Din viata Sfantului Ioan Damaschinul, ca monah

O, fiule al ascultarii lui Hristos!

Si luand batranul pe Ioan la chilia sa si temelia vietii celei cu
fapte bune incepand a pune intru dansul, mai intai acest fel de
randuiala i-a dat lui: nimic sa nu faca dupa voia sa, ostenelile sale
si rugaciunile cele cu sarguinta, ca pe oarecare jertfa sa le aduca lui
Dumnezeu; sa verse lacrimi din ochii sai, daca voieste a-i curati
pacatele vietii celei trecute, pentru ca acelea se socotesc inaintea
lui Dumnezeu, ca jertfa mai scumpa decat toata tamaia. Si aceste
randuieli erau incepatura a faptelor acelora, care se savarsesc prin
osteneala trupeasca. Iar cele ce se cuvin sufletului, le-a legiuit
staretul pe acestea: Sa nu scrie in mintea sa vreo nalucire lumeasca,
nici sa-si inchipuiasca in minte fete necuvioase, ci sa-si pazeasca
mintea sa intreaga si curata de toata impatimirea cea desarta si de
toata ingamfarea; sa nu se laude cu multimea intelepciunii sale, si in
cele ce a invatat sa nu i se para ca a ajuns in toate la capatul
desavarsirii, sa nu pofteasca oarecare descoperiri, si instiintare de
taine ascunse; sa nu-si puna nadejdea in intelegerea sa, cum ca este
neclatita si nu poate cadea si a se rataci din calea adevarului, pana
la sfarsitul vietii sale. Ci sa stie ca gandurile sale sunt
neputincioase si sa stie ca intelegerile sale pot fi gresite. Si pentru
aceea sa se sarguiasca a nu-si lasa gandul sau a se imprastia
pretutindenea, ci sa se ingrijeasca a-l aduna pe el, pentru ca asa
mintea lui sa se lumineze de Dumnezeu si sufletul sau sa i se
sfinteasca si trupul sa i se curateasca de toata spurcaciunea. Si
amandoua acestea, trupul si sufletul, sa se impreuneze cu mintea si asa
se va face in chipul Sfintei Treimi si se va savarsi pe sine om nu
trupesc, nici sufletesc, ci cu totul duhovnicesc, schimbandu-se prin
voirea a celor doua omenesti parti, ale trupului si ale sufletului
intru cea a treia si mai inalta, in minte.

Niste randuieli ca
acestea scriind tatal fiului si dascalul ucenicului, a adaugat si
aceste cuvinte catre dansul: „Nimanui sa nu trimiti vreo scrisoare,
nici sa graiesti catre cineva ceva din invataturile cele din afara.
Tacerea sa ai cu intelegere, pentru ca stii ca nu numai iubitorii de
intelepciune ai nostri invata tacerea, ci si Pitagora porunceste
ucenicilor sai, de multa vreme, sa pazeasca tacerea. Si sa nu ti se
para cum ca chiar si cele bune este bine a le grai oricand, asculta pe
David care zice: „Amutit-am si m-am smerit si nici de bine n-am grait.
(Ps. 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, asculta:
„Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu” (Ps. 38, 4), adica,
negrait e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins intru dansul din
cugetarea la Dumnezeu.”

Deci, toate invataturile acestea ale
batranului au cazut in inima lui Ioan ca o samanta intr-un pamant bun
si, odraslind, s-au inradacinat. Pentru ca, destula vreme vietuind
langa acel batran de Dumnezeu insuflat, Ioan pazea cu dinadinsul toate
cuvintele lui si asculta poruncile lui, supunandu-se lui fara de
fatarie, fara de graire impotriva si fara de orice cartire. Pentru ca,
ce folos este ascultatorului celui ce are in maini fapte si in gura
cartirea, cand implineste porunca, iar cu limba sau cu mintea cele
impotriva graieste? Si cand se va indrepta unul ca acesta? Niciodata.
Si unii ca acestia in desert de ostenesc si li se pare cum ca savarsesc
o fapta buna, care impreuna cu ascultarea poarta in sanurile sale pe
sarpele cartirii. Insa fericitul Ioan, ca un adevarat ascultator, se
afla fara de cartire intru toate slujbele cele ce i se porunceau lui.

Iar
odinioara, batranul, vrand sa ispiteasca ascultarea si smerenia lui
Ioan, a adunat multime de cosnite, ca acelea erau lucrul mainilor lui,
si a zis catre Ioan: „Am auzit, fiule, cum ca, in Damasc, cosnitele cu
mai mult pret se vand, decat in Palestina si noua multa ne este
neindestularea la cele de trebuinta ale chiliei, precum singur vezi;
deci, ia cosnitele acestea si te du degraba la Damasc si le vinde pe
ele acolo. Si cauta sa nu le vinzi pe ele mai cu putin pret decat cel
randuit.” Si a randuit batranul pret mare cosnitelor, indoit mai mult
decat se cuvenea. Iar ascultatorul cel adevarat nu s-a impotrivit nici
cu cuvantul, nici cu mintea, nici n-a zis ca aceste cosnite nu sunt
vrednice de un asa pret si nici ca Damascul este departe, nici n-a
grait in cugetul sau: „Ma rusinez a ma duce in cetatea aceia, intru
care odinioara am fost cunoscut tuturor si dregator slavit.” Nimic din
acestea n-a zis, nici a cugetat, urmator fiind stapanului Hristos,
Celul ce S-a facut ascultator pana la moarte. Ci, indata zicand:
„Blagosloveste parinte”, a luat cosnitele in spate si s-a dus degraba
la Damasc. Si umbla prin cetate in haine proaste si rupte, vanzand in
targ cosnitele sale. Si, de voia vreun om sa cumpere vreo cosnita,
intreba pretul, cum se vand. Si, auzind un pret ca acela, asa de mare,
il batjocorea si radea de el, iar altii si cu mustrari il certau si-l
ocarau. Pentru ca nu era cunoscut fericitul Ioan de toti locuitorii
cetatii, de vreme ce era acoperit de straie saracacioase, de care,
odinioara, purta haine tesute cu aur, si fata ii era schimbata de post,
obrazul uscat si frumusetea vestejita.

Iar un oarecare
cetatean, care odinioara ii fusese lui sluga, pe vremea dregatoriei
sale, stand acolo in dreptul lui si luand seama cu multa staruinta la
fata lui, l-a cunoscut cine este si s-a mirat de chipul lui cel
saracacios si s-a umilit si, oftand din inima, s-a apropiat de dansul
ca de un necunoscut si i-a dat lui pretul cel oranduit de staretul sau
pe toate cosnitele. Nu ca-i trebuiau lui cosnitele, ci milostivindu-se
spre un om ca acela, care dintru atata slava si bogatie a venit, pentru
Dumnezeu, intru atata smerenie si saracie. Iar el, luand pretul pe
cosnite, s-a intors catre cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la
razboi, surpand la pamant pe potrivnicul diavol si impreuna cu el si
mandria cu marirea desarta, prin ascultare si prin smerenie.

Iar,
intr-una din zile, un frate al manastirii a rugat pe Ioan ca sa-i
alcatuiasca un tropar de mangaiere, ca adormise fratele lui cel dupa
trup. Deci, Ioan se temea sa nu supere pe batranul staret. Insa s-a
biruit de multa rugaciune a fratelui si, scriind niste tropare
preafrumoase si jalnice, adica acestea: „Care este desfatarea cea
lumeasca? Oamenilor, pentru ce in desert ne tulburam, ca toate sunt
desertaciune cele omenesti”. Si venind batranul de afara si auzind
glasul acela de cantare preaumilitoare, s-a suparat si a gonit pe
Sfantul, ca pe un neascultator. Iar el, cazand la picioarele batranului
staret, cerea iertaciune; dar acela nici intr-un chip nu s-a plecat.
Insa, pentru multa staruinta a batranilor manastirii, s-a invoit totusi
sa-l reprimeasca, numai daca se invoieste Ioan sa curete iesitorile,
odihnind pe alti monahi. Iar el a primit, cunoscand folosul ascultarii.
Insa batranul, vazandu-l ca asculta, l-a primit iarasi, poruncindu-i sa
pazeasca tacerea ca si mai inainte.

Deci, dupa putine zile, se
arata Preasfanta batranului in somn, zicandu-i: „Pentru ce ai astupat
un minunat izvor ca acesta, ce varsa afara atata paraie de apa a
odihnei sufletelor? Lasa izvorul sa adape toata lumea si sa acopere
marile eresurilor si sa le mute spre dulceata minunata. Acesta are sa
covarseasca alauta cea prooroceasca a lui David si Psaltirea, cantand
cantari noi Domnului, cantari pline de minunata dulceata, mai presus
decat Cantarea lui Moise si decat dantuirea Mariamnei. Fata de alauta
lui cea dulce cantatoare si minunata, cantarile cele fara de folos ale
lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic. Acesta va canta
cantarea cea duhovniceasca si cereasca. Acesta va urma cantarilor
heruvimilor. Acesta va canta, drept, dogmele credintei si va da pe fata
razvratirea si strambatatea a tot eresul.”

Deci, cand s-a
desteptat batranul, care a vazut vedenia aceasta si i s-au descoperit
cele negraite, a zis catre Ioan: „O, fiule al ascultarii lui Hristos,
deschide gura ta, nu in pilde, ci intru adevar, nu intru ghicituri, ci
in dogme. Graieste cuvintele pe care le-a scris Duhul in inima ta.
Suie-te in muntele Sinaiului, cel al vedenilor si al descoperirilor lui
Dumnezeu; fiindca te-ai smerit pe tine pana in sfarsit, acum dar
suie-te in muntele Bisericii si propovaduieste, binevestind
Ierusalimului. Inalta glasul tau intru tarie, ca bucurii prea slavite
mi s-au grait mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Si ma iarta
pe mine de cate tie ti-am gresit, ca din necunostinta mea te-am
impiedicat pe tine.”

Atunci, dar, inceput facand Ioan
cantarilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, incat, oricine
auzea cuvintele si facerile lui, putea sa inteleaga. Deci, intru acest
chip petrecand Sfantul, intru o ascultare imbunatatita si preaminunata
ca aceasta, si multe scrieri lasand asupra luptatorilor impotriva
icoanelor si alcatuind canoane preafrumoase si stihiri preapotrivite si
dulci la cantare si alte cuvinte de Praznic, spre lauda si marirea lui
Hristos si a Preacuratei, s-a odihnit intru Domnul. Caruia se cuvine
slava si stapanirea in veci! Amin.

( Proloage)

Postat in Sfintii zilei de Parintele Zisu Iulian