Duminica a V-a a Postului
Sa cerem cele ce se cad.
„Niu ştiti ce cereţi” Marcu X,j38..
Nu ni se pare
lucru ciudat că slava deşartă
şj ambiţia amestecată, tulbură şi răstoarnă
totul printre conducătorii popoarelor şi printre mai-marii zilei, în palatele împăraţilor şi ale
puternicilor, deoarece ştiind că dorinţa de stăpânire este o patimă ce stăpâneşte pe toţi oamenii,din lume.
Hristos spune: „Ştiţi că cei care se socotesc conducători ‘ai
popoarelor domnesc peste ele
si cei mari ai lor le stăpânesc” (Marcu X,42). Dar să se audă una ca aceasta printre apostoli,
adică printre persoanele sfinţite, care s-au lepădat
odată de Jume; să se audă aceasta în şcoala lui Hristos, care era şcoala
sărăciei şi ‘a umilinţei acesta era un lucru pe care n-âu putut să-1 sufere
nici chiar apostolii ci „au început a se mânia” (Marcu X,42).
Pe cine? Pe lacov şi pe loan, împreună
uc’eriipi lor. Lui lacov şi lui loan de meserie pescari şi foarte
săraci, doi fii ai lui Zevedeu, un om smerit de rând şi sărac în Ierusalim le intrase în cap gândul să ajungă împăraţi.
Când au auzit pe Hristos spunând: „Iată
ne suim în Ierusalim” <|Marcu X,33), au socotit că se duce acolo să se întroneze ca
împărat. lacov şi loan au trimis mai
întâi pe mama lor să mijlocească; apoi ,s-au înfăţişat şi ei zicând:
– „Invăţătorule, voim ca ce-ţ(vom cere să ne faci!” (Marcu X,35).
Aşa
roagă ucenicii pe învăţător, slugile pe Sjtăpân? „Ce-ţi vom cere? „Asta
e smerenia dregătoriei ap’ostdlice? .
Hristos i-a întrebat:
– „Ce vreţi să vă/âc?”(Marcu
X,36).
– „Dă-ne nouă, i^au
răspuns, ca să stăm întru slava ta, unul la ‘dreapta ta si altul la stânga ta” (Marcu X,37).
– Dar eu v-am spus că Fiul Omului se suie în Ierusalim să moară, nu să împărătească; să
fie pironit pe cruce, nu să stea pe tron; să fie încununat cu spini, nu cu coroană împărătească.
Acolo nu este slavă şi cinste, ci patimi şi dispreţ, fată ne suim tn
Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile
arhiereilor şi cărturarilor, îl vor osândi la moarte, îl vor batjocori, îl vor
bici u s i îl vor scuipa (Marcu
X,33). Nu’ se poate altfel.
– Dă-ne nouă să stăm întru slava^ta, unul la dreapta ta şi altul la stânga ta”.
– „Rătăciţilor, le-a
răspuns Hristos, nu ştiţi ce cereţi” (Marcu X,38). , Cum vi se pare, ascultătorii mei, pererea
acestor doi ucenici? Sunteţi” apostoli ai Iul Hristosr şi cereţi să
ajungeţi împăraţi? Voi care cu puţin înainte spuneaţi: „Iată am lăsat
toate si ţi-am urmat ţie” (Marcu X,28), _acum căutaţi cinste şi demnităţi? „Nu
ştiţi ce cefeţi!”, Pentru că cereţi ce nu trebuie şi de la un
lisus Hristos care a^fugit când poporul a vrut să-1 facă împărat (loan VI,15);
care învăţa pe faţă că a venitnu să I se slujească, ci să slujească (Matei
XX,28′, Marcu X,45; Luca XXII,26,27); care spune: „împărăţia mea,
nu este din lumea aceasta” (loan XVIII,36). Cereţi împărăţie lumească? „Nu
ştiţi ce cereţi”! Pentru că cereţi ce nu trebuie. Două greşeli se văd
în cererea fiilor lui Zevedeu. Prima, că cer ce nu trebuie; a doua că
cer de la cine nu trebuie.
Creştini,
dacă doriţi să dobândiţi ce cereţi, mai întâi cereţi de la cine trebuie, apoi cereţi
ce trebuie. Altfel „nu ştiţi c,e cereţi”.
Partea I
Sunt două pricini care ne silesc să alergăm în toate trebuinţele noastre către Dumnezeu: cea dintâi, pentru că avem
neapărată datorie să ne supunem lui
Dumnezeu, ca făpturi faţă de Făcător, ca slugi faţă de Stăpân, ca nişte copii faţă de Tatăl, Cârmuitorul şi
Purtătorul de grijă al universului; a
doua, pentru că Dumnezeu este prin fire atotputernic,, atotîntelept şi atotbun. Ca atotputernic poate să facă c’e ne
trebuieşte (pentru că Dumnezeu este…
trebuieşte, tradus după V ;textul din M este corupt):^ „Mare este Domnul nostru şi-mare este puterea Lui” (Psalmi CXLVI,5); ca atotîntelept ştie ce ne trebuieşte: „Căci ştie Tatăl
vostru de ce aveţi nevoie” (Matei VI,8); iar ca atotbun va face cele ce ne trebuiesc: „Indurat şi
milostivite Domnul îndelung
răbdător şi mult milostiv” (Psalmi
Cll,8). Unui om îi lipseşte sau
una^sau alta; pentru că dacă poate, se întâmplă să nu ştie; dacă ştie, poate nu voieşte; iar dacă voieşte, se
întâmplă să hu1 poată. De aceea ne porunceşte Dumnezeu: „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii
oamenilor, întru care nu este
mântuire” (Psalmi CXLV,2).
Pentru orice nevoie a ta, omulQ, „descoperă Domnului calea ta,
nădăjduieşte în El şi El va face” (Psalmi XXXVI,5). „Descoperă Domnului calea ta” .şi El,
care este atotînţelept
te va învăţa. „Nădăjduieşte în El” şi El, care’este atotbun,
te va rftilui.
El care este atotputernic, „va face” (Pentru orice
nevoie…” va Face”, tradus după V textul din M este corupt). „Supune-te
Domnului si roagă-l pe El” (Psalmi XXXVI,?).
Şi
cu toate acestea pentru trebuinţele noastre fiecare apucăm altă cale decât aceea care ne
duce la Dumnezeu împăratul Ohozia s-a îmbolnăvit; boala era mare şi cumplită
frică îl cuprinse pe împăratul bolnav. Cuprins de frică şi de primejdie se, gândeşte
unde să. alerge să ceară vindecare. Se hotărăşte să trimită pe slujitorii săi în Samaria la idolul lui
Vaal, unde diavolul printr-o mincinoasă
ghicire, înşela pe cei care-1 credeau ca să-1 întrebe să ghicească dacă împăratul are să moară sau are
să se vindece de acea boală: „Mergeţi, întrebaţi pe Vaal, dacă voi trăi de pe
urma acestei boli” (IV împăraţi 1,2).
Trimişii împăratului au plecat; dar Dumnezeu s-a mâniat foarte mult împotriva lui şi a
trufriis pe un înger la Ilie Tezviteanul să alerge cât mai repede să-i întâlnească,
să-i silească să se întoarcă şi să le spună: Cum? Nu este oare Dumnezeu în
Ierusalim, de vă trimite împăratul la un idol? „Şi îngerul Domnului a
grăit către Ilie Tezviteanul, zicând:* Scoală-te si mergi întru întâmpinarea
solilor lui Ohozia, împăratul Samariei si le vei spune: oare nu este Dumne,in
Ierusalim de mergeţi să-l căutaţi pe Vaal”? (IV împăraţi
1,3). Proorocul Ilie i-a ajuns foarte repede; i-a făcut s”ă stea, i-a îndemnat să se întoarcă; cu toată căldura
râvnei sale le-a poruncit să spună împăratului
lor: pentru ce oare a trimis să i se ghicească de un idol neînsufleţit de un demon, tatăl mincuinii, ca şi
cum n-ar fi adevăratul Dumnezeu în
Ierusalim? Este bolnav; pentru ce nu aleargă la Dumnezeu, care are stăpânire asupra vieţii şi morţii, ci aleargă la
Vaal (care nu poate, nu ştie şi nu vrea să facă bine cuiva?
îiltoarceţi-vă şi spuneţi Stăpânului
vostru că îrr zadar v-a trimis, „deoarece ghicirile lui Vaal nu-i folosesc la nimic;
Vaal nu poate să-i ajute. Din patul în care zace nu se va mai spula şi va muri
din pricina bolii lui. „Acestea spune Domnul: nu te vei
mai da jos din patul pe care te-ai suit; acolo cu moarte vei muri” (VI împăraţi
1,4). Toate acestea s-au împlinit. Trimişii s-au întors şi au spus totul împăratului,
împăratul nu s-a mai sculat din pat şi a murit din pricina bolii lui. „Şi
-a murit după cuvântul Domnului pe care’ l-a grăit Ilie” (IV împăraţi
1,17).
Ah, de mi-ar da
Dumnezeu in clipa aceasta râvna şi îndrăzneala lui Ilie Tesviteanul ca să mustru
superstiţia cea, mare şi cumplită – să-i spun chiar idolatria păgânească – a multor creştini, dar mai
cu seamă a/emeilor, care ţin încă obiceiurile drăceşti ale vechilor
elini,’Când se îmbolnăvesc, în loc să alerge la Dumnezeu, cu credinţă creştină,
aleargă la diavol cu descântece. Spun şi eu ca şi profetul Ilie: „Oare
nu este Dumnezeu în Ierusalim, de mergeţi să-l căutaţi pe Vaal”? (IV împăraţi
1,3). Ah, creştini, creştini! De-ati.fi vrednici să aveţi măcar numele de creştin! Oameni, care ri-aveţi credinţă în
Hristos! (Ah, creştini… în Hristos, tradus după V textul , din M este corupt).
Rătăciţilor, orbilor! Dacă se îmbolnăveşte fiul vostru, dacă se îmbolnăveşte
bărbatul vostru, nu este oare Dumnezeu în Biserică? Dumnezeu, care, ca
atotputernic vindecă pe bolnavi şi înviază pe morţi. Nu este preacurata
Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului? Nu sunt
sfinţii, prieteni ai
lui pumnezeu? Nu sunt doctori şi ei slujitori ai’ lui’ Dumnezeu? Pentru ce nu
alergaţi la ei, pe drumul pe care 1-a arătat Dumnezeu?
Alergaţi; dar unde alergaţi? La o doctoriţă mincinoasă, care umblă cu descântece, înşelând şi înşelându-se; la
o bătrânăfea şi flecară să vă facă
farmece; la o vrăjitoare neruşinată să vă vrăjească! Nu sunt acestea toate,
fapte născocite de diavol? Nu trimiteţi la biserici ca să se facă rugăciuni şi paraclise, ci trimiteţj’ici şi colo,
căutând buruieni, descântece, şoapte
drăceşti! Acestea înaintea fetei-lui Dumnezeu, nu-s altceva decât o idolatrie vădită! Nu-s altceva decât depărtare de
Dumnezeu „si dare pe mâna diavolului. Nu-s altceva decât
credinţă din inima, că dracul poate mai mult decât Dumnezeu. Dar pentru fapta
voastră: „Acestea spune Domnul;
(şi acesta este blestemul pe
care îl dă Dumnezeu): Nu te vei mai, da jos din patul pe care te-ai suit; acolo cu moarte vei muri” (IV împăraţi ‘ 1,4). Tu, oricine ai
fi, bărbat sau femeie, ca şi cum n-ar fi
Dumnezeii’ în Ierusalim,
alergi te. idolul lui Vaal. Vrăjitoriile tale, farmecele tale, descântecele tale, nu-ţi vor folosi la nimic. De
pe patul în care zaci nu,te vei mai
scula, vei muri. „Oamenii yicleni şi înşelători vor propăsi spre-mai rău înşelând pe alţi} şi înselându-se şkpe
el” (II Timotei III,13).
S-a îmbolnăvit şi alt împărat, lezechia. Si
spune Dumnezeiasca Scriptură că s-a
imbolnăvit într-adevăr de moarte (IV împăraţi
XX,!)., Profetul Isaia a fost trimis de Dumhezeu^la împăratul bolnav să-i
spună: „împărate, a
venit ceasul cel de pe urmă, nu mai sunt de folos nici doctoriile, nici doctorii; fă-ţi
testamentul, pune-ţi la cale treburile casei tale; pentru că ai să mori.Dumnezeu m-a trimis să ţiro spun „în
zilele acelea s-a îmbolnăvit
lezechia de moarte, si a intrat la el Isaia profetul si v-a spus
lui: Acestea zice Domnul: fă rânduială în casa ta, căci tu mori si nu vei trăi” (IV împăraţi
XX,1). Ce a făcut lezechia când a auzit aceasta? A făcut ce trebuie să facă un om
credincios. N-a alergat în altă parte
decât la
Dumnezeu. Şi-a întors faţa lui la perete, s-a rugat şi a plâns mult. „Şi
şi-a întors lezechia
faţa la perete, s-a rugat DomnuM şi a plâns cu plângere mar£”(lV împăraţi XX,2,3). Prin aceasta a
înduplecat pe Dumnezeu. Dumnezeu 1-a ascultat, s-a milostivit de
el, 1-a vindecat şi i-a dăruit alţi cinsprezece ani de viaţă: „Acestea
zice Dâmnul (aşa i-a spus din nou
Isaia din partâa lui Dumnezeu): Am auzit rugăciunea si am văzut lacrimile
tale; iată eu te voi însănătoşi şi voi adăuga la anii tăi încă cinsprezece ani” (IV împăraţi XX,5-6). Ia aminte creştine! Aici sunt doi împăraţi bolnavi: Ohozia şi.lezechia. , Boala lui Ohozia nu era de moarte; de
moarte era boala lui lezechia. lezechia s-a
îmbolnăvit de moarte. Mai cu seamă însuşi Dumnezeu a hotărat-o:„Acestea spune Domnul: Tu mori
şi nu vei-trăi” (IV împăraţi XX,1). Şi cu toate
acestea Ohozia a,murit din pricina bolii, iar lezechia s-a vindecat de boala
lui. Pentru ce? Se uită oare Dumnezeu la faţa omului? Nu! Ohozia a murit pentru că n-a alergat
la Dumnezeu^ ci ta dracul. Iezechia a fost vindecat, pentru că a alergat îndată la Dumnezeu. Dumnezeu s-a mâniat pe
Ohozia, pentru că a alergat la vrăji şi la farmece; pe lezechia 1-a miluit, pentru ca
a făcut rugăciune si a vărsat lacrimi de evlavie şi de zdrobirea inimii, învaţă din aceasta,
creştine, că dacă te-ai îmbolnăvit şi vrei să te vindeci; dacă ai sărăcit şi vrei
să scapi de sărăcie; dacă ai căzut în ispite , .în chinuri, în nenorociri, şi
vrei să te izbăveşti, nu apuca calea dracului, cu vrăjitorii, cu nedreptăţi, cu viclenii, ci apucă
calea lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu
nădejde şi cu credinţă. „Descoperă Domnului, calea ta”. Cu nădejdea, „nădăjduieşte în el”; cu credinţa, crede
ca „el va fose” (Psalmi XXXVI,5); el care este şi atotputernic şi
atotînţelept şi atotbun. Prin urmare
„supune-te Domnului” (Psalmi XXXVI,?) şi ca om şi ca
creştin.
– Bine! Dar când voi alerga la D*umhezeu, ce am să-1 rog?
– Te învaţă dumnezeiescul
Hrisostom: „Lucruri care-ţi sunt de folos şi ţie care te rogi, dar se cuvine să fie date şi de cel
căruia te rogi”. Folositoare
creştinului,/potrivite lui Dumnezeu. Greutatea e,ste că noi, cum spune Pavel, nu ştim care lucruri ne sunt de
folos şi potrivite de cerut –de la
Dumnezeu: „Nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Romani VIII,26).
Apostolul Pavel grăieşte aşa, tălmăceşte Hrisostdm cuvintele sale, ca să învăţăm să nu
socotim folositoare pe toate cele ce par folositoare cugetări omeneşti”.
Pentru această pricină în primele timpuri ale creştinismului, Dumnezeu trimitea
câte unuia din acei vechi creştini Un har deosebit al Sfântului Duh, numit
„duh de rugăciune”, prin care acela era luminat, ruga pe Dumnezeu cele
cu adevărat folositoare şi potrivite şi era ascultat în toate. Iar acest duh
este acela despre care scrie însuşi apostolul: „Iar duhul acesta se roagă
pentru noi cu suspinuri negrăite” (Romani VIII,26). închipuirea acelui „duh de
rugăciune” este diaconul, eare la slujbele bisericeşti aduce lui Dumnezeu rugăciunile poporului. Chiar aşa
tălmăceşte însuşi învăţătorul’cel cu
rostul de aur: „De vreme ce nu ştim multe din cele ce ne sunt de folos, şi cerem cele’nefolositoare,
de aceea a.venit harul rugăciunii
asupra unuia din cei de demult şi el se ruga pentru toţi; închipuirea acestuia este acum diaconul, care înalţă rugăciuni
pentru popor. Asta, pentru că nu
ştim cere sunt cele folositoare şi potrivite. Pricina este că voinţa omului e în chip firesc nestatornică şi
uso’r de stricat: vrea când una, când
alta şi nu se mulţumeşte niciodată; este stricată şi-oarbă: ia răul drept bihe şi nu deosebeşte folositorul de ,vătămător,
potrivitul de nepotrivit. Nu-i nici o
îndoială că cea mai nobilă-făptură din câte a făcut Dumnezeu, este omul, plăsmuit după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Cu toate acesţga, omul a
fost făcut în urma tuturor celorlalte făpturi, în ziua întâia a făcut Dumnezeu
lumina; în a doua, cerul; în a treia, pământul; în a patra, soarele, luna, stelele; în a cincea, toate
animalele şi păsările; în a şasea pe om
(Facere 1,1-3.1). Pentru ce oare? Dacă Dumnezeu a făcut pe toate pentru om, nu trebuia oare să fie şi omul de faţă
să vadă dacă se fac toate după gustul lui? Dumnezeu cunoştea firea omului!că
este o fiinţă cu o minte iscoditoare,
cu voinţă nemulţumitoare, cu gândul nestatornic, un duh, care însuşi nu ştie ce vrea. Dacă 1-ar fi
făcut înaintea tuturor făpturilor, poate
că. ar fi îndrăznit să stea de vorbă cu înţelepciunea lui Dumnezeu şi să spună: „Aş vrea ca lumina să aibă altă
culoare, cerul altă formă; aceasta ,
nu-mi place, aceea aş dori-o altfel. N-a fost oare în timpurile mai noi, un , rege în Aragonia, îhtr-adevăr astrpnom priceput,
dar atât de îndrăzneţ, ‘ încât a
cutezat să spună că dacă Dumnezeu 1-ar fi luat sfetnic când a făcut lumea,; 1-ar fi învăţat să facă o lume cu mult mai
frumoasă decât aceasta? Policlit a
fost un sculptor Vestit printre toţi sculptorii Greciei. Era îndemânatic si maestru în arta lui. Dar pentru că
trebuia mare meşteşug ca să
mulţumească gustu] celor mulţi, Policlit ca să şi mulţumească, dar să şi mustre gustul
poporul|g, a născocit un astfel de mijloci A făcut două statui: una, fără
s-o vadă cineva, după toate regulile artei, iar alta în văzul tuturor, după gustul
celor mulţi. Acolo, unde sculpta piatra trecea mulţi trecători; aceştia
se opreau, se uitau la statuie şi fiecare îşi spunea părerea sa: Capul îl vreau
aşa; mâna aşa; pieptul aşa. Şi Policlit făcea statuia după cum era gustul
fiecăruia. Când a terminat opera, a scos afară pe cele două statui ca să le
vadă întreg popbrul. Şi a întrebat: „Care din două vi se pare” mai frumoasă?”
Toţi într-un glas au spus: „Aceasta!”, arătând pe cea făcută după arta lui.
Cealaltă, făcută după gustul lor, era o operă neregulată, nearmonică,
nedesăvârşită. Policlit le-a spus din nou: „Aceasta, pe care o lăudaţi, am făcut-o eu după toate regulile
artei mele; de aceea este desăvârşită.
Cealaltă aţi făcut-o voi pentru că am făcut-o după, gustul vostru; de
aceea n-are nici o valoare. Povestirea arată că dorinţele şi gusturile oamenilor sunt foarte deosebite şi
nesăbuite. Să presupunem că Dumnezeu
în acelea ce-1 roagă oamenii va face după dorinţa lor: unul vrea una, altul vrea alta; sau ceva deosebit sau
contrariul. Ostaşul vrea război; negustorul
pace; corăbierul vrea vânt pe mare: dar unul îl vrea de la apus, altul de la răsărit; agricultorul vrea linişte pe
pământ: dar unul o vrea cu ploaie,
iar altul cu secetă. Pe scurt, câte capete, atâtea păreri. Fiecare vrea ceva
deosebit. Dacă Dumnezeu ar face după părerea fiecăruia, ce ar ajunge lumea noastră, viaţa noastră, traiul
nostru? Un amestec, o prăpastie, un
haosţ.Să lăsăm pe Dumnezeu să facă cum ştie după arta înţelepciunii lui nemărginite, nu după părerea capului nostru.
Pentru aceasta poate Dumnezeu a voit
să facă în urma tuturora pe om, ca omul să găsească pe toate făcute, să fie mulţumit să se odihnească în
acelea pe care le-a făcut Dumnezeu
foarte bine si să n-aibă prilej să voiască unul într-un fel şi altul în alt
fel, fără să ştie anume ce spune sau ce cere. Gândiţi-vă şi la aceasta: Dumnezeu a făcut pe om, pe bărbat, adică pe Adam.
Nu făcuse încă pe femeie, pe Eva, ajutor asemenea lui (Facere 11,20). Când a voit deci SrO
plăsmuiască, a adormit pe Adam, a luat o coastă de-.a lui şi din ea a făcut pe femeie, pe Eva.
Apoi 1-a deşteptat şi i-a spus: „Aceasta este femeia ta” (Facere 11,21-22).
Nu trebuia oare să fie treaz Adam, să vadă cum făcea Dumnezeu pe femeie,
cu care trebuia să trăiască toată viaţa lui? Nu, spune. Dumnezeu; dacă omul
ar fi fost treaz să vadă cum fac pe femeie, ar fi vorbit, m-ar fi
învăţat, şi-ar fi spus părerea: „vreau ca ochii să fie aşa; gura
rog, fă-i alt chip”. Lasa să doarmă omul,
lasa să nu vadă! Să fac eu ce ştiu! Omul nu ştie ce vrea, nu ştie ce cere. Mai mult încă, în cele mai multe cazuri vrea ce este mai rău, cere ce-i vătămător. Rahila,
‘femeia lui lacov, era stearpă şi nu .năştea. Tristeţea ei era îndoită şi
pentru că vedea ca nu poate să mai facă nici un copil, şi pentru că vedea că
sora ei năştea mulţi. Ce patimă rea este invidia, mai cu seamă în inima
femeilor! Rahila pizmuia pe sora ei şi voia să moara din cauza pizmei ei: „Văzând
Rahila că n-a născut copil lui lacov a pizmuit pe sora ei” (Facere XXX,1). Cât
de mult se sfădea cu bărbatul ei! „Dă-mi copil, ii spunea, ori de nu,
voi muri eu” (Facere XXX,1). Sau să nasc, sau ,să mor. Vreau să văd
sau copil sau moarte. Numai peste sora mea a venit toată binecuvântarea
lui Dumnezeu şi eu să port blestemul şi defăimarea stârpirii? Nu mâi pot
răbda! „Dă-mi copii, ori de nu voi muri eu”. Atât de mult doreşte Rahila
să nască! Dar ştie ea oare ce doreşte? Fie si aşa acă-se voia ei! Dumnezeu a ascultat rugăciunea ei, i-a
răsplătit dorinţa: „Şi-a
adus aminte Dumnezeu de Rahila, a ascultat-o si i-a deschis pântecele” (Facere XXX*,22). Mă
bucur împreună cu tine, o prea frumoasă Rahilo, că în sfârşit ai găsit mângâiere! „Dumnezeu
şi-a adus aminte de Rahila”. Nu mai eşti stearpă, ai început să naşti şi
să vezi rodul pântecelui tău. Dar în ce chip vei naşte oare? Ce bine vei avea
oare de la copiii doriţi cu,atâta dor d§ tine? Vai, ce aud! Ia venit Rahilei
ceasul să nască, „şi s-a chinuit mult când ‘a născut” (Facere
XXXV,16). Naşterea „grea, durerile mari. A adus un fiu la viaţă, dar şi-a dat
sufletul din pricina durerilor. Fiul dorinţei a ajuns fiul durerii. Ah, şi cât de
mult se va fi căit de ceea ce a dorit atât de mult! Rahila a născut, dar a
murit din naştere. „Şi pe când îs* dădea sufletul, a
numit pe fiul ei fiul durerii mele” (Facere XXXV,18). Iată deci că Rahila
nu ştia ce doreşte. Dorea să vadă fiu; dar pe când se , ruga pentru a avea
fiu*se ruga pentru moartea ei. Este prin urmare mai mult decât adevărat
ce spunea mai sus Hrisostom: „De vreme ce nu ştim multe din cele ce ne
sunt de folos,, cerem cele nefolositoare”. Si Pavel: „Nu ştim să ne
rugăm cum trebuie” (Romani VIII,26). Creştine, ceri de la Dumnezeu copii, dar
poate că ei vor fi pentru tine mai mult pricină de lacrimi decât de
bucurie. Ceri sănătate, dar poate că odată cu anii vor creşte şi păcatele
tale. Ceri bogăţie, dar poate că ea va fi pricina pierderii tale. Ceri cinste,
dar poate că, cu cât te vei urca mai sus cu atât vei cădea mai rău. Ceri bunătăţi
lumeşti şi vremelnice dar poate că-ţi vei găsi în ele şi sfârşitul vieţii
tale şi osânda sufletului tău. Nu ştii ce ceri!
Prin urmare, dacă voinţa omului este
atât de greşită şi numai voinţa lui Dumnezeu este cu totul fără greşeală, ce
altceva ai de făcut, decât să supui voinţa ta voinţei lui Dumnezeu? Să vrei numai ce
vrea Dumnezeu şi să spui în fiecare
rugăciune a ta: „Dumnezeul meu, nu cum vreau eu, ci cum vrei tu; facă-se
voia ta”!
Alexandru cel Mare, pe când se găsea în Asia şi purta război ca să ia împărăţia întregului Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian
răsărit de la Darie împăratul perşilor, s-a aruncat în . apa râului Chindos
ca să se scalde. Ş-a aruncat,, dar îndată ce a ieşit la faţa apei, un frig
neaşteptat i-a cuprins toate mădularele i-a oprit răsuflarea aproape să-i iasă şi
sufletul. Şi iată dintr-o clipă în alta, marele Alexandru era primejduit să-şi
piardă viaţa; într-o clipă să se veştejească floarea vârstei, slavei şi
virtuţiLsale. Filip, crediricidsiil său prieten şi doctorul lui, s-a apucat să-1
vindece pe împărat şi a început îndată să-1 îngrijească: îi venea în ajutor, îl întărea, îl,înviora când ,cu alifii când cu băuturi
încălzitoare, şi pregătea pentru a treia zi, să-i dea să bea un leac de vindecare, cu care nădăjduia să-i redea complet
sănătatea, între timp, Alexandru
primeşte o scrisoare de la Parmenion unui din cei mai credincioşi dintre toţi generalii lui Alexandru, în care.-i
scrie să se păzeasca de Filip doctorul,
să nu se dea pe mâinile lui, să nu ia doctoriile lui, pentru că Filip s-a
înţeles cu Darie, împăratul perşilor,; să otrăvească pe Alexandru şi să ia