Duminica a treia a postului

Despre Suflet.

„Ce va folosi omul de va câştiga lumea întreagă

şi-şi va pierde sufletul? Sau ce va da omul

                                                                                   în schimbul
sufletului lui?”(Marcu’VIII, 36-37).

Lumea şi sufletul sunt două lucruri, pe care oamenii nu le cunosc, pentru că
judecata omenească este cu totul înşelătoare. Oamenii, ca şi când ar avea toată
mintea în ochi, cinstesc numai acelea pe care le văd; nu cinstesc nimic din
acelea pe care nu le văd. Văd lumea şi o cinstesc mai mult decât trebuie.
Nu văd sufletul şi ţra-1 cinstesc deloc cum trebuie, _vDe aceea în judecata ce
şi-o fac despre’lume şi suflet sunt cu totul nedrepţi. „Mincinoşi sunt
fiii oamenilor în judecăţile lor!” (Psalmi LXI, 9). Lumea şi sufletul sunt
două lucruri despre care cei vii nu ştiu să-şi facă g judecată dreaptă; numai cei
morţi ştiu să le judece drept, împăraţi .ai pământului, tirani ai oraşelor,
conducători ai popoarelor, bogaţi ai lumii, voi, care v-aţi bucurat de slava, de
frumuseţea şi de comorile lumii, la urma urmelor ce-aţi câştigat? Ce-aţi luat cu voi
în mormânt? Aţi murit şi lumea a murit odată cu voi! Dar voi, care v-aţi pierdut
sufletul pentru lumea aceasta, ce-aţi pierdut oare? Pe toate: cerul, raiul, viaţa
veşnică, pe Dumnezeu. Deci, ce va folosi omul de va?câştiga lumea toată, care
se termină odată cu viaţa, şi_:şi
va pierde sufletul lui, care-i nemuritor? Nici’un folos, dimpotrivă mare pagubă! Deie Dumnezeu, să înveţe
cei vii de la cei morti ce este
lumea,’ce este sufletul! Dar cum oare? Ştim oare ce/ste lumea? O ştim foarte bine, pentru că vedem cu ochii
nestatornicia lumii. Vedem cât de
anevoios se dobândesc bunătăţile ei, cât sunt de amare la gust, cât de repede se sfârşesc. Vedem câte griji, câtă frică,
câte invidii, câte nenorociri tulbură,
veştejesc, înveninează sau strică cu totul fericirea lumii. Vedem câte patimi şi boli, iar dinafară câte lupte Şi
uneltiri poartă război împotriva păcii
şi vieţii lumii. Vedem că nici apa râului nu curge aşa de repede, nici florile
câmpiei nu se veştejesc aşa de uşor, nici fulgerile cerului nu dispar aşa de neaşteptat, cât  de repede curge, cât de uşor se veştejeşte,
cât de repede, de uşor de neaşteptat dispare toată slava, desfătarea şi bucuria –lumii. Ştim foarte
bine ce-î luiriea pentru că o vedem. Şi într-adevăr nu ştim ce-i sufletul,
pentru că nu vedem nici frumuseţea, nici natura sufletului. De aceea voi vorbi
astăzi: întâi, ce este sufletul; al doilea, că^ufletul este unul şi de-1 vom
pierde, amjnerdut totul; şi al treilea, că sufletul este nemuritor şi de-1
vom pierde odată, l-aiu pierdut pentru totdeauna.

-PARTEA ÎNTÂIA

Dacă
voi îpfreba pe filozofii care’ s-au silit să răscolească adâncurile naturii, ce
este sufletul, îmi vor da răspunsuri foarte deosebite şi cu totul nepotrivite.
Pitagora^ corifeul filozofilor, spune că sufletul este un număr care se mi’şcă
pe sine, iar prin număr înţelege mintea. Platqn la fel spune ,că sufletul este o
fiinţă gânditoare, mişcătoare prin ea însăşi, mişcătoare în chip armonic prin
număr. Galinos, aproape acelaşi lucru: număr armonic, Epicur: amestecul a
patru calităţi: arzătoare, aeriană, spirituală şi a patra nenumită.
Dichearhos: unirea celor patru elemente. Asclipeadis: exerciţiul simţirilor.
Anaxagoras: parte luminoasă din stele. Zinon: o armonie a organelor. Diogene:
un caracter al mâinii dumnezeieşti. Talis: un lichid curgător :de viaţă.
Dioscoridis: o căldură înnăscută. Calliştenis: o floare a, trupului.
Empedoclis: o compoziţie a sângelui. Democrit: o sferă din corpuri atomice. Heraclit:
un foc foarte curat. Aristotel: o continuitate a trupului fizic Şi organic ce are viaţă în putere. Din pricina acestor
definiţii atât
de deosebite date sufletului, să lăsăm la o parte vorbăria deşartă a • filozofilor şi să ne
uităm, cu” ajutorul teologiei dascălilor, în oglinda fără pată a adevărului,
dumnezeiasca Scriptură, să vedem ce este acest suflet, atât de nobil, atât
de cinstit, care nu poate fi schimbat cu nimic altceva.

Inţelepciunea
creatoare şi puterea lui Dumnezeu a arătat trei fapte deosebite mai alese
la facerea omului, întâiul, cu un singur cuvânt a făcut şi cele cereşti şi
cele pământeşti. A spus şi .de îndată s-au făcut soarele, luna, stelele pe cer,
păsările în aer, atâtea vieţuitoare şi plante pe pământ „a spus si s-au
făcut” (Facere I, 1 1, 15, 20, 24). Ca să plăsmuiască pe om n-a spus numai
cuvânt, ci a făcut mai întâi un fel de gândire şi sfat; a spus mai întâi: „Să
facem pe orh” (Facere I, 26), chemând oarecum la ‘sfat şi pe celelalte
persoane ale Sfintei Treimi. De acest lucru se minunează Grigore al Nişei şi spune: „O,
ce minune! Toate celelalte sunt a/duse la fiinţă numai prin cuvânt;
n-a făcut mai înainte nici un sfat; la facerea omului  însă, Făcătorul tuturora s-a gândit mai întâi”. Al doilea, ca să facă
pe toate
celelalte făpturi, Dumnezeu a grăit numai şi a spus: „Să se facă”;
n-a făcut nimic altceva. Ca să facă omul, Dumnezeu a şi grăit a şi făcut.
Când a
făcut trupul a luat lut cu mâinile sale dumnezeieşti, înţelese într-un chip vrednic de Dumnezeu,
şi 1-a plăsmuit: „Luând lut din pământ” (Facere II, 7). Când
a făcut sufletul a suflat suflare din dumnezeiasca Sa gură: „A suflat
în faţa lui suflare de viaţă” (Facere II, 7). Al treilea, şi acest fapt mai ales: nu se spune în dumnezeiasca
Scriptură să fi fost plăsmuită după chipul lui Dumnezeu nici o făptură, nu numai
din cele mai nobile ale celor materiale,
oum este soarele şi stelele, dar nici din cele imateriale şi spirituale, cum sunt Heruvimii şi Serafimii şi
toate cetele îngerilor. Această cinste
a primit-o numai «omul, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul, însă, nu este icoana şi
asemănarea lui Dumnezeu după trup,
după cum huieau ereticii antropomorfiţi, pentru că Dumnezeu este prin fire netrupesc, ci după suflet; sufletul
este dun, după cum duh este şi
Dumnezeu (loan IV, 24). Aceasta este ziua
de naştere
a sufletului, aceasta este nobleţea sufletului!

Chiar sfinţii îngeri, acele
lumini de al doilea rang ale luminii dintâi, acele stele de dimineaţă ale^ tăriei
spirituale, care primesc strălucirile lor fericite atât de aproape de Dumnezeirea în
trei sori, dacă s-ar compara cu sufletul nu ştiu în ce 1-ar depăşi. Ei sunt
fiinţe cugetătoare, dar şi sufletAl are mintea; sunt netrupeşti, dar şi sufletul
este duh- sunt nermriSbri, dar şi sufletul este nemuritor; sunt împărţiţi în
trei trepte treimice, împărţiţi în nouă cete, după cum le însemnează Arşopagltul
şiDamaschin. Cea dintâi treaptă are: serafimii, heruvimii şi tronurile; aţloua:
domniile, începătoriile şi puterile; a treia: stăpâniile, arhanghelii şi
îngeri^. Dar pe aceleaşi le găsim
si în puterile şi în facultăţile sufletului, în serafimi se aprinde flacăra curată şi fiejrbinte a dragostei; de asta
sunt înfăţişaţi în icoană în chip de foc. Acelaşi lucru se viede şi în
voinţa sufletului, care se şi îndreaptă mai
cu căldură şi se întinde mai cuprinzător către focul cel dorit al dragostei, în
heruvimi stă de veghe contemplaţia; de asta se şi spune că sunt cu mulţi
ochi. Acelaşi lucru se vede şi în puterea de gândire a sufletului, care este într-adevăr cu mulţi ochi; este foarte
pătrunzătoare în contemplaţie, chiar când trupul se odihneşte în somn adânc, în
tronuri stă dreptatea, în suflet se
află raţiunea celor cunoscute de minte şi dorite de voinţă, cumpănă foarte exactă. Domniile au
vrednicia de a împăraţi peste -cele
de jos. Şi sufletul are o putere de conducere, fiind împărat al patimilor.

     Incepătoriile au pronia
conducătoare. Sufletul are puterea de sfătuire. Puterile mişcă cu atâta armonie
minunată sferele cerurilor. Sufletul mişcă cu atâta regularitate extraordinară organele
trupului. Stăpâniile păstrează alcătuirea universului. Sufletul păstrează
alcătuirea vieţii. Arhanghelii au comoara dumnezeieştilor descoperiri; lor le
încredinţează înţelepciunea, dumnezeiască pe cele ce nu se pot spune, în suflet este
memoria, vasul cunoştinţelor, în care mintea păstrează comorile ştiinţelor, îngerii
sunt acele
duhuri slujitoare, trimise spre slujire (Evrei I, 14); nematefriali prin fire, foarte iuţi în
mişcare, neobosiţi la drum,.se urcă în cer, coboară pe pământ,
înconjură toată lumea. Si sufletul are gânduri slujitoare, trimise neîncetat; într-o
clipă sboară de la răsărit la apus, de pe pământ la cer, din cer în iad; străbat
distanţe nemărginite; nu le împiedică zidurile, munţii, oceanele;
nu le ţin închisorile, cheile, peceţile. Astfel, după cum spuneam, nu ştiu în ce_xdepăşesc
îngerii sufletul. Ştiu însă foarte, bine că sufletul depăşeşte pe îngeri
în aceasta: Că îngerii nu se numesc chipul, lui Dumnezeu, pe când sufletul
este chipul lui Dumnezeu.                                                                                            

 Sufletul este chipul lui Dumnezeu în trei
moduri: după fire, după har şi după slavă. După fire: prin plăsmuirea sa este format
după asemănarea lui Dumnezeu: asemenea Tatălui, în ce priveşte mintea, izvorul oricărei cunoştinţe; -asemenea
Fiului în ^e priveşte cuvântul interior, începutul înţelepciunii; asemenea
Sfântului Duh în ce priveşte libertatea voinţei, rădăcina Bunătăţilor. După Har: prin
renaşterea sa, sufletul este asemenea cu Fiul lui Dumnezeu prin’ înfiere, după cum
zice Pavel:” care i-a cunoscut mai dinainte, i-a si hotărât mai
dinainte să fie asemenea chipului Fiului săui” (Romani VIII, 29).
După slavă: prin fericire este asemenea cu însuşi Dumnezeu prin puterea luminii
dumnezeieşti. „Privind ca în oglindă slava Domnului, spune
acelaşi Apostol, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă” (II Cor. III, 18). Iar loan spune: „Vom. fi asemenea LuiJ căci Iţ vom vedea aşa cum este” (I loân III, 2).

Deci cel care vrea” să ştie Ce este sufletul să ştie că sufletul este marea operă a sfatului lui
Dumnezeu, este întipărirea vie a Sfintei Treimi. O, frumuseţe neştearsâ
a sufletului! Ce socotiţi, creştinilor, că este împărăţia cerurilor, fericirea
raiului, slava drepţilor? Nimic altceva decât vederea feţii dumnezeieşti!
Atât este de frumoasă faţa lui Dumnezeu, încât sfinţii îngeri nu se,satură
de a o privi! Pentru aceea, privesc ca însetaţi la acel izvor neşters al
luminii neapropiate. De asta spune Petru (în textul grec: Pavel): „Spre
care îngeri doresc să privească” (I Petru 1,12). Dacă faţa lui Dumnezeu s-ar arăta o clipă în iad,
iadul ar ajunge rai; dacă o singură clipă nu s-ar arăta în rai, raiul s-ar preface în
iad. Prin urmare sufletul este chipul acestei feţe dumnezeieşti. „Ce ^[va
da deci omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VIII, 37). Cu ce
se poate schimba un lucru atât de frumos, a cărui asemănare nu se găseşte nici
în cer nici pe pământ? Dacă am atâta frumuseţe în suflet, mai am ochi să văd
altă frumuseţe în lumea aceasta? Cinstesc o butată de lemn, pentru că ari
zugrăvită pe ea chipul unui
împărat sau al^inui conducăt6r de popoare, şi n-am să cinstesc sufletul meu, în care Dumnezeu a săpat icoana
Lui? Când îmi pângăresc sufletul cu o poftă trupească fac acelaşi lucru ca şi
qând aş arunca icoana |Şii Dumnezeu
în noroi şi în mocirla’. Nu cunosc cât de mare rău îi fac. O, suflete, cu cât dispreţ mă port faţă de tine! O,
Dumnezeule, cum rabzi un astfel de dispreţ! Ceea ce-i cu totul adevărat este că
nu avem altceva mai scump decât
.sufletul nostru si nu cheltuim altceva mai uşor decât sufletul nostru. Vindem o comoară atât de preţioasă pentru
o desfătare de scurt timp cu o
desfrânată; îl schimbăm cu dobândirea nesigură a unei mici bogăţii; îl dăm pentru o floare trecătoare ‘a
slavei vremelnice.

S-o facem şi pe asta ,de-am avea mai multe suflete! De-ar fi aşa, de-am pierde unul ne-ar rămâne celălalt.
Dar avem un singur suflet, pentru care s-au făcut si cele cereşti şi cele
pământeşti. Pentru suflet osteneşte firea,
se-mişcă cerul, străluceşte soarele^ rodeşte pământul, răsar plantele şi
se nasc animalele. Pentru suflet a fost făcut raiul, a fost pregătită împărăţia cerurilor, fericirea
nesfârşită, slava nemărginită şi toate
celelalte bunătăţi ale vieţii veşnice, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit” (I Cor. II, 9). Dacă vom pierde acest suflet, am pierdut totul: şi pământul şi cerul şi lumea
şi raiul
şi această viaţă trecătoare şi pe cealaltă cea veşnică;- totul, totul.

  Dumnezeu, ca să pună la încercare
răbdarea dreptului Iov, a îngăduit – diavolului să-1 ispitească, să-1
păgubească, să-1 îndurereze şi să-1 vatăme în totul, în copiii lui, în sănătatea
lui; dar a poruncit să nu se atingă deloc de suflet: „Iată toate cele ale
lui îţi sunt date ţie, dar fer este-i sufletul lui” (Iov II,^V6).
într-o clipită de ochi a sărăcit Iov cel foarte bogat. Nenumăratele vite, mici şi mari,
parte au fost răpite de hoţi (Iov I, 14-15; 17), parte au fost arse de fulgere
(iov I, 16); măreţele lui palate au căzut doborâte de sudarea iute a unui
vânt puternic (Iov I, 19); feciorii şi fetele lui, într-un ceas, au fost luaţi
de o moarte crudă şi neaşteptata (Iov 1,19-20). El, sărac, fără copii, fără
casă, zace în gunoi, în afara oraşului, plin de răni, din cap până-n picioare (Iov II,
7-8); ziua era ars de arşiţa soarelui, iar
noaptea era chinuit mai mult de frig. Iov a pierdut totul şi bogăţie şi copii şi
sănătate.

Cu
toate ‘acestea însă Iov n-a pierdut nimic, pentru că n-a pierdut sufletul!

Ce spune Iov?

– Mi-am pierdut bogăţiile?

– Dar gol m-am născut! Ce lucru
ciudat este deci dacă voi muri tot , gol? „Gol am ieşit din pântecele
maicii mele, gol mă voi întoarce acolo” (Iov I, 21).       

– Mi-am pierdut copiii?

–
Dumnezeu mi i-a dat, Dumnezeu mi i-a luat. „Domnul i-a dat, Domnul i-a luat” (Iov l, 21).’

– Mi-am pierdut sănătatea?                                     

– Aşa
i-a plăcut lui Dumnezeu. „După cum i s-a părut lui Dumnezeu, aşa s-a şi
întâmplat” (Iov I, 21). Am pierdut totul, dar n-am pierdut nimic atâta vreme cât nu
mi-am p’ierdut sufletul! Sunt încă drept înaintea lui

Dumnezeu
chiar fără fericirea mea de mai înainte, bogăţia, copiii, sănătatea. După cum cele ce mi
le-a dat, 4e-a luat, tot aşa cel ce mi le-a luat, poate să mi le dea încă odată.
Deşi am pierdut totul, totuşi slăvesc, mulţumesc si

binecuvintez
numele lui cel sfânt, căci deşi a îngăduit să fiu ispitit în toate cele ale mele, totuşi.n-a îngăduit să-mi
fi atins sufletul. „Fie numele Domnului
binecuvântat!” (Iov I,
21.).      

Prin urmare Domnul cel iubitor de
oameni are atâta purtare de grijă de
noi, încât îi porunceşte diavolului: „Fereşte-i sufletul lui” (Iov),
atât când ne părăseşte fie spre a ne
încerca,, fie spre a ne pedepsi, cât şi când îngăduie diavolului să ne
ispitească şi să ne vatăme în’toate lucrurile ‘scumpe
ce le avem în lumea aceasta, îi porunceşte deci să se ferească de a ne
vătăma sufletul, acea&tă fiică unică născută a lui lisuş Hristos, moştenitoarea împărăţiei lui pe care mai cu seamă
o dă unui înger păzitor s-o acopere, să aibă’grijă de ea şi s-o păzească
„de frica de noapte, de săgeata care
zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întâmplarea şi de dracul cel de amiază zi” (Psalmi XC, 5-6). Pentru ce? Pentru că
toate celelalte, zice-Hrisostom, sunt mai multe şi dacă va lipsi unul,
rămâne celălalt: „Dacă vom pierde vreunul din ele, ne mângâiem că ne
putem folosi de altul”. Mai mult, dacă le pierdem astăzi”, le găsim
mâine, după^ cum le-a găsit şi Iov îndoite şi întreite. Sufletul însă,
este piui; toate celelalte atârnă numai de
el singur. Daca ne pierdem sufletul, am pierdut pe toate^ „Dacă-l vom pierde, cu ce vom mai trăi? ” Pentru
aceea dacă vom pierde comorile noastre, averile noastre, casele noastre, pe părinţi, pe fraţi, pe copii, sănătatea,
slava, cinstea şi dacă nu vom pierde sufletul, n-am pierdut
nimic. Dar dacă vom avea pe toate celelalte şi vom pierde sufletul, le-am pierdut pe
toate. Dacă ne câştigăm sufletul, chiar de-am pierde tot ce avem, nu suntem
păgubiţi cu nimic; dar dacă ne pierdem sufletul, chiar  de-am câştiga pe celelalte, n-am folosit
nimic. Numai sufletul este acela datorită căruia noi, oamenii, trăim în lume
şLdatorită căruia nădăjduim să trăim fericiţi în rai. De-1 vom pierde am pierdut şi
lumea, am pierdut şi raiul, am pierdut totul. Pentru ce? Pentru că „de-l
vom pierde, cu ce vom mai trăi?”    

Mare lucru este’sufletul! Dacă am avea un singur copil, cât de mare ne-ar fi grija ţa să
nu-1 ardă soarele> să nu-1 vatăme vântul, să nu-1 supere cineva! Si totuşi,
mântuirea noastră tiu atârnă de acel copil! Dacă am avea o piatră preţioasă, ani păstra-o cu atâta
grijă şi , dacă s-ar putea, am ascunde-o
înlăuntrul inimii noastre! Si totuşi, cu piatra aceea riu putem cumpăra raiul! Si de sufletul nostru, de care
atârnă şi fericirea vieţii de aici şi
fericirea vieţii viitoare, nu luăm nici o „hotărâre? Dacă vom pierde această comoară nepreţuită, încre4inţându-l unor
mâini de care mă ruşinez să vorbesc,
vom pierde totul şi cele pământeşti şi cele cereşti.

Alcibiade era surghiunit dku Atena şi petrecuse multă vreme în surghiun, când
atenienii, pentru trebuinţa războiului ce s-a întâmplat, au trimis, să-1 cheme. Prin soli au trimis şi
o scrisoare, semnată de toţi conducătorii
Atenei, cu făgătiuiala să nu-i facă nici un rău. Alcibiade, care experimentase de multe ori părereanestatornică a
atenienilor, n-a crezut şi n-a voit
cu nici un chip să se întoarcă.

– Cum, Alcibiade, îi zise un prieten al lui, patria întreagă te cheamă, te roagă, îţi
făgăduieşţp şi nu crezi pe compatrioţii tăi? Alcibiade i-a răspuns:        

– Pentru orice alt lucru cred .pe compatrioţii
mei, dar pentru viată n-o cred nici pe mama, ca nu cumva, din greşeală, să arunce
bila neagră în loc de cea albă.                                 

Alcibiade voia să spună:       

– Cred pe atenieni în orice altceva ar vrea de la mine. în ce priveşţe viaţa mea,ânsă, nu
cred pe nimeni, nici chiar pe aceea ca’re m-a născut.

  -Pentru ce?                            

– Pentru că am o singură, o singură viaţă. De yoi pierde-o, am pierdut totul. Aşa gândea Alcibiade cu
privire la viaţa lui, pentru că viaţa este una. Şi noi, creştinilor, câte
suflete avem? Ca şi Alcibiade spun şi eu deci: pentru patrie, pentru părinţi, pentru
fraţi, pentru copii, pentru stăpâni şi pentru toate celelalte, sunt bucuros, ce
este nevoie, să se primejduiască si banii şi averile şi orice am pe lume! Dar
când este vorba de sufletul meu, unul şi singurul, pe care de-1 voi pierde,
am pierdut totul, să mă ierte şi patria şi părinţii şi fraţii şi stăpânii şi
prietenii, căci pentru sufletul meu nu cred pe nimeni. Alcibiade n-a vrut să-şi
primejduiască viaţa, care la urma urmelor este trecătoare si se sfârşeşte
odată. Eu, însă, dacă,nevoia o va cere, sunt mulţumit
să-rni^rimejduiesc chiar viaţa. Ce însemnătate are de mor azi sau mâine?
Sa-mi prirnejduiesc, însă,, sufletul, care este nemuritor?

Pe care
de-1 voi pierde odată, 1-am pierdut pentru totdeauna? O, aceasta n-o fac niciodată,
niciodată!  Pe lângă alte însuşiri,
nemurirea este o însuşire aleasă a sufletului. La urma urmelor, această lume zadarnică şi
stricăcioasă, cu tot ce are frumos, bun şi scump, se sfârşeşte odată. „Chipul
lumii acesteea trece” (I Cor. VII, 31). Mai târziu sau rriai curând are să vină
moartea, care pune capăt la toate. Tot ce avem sau ne lasă pentru că le pierdem sau
le lăsăm pentru că murim. „Tot trupul este iarbă si toată slavq omului ca floarea
ierbii; iarba s-a uscat si floarea ei a căzut” (Isaia X&, 7-8).
Numai sufletul ne este nemuritor; trăieşte în veac; nu moare niciodată. Deci ce foloseşte
un om
de va câştiga toata lumea, care se s’fârşeşte odată, dar îşi va pierde sufletul său, care nu se sfârşeşte
niciodată? „Ce va folosi omul de va câştiga
lumea întreagă si-si va pierde sufletul?” (Marcu VIII, 36). Mai mult înCă: dacă-mi’voi pierde averea, pot s-o
câştig din nou; dacă-mi voi pierde
cinstea, pot s-o dobândesc din nou; dacă-mi voi pierde libertatea, pot să mi-o răscumpăr; dacă-mi voi pierde
sănătatea, pot să mă vindec; dacă-mi voi pierde viaţa chiar, pot să înviez. Aşa
cred: „Aştept învierea morţilor”.
Dar, vai de mine, dacăfmi voi
pierde’sufletul!’Nu mai este răscumpărare;
nu mai este vindecare; nu mai este înviere! Pierzându-1 odată, 1-am pierdut pentru totdeauna. Ah! De s-ar putea să ne intre asta odată pentru totdeauna în mintea şi în inima noastră! Dumnezeu a făcut raiul
şt iadul; în rai, loc de viaţă veşnică; în
iad, loc de muncă veşnică; în rai sufletele drepţilor, în iad, sufletele păcătoşilor, „Şi vor merge
aceştia în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veŞnjcă” (Matei
XXV, 46). Dumnezeu a dat cheile raiului în mâinile oamenilor. „Iţi
vqi da, a spus Domnul lui Petru si- tuturor Apostolilor, îţi voi da cheile
împărăţiei cerurilor” (Matei XVI, 19). Cheile iadului nu le-»a dat nici oamenilor,
nici îngerilor, ci le ţine însuşi Dumnezeu. Dumnezeu însuşi o spune în primul capitol al
Apocalipsei: „Eu am cheile iadului” (Apocalips 1,18). De
ce oare Dumnezeu a dat în mâinile oamenilor, adică a robilor săi, cheile raiului,
castelul lui Dumnezeu, palatul împărătesc
al slavei dumnezeieşti,
iar cheile iadului, închisoarea’înfricoşată a întunericului
celui_xmai dinafară, locul de. chin al sufletelor osândite, le-a ţinut însuşi
Dumnezeu, adică împăratul şi Domnul? Pentru asta, ca să cunoaştem că în
această viaţă, când voim să deschidem raiul spre a păstra acolo sufletul
nostru, să găsim repede cheile. Cheile raiului au fost date

oamenilor
aici jos pe pământ. Când le căutăm, le găsim repede în mâinile oricărui arhiereu ₍şi
ale oricărui duhovnic.’ Dar unde găsim cheile să deschidem iadul şi să ne liberăm
sufletul, dacă va veni moartea, fie pe

neaşteptate,
fie în chip firesc şi ne va găsi (ferească Dumnezeu!) împovăraţi de poverile lumii
sau legaţi eu lanţurile lumii, murind neîndreptaţi şi nepocăiţi,
pierzândiî-ne sufletul, fiind închis în iad? Om nu le are, înger nu le-a
luat! Le ţine însuşi Dumnezeu! Atunci Dumneieu este un judecător