Intru aceasta zi, povestire din minunile Maicii Domnului, despre Sfantul Damaschin si vindecarea mainii lui celei taiate, de catre Cea Nevinovata.

Stapana, preacurata, Maica!

Se vede in viata Sfantului Ioan Damaschin, pe care a scris-o
preainteleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum ca, in vremea lui Leon
Isaurul, era mare gonire si lupta impotriva icoanelor, in
Constantinopol, si pe multi dreptcredinciosi i-a osandit imparatul cel
urator de Hristos la felurite munci. Deci, instiintandu-se de aceasta,
Ioan de la Damasc, care era intaiul sfetnic al stapanitorului
saracinilor, scria in fiecare zi epistole si le trimitea la
Constantinopol, ortodocsilor, intru care arata, cu marturii vrednice de
crezare, ca cei care nu se inchina sfintitelor icoane sunt eretici si
fara de Dumnezeu si straini de Imparatia lui Hristos.

Iar
auzind imparatul de aceasta, a cerut sa-i dea una din scrisorile lui
Ioan, pe care a aratat-o scriitorilor sai intrebandu-i pe dansii daca
cineva dintre dansii poate alcatui intocmai chipul scrisorii. Deci s-a
aflat unul preaiscusit la frumoasa scriere, care a fagaduit imparatului
ca va scrie alta asemanatoare, incat, nici insusi Ioan sa nu cunoasca
scrisul, ca este strain. Deci, acestuia i-a poruncit imparatul cel
viclean de a scris catre dansul o epistola, ca din partea lui Ioan.
Intru care acesta zicea: „Imparate, intru multi ani sa traiesti,
inchinaciunea cea cuviincioasa imparatiei tale aduc eu, robul tau, Ioan
din Damasc. Si iti arat ca sa stii ca cetatea noastra este in vremea
aceasta slabanogita, pentru ca lipsesc cei mai multi ostasi ai
agarenilor, fiind plecati la razboi. Si daca vei trimite putina oaste,
cu lesnire o iei si iti voi ajuta si eu la o lucrare ca aceasta, pe cat
pot, ca in mainile mele este toata cetatea.”. Aceasta si altele mai
mult scriind, vicleanul imparat a facut si alta scrisoare cu mana sa
catre stapanitorul agarenilor, zicand acestea: „Prea bun neam si
preaiubite dregatorule al cetatii Damascului, sa te bucuri! Stii ca nu
este nici un lucru mai fericit si mai laudat, si lui Dumnezeu placut,
decat dragostea, ca sa pazeasca cineva tocmelile cele de pace. Pentru
aceasta nu voi sa stric prietenia, pe care o am cu bunul tau neam, cu
toate ca si un prieten al tau adevarat, ma indeamna si ma cheama pe
mine la aceasta si imi trimite scrisori de multe ori, ca sa vin sa ma
razboiesc cu tine.

Iar, pentru incredintarea ta, iti trimit una
din scrisori, ca sa cunosti adevarata prietenie pe care o am catre tine
si viclesugul si raul narav al aceluia care a scris”.

Aceste
doua scrisori le-a trimis printr-un rob al sau, imparatul cu numele de
leu si cu socoteala de sarpe, la cel viclean si barbar. Acesta,
vazandu-le, s-a maniat si, chemand pe Ioan, i le-a aratat. Iar acesta,
intelegand viclenia imparatului, marturisea adevarul, spunand, nu numai
ca nu a scris el, ci nici macar in mintea lui nu a avut niciodata asa
ceva. Dar barbarul, biruit fiind de manie, n-a crezut, nici soroc nu
i-a dat ca sa arate adevarul, ci a poruncit sa-i taie mana lui.

Deci,
s-a taiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urasc pe Domnul, si in
loc de cerneala, cu care se vopsea mai inainte, s-a vopsit cu al sau
sange. Si mana au spanzurat-o in targ, ca sa o vada toti. Deci, dupa ce
a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitori, rugandu-se tiranului sa-i dea
mana sa o ingroape, ca sa-i usureze durerea lui. Iar acela a primit si
i-a dat-o. Deci, Ioan, luand-o si intrand in casa lui, a cazut la
pamant cu fata in jos, inaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu,
zicand, cu lacrimi si cu credinta: „Stapana, preacurata, Maica ceea ce
ai nascut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeiestile icoane dreapta mea
s-a taiat. Cunosti pricina bine, pentru care s-a inrait Leon.
Grabeste-Te, dar si-mi vindeca mana mea. Dreapta Celui Prea-Inalt, Care
S-a Intrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta. Asa si
acum, dreapta mea aceasta sa o vindece, pentru rugaciunile Tale, ca sa
poata scrie, cu dulci si intocmite cantari, laudele care se cade a se
da Tie, Nascatoare de Dumnezeu si Celui ce S-a nascut din Tine si
impreuna-ajutatoare sa se faca dreptei credinte.

Acestea
zicandu-le, cu lacrimi, Ioan, a adormit si a vazut icoana Pururea
Fecioarei, care ii zicea lui cu linistita privire: „Vezi ca sanatoasa
s-a facut mana ta, de acum nu te mai supara pentru aceasta, ci fa-o pe
ea trestie a scriitorului ce scrie degraba, dupa cum m-ai fagaduit
mie.” Deci, desteptandu-se si vazand vindecata si lipita mana lui, o,
prea mare puterea ta, Preacurata, s-a bucurat cu duhul, pentru Dumnezeu
si pentru Maica Lui, ca a facut cu dansul marire Cel Puternic. Deci,
toata noaptea veselindu-se, a cantat cantari de multumire lui Dumnezeu,
zicand: „Mana Ta cea dreapta, Doamne, s-a proslavit intru tarie.
Dreapta Ta a vindecat dreapta mea cea taiata. Si cu aceasta va sfarama
pe vrajmasii care nu cinstesc prea cinstita icoana Ta si a Celeia ce
Te-a nascut pe Tine. Si prin mana mea va zdrobi pe stricatorii de
icoane cei potrivnici slavei Tale”. Deci, a trecut toata noaptea,
veselindu-se si cantand laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui
Dumnezeu.

Iar cand s-a facut ziua si au vazut vecinii lucrul
cel minunat, s-a facut cunoscut la toata cetatea. Insa niste uratori de
Hristos au uneltit si, ducandu-se, au spus stapanitorului cum ca n-a
taiat mana lui Ioan, ci altuia, unui oarecare rob al lui, care, ca sa-i
faca daruri domnului sau, a primit sa i se taie mana lui, pentru care
fapta i-a dat arginti nenumarati. Iar stapanitorul a poruncit ca sa
vina Ioan, sa vada mainile lui. Si, venind i-a aratat mana cea taiata,
care avea un semn rosu imprejur, pe care l-a lasat inadins Preasfanta,
ca nemincinoasa marturie a taierii. Deci, ii zicea barbarul: „Care
doctor te-a vindecat si ce fel de doctorie a pus?” Iar Ioan, cu
stralucit si mare glas, s-a facut propovaduitor minunii, raspunzand:
„Domnul meu, doctorul ce Atotputernic, Care are deopotriva atata putere
cata voire are.” Iar stapanitorul a zis: „Iarta-ma omule, ca, dupa cum
se vede, nevinovat esti, si nu ai gresit in pricina aceasta si cu
nedreptate te-am osandit. Ai, dara, cinstea cea dintai, ca sa fii
intaiul sfetnic al meu si ma fagaduiesc tie, ca sa nu fac candva nimic
fara sfatul si voirea ta.” Iar Ioan a cazut la picioarele lui,
rugandu-se ca sa-l ierte, ca doreste sa se duca sa slujeasca Facatoarei
de bine, dupa cum i-a fagaduit. Deci, dupa ce s-a impotrivit multa
vreme, s-a invoit stapanitorul si i-a dat voie sa se duca unde voieste.
Iar Ioan, multumind, s-a dus. Si, impartind saracilor averea sa si
slobozind pe robii sai s-a dus la manastirea Sfantului Sava. Si,
facandu-se monah, s-a suspus la ascultare la un batran.

( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian