarea ce i-o face Dumnezeu, după cum spune Grigore Teologul: „Ca să se înţelepţească cel rănit
şi să se-întoarcă la Dumnezeu cel
certat”. Astfel aici pe pământ dreptatea Lui judecă, dar în acelaşi timp
şi îndelung rabdă; este judecător drept, puternic, dar şi îndelung răbdător. în viaţa cealaltă însă, pentru că păcatul nu mai
poate să se şteargă prin pocăinţă
(căci atunci nu mai este timp-de pocăinţă), îl judecă pe păcătos, ca pe un vinovat, şi se poartă cu el ca şi cu un
duşman: ca vinovat, îl judecă, iar
ca duşman, ^răsplăteşte. Pe pământ, Dumnezeu feste şi Judecător şi Tată. Dincolo, este şi Dumnezeu judecător
(Dumnezeu judecător, lipsă în M,
adăugat după V.), şi „Dumnezeul răsplătirilor” (Psalmi XCIII,
1). Dar ce răsplătire are să facă
Dumnezeu?

Un rege al Sciţiei omorâse pe fiul
său, pentru că el, printr-o greşeală, călcase legea lui. De atunci a poruncit să
atârne, când judeca, la scaunul de judecată, sabia cu care tăiase capul fiului
său. A poruncit de asemenea ca atunci când iese din palat ca să se plimbe, cineva să
ţină sabia sus în mână ca s-o vadă întreg poporul şi să se teamă. Prin asta a
vrut să spună: O, voi care sunteţi sub stăpânirea mea, uitaţi-vă la sabie şi
cunoaşteţi pe cine aveţi de împărat. Ca să răzbun legea mea nu mi-a fost milă de fiul meu. Fiecare vinovat să
se uite la sabia asta, plină de sângele fiului meu, şi să se gândească ce fel de
dreptate va găsi la acela care, pentru că a vrut să fie judecător, a uitat
că este tată.

Pentru că Fiul întrupat al lui Dumnezeu a purtat păcatul oamenilor şi s-a făcut blestem
pentru noi (Galateni III, 13), după cum zice apostolul, Tatăl ceresc L-a
hotărât să moară sus pe Cruce. Acum, când va sta pe tron înalt şi ridicat ca
să judece vii şi morţii, înaintea tronului se va arăta şi Crucea: „Atunci
se va arăta semnul Fiului Omului” (Matei XXIV, 30). Dar pentru ce? Ca să
vadă păcătoşii şi să se înfricoşeze. Şi într-adevăr se vor înfricoşa „şi
vor plânge toate seminţiile pământului” (Matei XXIV, 30), când vor auzi pe Dumnezeu şi Tatăl,
spunându-le aşa: Nerecunoscătorilor, viaţa
Fiului Meu era mai de preţ decât toate vieţile îngerilor şi ale oamenilor; am dat-o la moarte. Sângele Fiului Meu era
cel mai scump mărgăritar al raiului;
1-am vărsat tot pe pământ. Dragostea pentru
Fiuî Meu era mai înflăcărată decât toate flăcările serafimilor; am dat-o. N-am avut ceva mai de preţ, nici ceva mai
iubit decât pe Fiul Meu Unul-Născut;
L-am jertfit sus pe Cruce. Nu v-a ajuns asta să vă facă să înţelegeţi ura ce-o am împotriva păcatului? Ieşiţi
cu păcatul înaintea ochilor Mei? Pe
această Cruce văd moartea Fiului Meu; în voi văd pricina morţii Lui. M-aţi silit voi să-mi omor Fiul,
pentru păcatele voastre. Acum Fiul
Meu mă sileşte să răzbun moartea Lui. Sunt judecător, dar sunt şi Tată. Ca
judecător, judec; iar ca Tată, trebuie să fac răsplată. Dreptatea Mea vă cunoaşte ca vinovaţi, iar dragostea Mea vă
are ca duşmani. Prin urmare „duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului
si îngerilor lui” (Matei XXV, 41).

Păcătoşilor,
care mă ascultaţi, nu vă cutremuraţi? Nu spăimântaţi! Sunteţi şi vinovaţi
şi duşmani ai lui Dumnezeu! Dacă nu i-a fost milă de Fiul Lui – „N-a
cruţat pe Fiul Lui” (Romani VIII, 32) – îi va fi milă de duşmanii Lui? Nu, nu,
ticăloşilor! Gândiţi-vă că sângele lui Abel, al uni om, a strigat
răzbunare (Facere IV, 10); cu cât mai mult va striga
răzbunare sângele
lui Hristos; sângele unui Dumnezeu, care, în timp ce era spânzurat pe Cruce se ruga
pentru iertarea lor: „Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 34),
iar când va veni întru slava Lui va cere răzbunare: „Judecă-mă
Dumnezeule si apără dreptatea mea!” (Psalmi XLII, 1). Gândiţi-vă că
dreptatea lui Dumnezeu judecă păcatele voastre, iar dragostea lui Dumnezeu răzbună
moartea Fiului Lui. Astfel luptă împotriva voastră dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi vi
se face în acelaşi timp şi judecată şi
răsplată. Şi iarăşi: măsuraţi dragostea ce-o are pentru Fiul Lui; ea este
nemărginită; măsuraţi acum şi ura ce-o are faţă de păcat, care L-a silit
să jertfească pe Fiul Său atât de iubit; ura Lui este nemărginită. Măsuraţi acum, din o astfel de dragoste şi din o
astfel de ură cum va fi judecata şi
răsplata Lui. Vai, cine poate s-o socotească! O, judecată! O, suflete!

Partea a Il-a

Profetul Daniil în al şaptelea capitol al profeţiei lui, iar loan Teologul
în
capitolul al douăzecilea al Apocalipsei, spun că în ziua judecăţii se vor deschide cărţile.
Cărţile acestea sunt acelea în care sunt scrise toate faptele săvârşite în
întreaga noastră viaţă. Şi mi se pare că sunt două cărţi: în una sunt scrise faptele
rele săvârşite, păcatele noastre, iar în alta faptele bune săvârşite, virtuţile
noastre.

Mai întâi se deschide cartea care cuprinde
păcatele noastre. Pe o parte a cărţii este scris păcatul ce 1-am săvârşit cu toate
împrejurările de persoană, de timp, de loc şi altele. Dacă pe partea cealaltă a
cărţii este însemnat că am mărturisit păcatul acela, că ne-am pocăit, că am făcut
cuvenita lui răscumpărare
prin rugăciuni, post, milostenie, după canonul dat de duhovnic, dreptatea lui Dumnezeu nu ne cere socoteală de acel păcat.
Este scrisă datoria, dar este scrisă şi răscumpărarea. Astfel, dacă în viaţa de
aici ne mărturisim cum trebuie, să
nu ne temem de judecata viitoare. Aşa ne mângâie mângâierea păcătoşilor, dumnezeiescul Hrisostom: „Dacă vom putea în viaţa de aici să ne spălăm prin
mărturisire de păcatele noastre, mergem dincolo curaţi de păcate”
(Sf. loan

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian