Cuvânt despre dragoste de vrăjmaşi din predica lui Ilie Miniat

Cuvant rostit in catedrala din Navplia de Ilie Miniat

„Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău

şi să urăşti pe vrăjmaşul tău; iar eu vă spun:

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor

care vă urăsc pe voi” Matei V,43-44

Dacă tu lisusul meu, ai îngăduit, ţi~aş spune: „Pe viitor să nu mai vorbească nimeni oamenilor despre această nouă poruncă a ta. Din nefericire s-a vorbit mult despre ea până acum, fără să se facă altceva decât sau o slabă scuză, că nu e cu putinţă îndeplinirea ei, ca fiind potrivnică cerinţelor firii, sau o mărturisire îndrăzneaţă că nimeni nu vrea s-o îndeplinească pentru că se opune sentimentului de amor propriu. Prin urmare a mai vorbi unor oameni care mărturisesc că sunt incapabili să îndeplinească această poruncă sau că nu se supun ei, înseamnă a expune la vădită primejdie şi respectul legii şi valoarea legiuitorului. Astăzi domnesc în lume, principii potrivnice principiilor tale; îndeobşte nimic nu se admite mai mult decât răzbunarea, numită „afecţiunea sufletelor mari”; în general nimic nu se dispreţuieşte mai mult decât iertarea duşmanilor, numită „josnicia sufletelor neputincioase”. Este privită ca o mare neorânduială sau ca o naivitate nemaiauzită împiedicarea dorinţei de răzbunare a unui om mânios, sau potolirea revoltei lui. „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc”! Doamne, dacă doreşti atât de mult ca să se iubească oamenii între ei, să fie îndreptată cel puţin legea si înainte de toate să fie învăţaţi un fel mult mai mic de dragoste! Să înveţe mai întâi să iubească pe cel care-1 iubeşte, ca să ştie apoi să iubească şi pe cel pe care-1 urăşte. Să înveţe mai întâi să fie recunoscător faţă de binefăcător, ca să cunoască apoi să fie recunoscător şi faţă de cel ce-i vătăma. Dar cum să propovăduiască cineva să se iubească vrăjmaşii, când nu se iubesc nici

prietenii şi abia se iubesc fraţii! Să se răspundă cu binefaceri la duşmăni , când binefacerile sunt plătite cu ocări? Ah, să se facă oamenii oameni ca apoi să fie creştini! Să cunoască mai întâi pornirile firii ca să înveţe apoi îndreptările credinţei! Nu stau aşa lucrurile, iubiţii mei ascultători, într-un veac ca acesta,-în care sau s-a răcit foarte mult, sau s-a stins cu desăvârşire din inimile oamenilor dragostea? Cu toate acestea lisus Hristos vrea să se propovăduiască, să se predice, să se repete la urechile creştinilor: „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc!”, ca să se cunoască cât de mult doreşte împlinirea unei legi, care este cu totul a Lui. Şi într-adevăr nici nu s-a auzit în lume o învăţătură nici mai înaltă, nici mai nobilă; învăţătură vrednică de conducătorul care o dă, şi vrednică de supusul care o primeşte. Conducătorul este Dumnezeu-Omul, care trebuie să înveţe dragostea desăvârşită, iar supusul este omul creştin, care-i dator să pună în practică dragostea desăvârşită. Sprijinit pe aceasta, mă înfăţişez să mă arăt că pentru a iubi învăţătura aceasta a dragostei de duşmani, conlucrează şi firea şi legea. Firea o vrea, legea o porunceşte. Cel care vrea să fie om, trebuie să o împlinească potrivit cerinţei firii; cine vrea să fie creştin, este dator s-o îndeplinească potrivit cerinţelor legii. Prin urmare cuvântarea mea se împarte în două părţi.

Partea I

Nu vreau deocamdată să cunoaştem ce cugetau despre patimile omeneşti vechii înţelepţi, cu ajutorul filozofiei, şi sfinţii părinţi care învaţă cu ajutorul Sfintei Scripturi. Vreau numai să cercetăm ceea ce simţim în noi înşine spre a înţelege că patimile noastre, ca să mă exprim potrivit, sunt tot atâtea boli. Firea noastră si când doreşte si când într-un chip oarecare se pune în mişcare, suferă, îndură pentru că se tulbură şi iese din acea linişte pe care, ca să spunem aşa, este întemeiată sănătatea ei, închipuiţi-vă firea noastră tulburată sub stăpânirea unei patimi, care-i strică dispoziţia personală şi pune simţurile în zbucium; atunci firea noastră e bolnavă prin dezordini ale dispoziţiei sufleteşti, prin dorinţe stricate şi vrea ceea ce-i place mai mult şi nu ceea ce-i foloseşte mai mult. Face ceea ce simte şi nu ceea ce-i obligată. Mişcările ei sunt violente, gândurile accese de furii, viaţa chin. închipuiţi-o acum şi liniştită, cu c seninătate desăvârşită a sufletului si cu calmul interior al inimii. Atunci firea  noastra este  sanatoasa, simturile ei  sunt  drepte, dorintele  ordonate, iar  ratiunea ii  diriguieste neclintit  justetea judectilor si  o  conduce  cu  pasi siguri  pe  calea  unei  vieti, care este in totul viata pentru ca este  in totul liniste.

   Dintre toate patimile, aceea care o tulbură cu furie mai mult_t este .ra, mai cu seamă când este însoţită de simptomele ucigătoare ale răzbunării. O ce boală! Un venin aprins, care pune în interior sufletul în mişcare, isaltat de mii de tulburări, iar în afară se arată pe faţă, schimonosită de suferinţă. O mare greutate de nelinişte, ce cade pe inimă o sfâşie şi o doboară. O aprindere interioară în suflet, care provoacă cele mai ciudate mişcări. O orbire completă în minte care porneşte furtună de gânduri, cu totul fatale. O otravă în suflet care otrăveşte orice bucurie si încălzeşte si aprinde cruzimea. O febră care te ia când cu frigurile temei, când cu căldurile neliniştei, iar uneori vicleană în uneltiri. O boală, pe care un înţelept a numit-o „patimă făcătoare de rău”. Dar în acelaşi timp omul răzbunător, silit sa urască pe alţii, ajunge să se urască pe el însuşi. Suferă nespus de mult, pentru ca nu vrea să sufere deloc. Vrea să se răzbune pe duşmanul lui, dar spre o atât de mare pagubă a sa proprie, pentru că vrând să-şi răzbune insulta, duşmanul s-a şi răzbunat prin propria sa răzbunare. O tulburare atât de furioasă este consemnată în Sfânta Scriptură sub numele de „duh rău”, adică drăcesc. Este duhul acela ce-1 tulbura uneori pe împăratul Saul. „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul si-l chinuia pe el duh râu” (l împăraţi XVI,14). N-a fost principe care să-şi fi închipuit vreodată să-şi petreacă zilele lui cu mai multă linişte, înălţat de nişte părinţi de jos pe tronul lui Iuda, iubit de supuşi, temut de vecini, sfătuit de sfaturile înţelepte ale unui sfetnic profet, sprijinit de dreapta atotputernică a lui Dumnezeu, care lupta în fruntea oştirilor lui, ce puteau oare să mai dorească spre a fi ceea ce pare într-adevăr atât de greu, şi împărat şi fericit? Totuşi au urât pe D avid si vrea să se răzbune pe el. E destihul atâta ca să-1 facă cel mai nefericit dintre toţi oamenii? Din pricina acelei invidii otrăvitoare care îi roade inima, din pricina acelor tulburări întunecate, care-i răpesc liniştea, din pricina acelor nelinişti jalnice care-1 obligă să părăsească curtea împărătească şi să alerge în pustie, din pricina acelor furii nebuneşti, care-1 fac urât de tot poporul – ce taină! – Saul nu este nici vmpirat nici om. O singură patimă îi lipseşte şi de bucuria de a domni si de bucuria de a trai. O patimă, care este „duh rău”, care vine din iad, în care

 nurnai ura îşi are puterea ei, unde singurul lucru este îngăduit ca să se urască unul pe altul.

Dar să-i fie dată unui suflet tulburat liniştea! lată că este dată, ca unui bolnav sănătatea; iar această linişte nu e alta decât dragostea şi pacea. Acel calm îmbucurător, cel primeşte Saul cel împăcat, din cântarea dulce a chitarei lui David; acea fericită seninătate, în care sufletul liber de accesele duhurilor tulburătoare şi de furiile simţămintelor holerice, simte toată plăcerea unei vieţi pline de calm. Acea stare firească, în care omul este om pentru că nu mai este urâţit de furiile sălbăticiei, apare cu singura înfăţişare a iubirii de oameni.

Spun deci: dacă în firea omenească este ca să spun aşa, mai natural a iubi decât a urî, firea va fi şi mai înclinată spre iertare, care este consecinţa dragostei, decât spre răzbunare, care este consecinţa urii. Prin urmare porunca de a iubi pe duşmani, departe de a fi potrivnică firii, îi este atât de folositoare, încât nimic altceva decât iubirea de duşmani nu poate păzi sănătatea ei, adică liniştea ei. A nu păzi deci o astfel de poruncă este acelaşi lucru cu a te împotrivi firii şi a mărturisi sau că nu eşti om sau că nu ai judecată.

Dar a te înarma cu răzbunarea pentru a lua satisfacţie de insulta adusă nu-i oare o dorinţă şi mai cu seamă o mulţumire a firii!

Dacă asta este o dorinţă, totuşi este o dorinţă a unei firi bolnave şi copleşite de patima ce-o stăpâneşte. Si bolnavul de friguri cuprins de fierbinţeala febrei doreşte apă să-şi stingă setea lui arzătoare, dar dorinţa lui este nebunească, iar ceea ce cere este otravă pentru sănătatea sa, şi nu răcoreală pentru fierbinţeala sa. Ura de duşmani este cu adevărat o mulţumire, dar este mulţumirea unei firi stăpânite şi tulburate de un „duh rău” şi nu condusă de puterea judecăţii. Si nebunii găsesc mulţumire uneori să se arunce în prăpastie sau să-şi sfâşie trupul lor şi, potrivit zicalei despre ei, „râd şi se pierd”. Cu toate acestea se aude sângele în vene… Si încă în afară de ele, ca sângele celui dintâi mucenic dintre nevinovaţi, care fără viaţă dar şi fără simţire, striga răzbunare împotriva crudului său frate ucigaş. Astfel Dumnezeu spune lui Cain: „Vocea sângelui fratelui tău strigă către mine” (Facere 4,10). Ah, sângele acesta trebuie să fie un sânge foarte gros să aibă mai mult noroi decât duh, odată ce fierbe jos în materia lui şi nu se urcă la înălţimea nobleţei. Acel sânge care strigă răzbunare împotriva lui Cain nu este sângele lui Abel în agonie^ sânge care să strige

din venele iui, ci este sângele lui Abel care murise şi sângele lui strigă din pământ. Observaţi bine cuvintele Scripturii: „sângele fratelui tău care strigă către Mine din pământ”. Interpretând aceste cuvinte, sfântul Ambrozie spune: „Dumnezeieştile Scripturi nu spun aceste cuvinte fără un sens tainic, ci ca să ne înveţe că un sânge -însetat de răzbunare nu mai este sânge omenesc, ci pământesc din pământ” (Cartea II ia Abel). Iar dumnezeiescul Platon spune: „Cu cât este cineva mai nobil, cu atât mai puţin poate să se mânie” (Cartea IV despre democraţie). Aceste nebunii spune Satiricul, sunt slăbiciuni ale oamenilor de nimic, sunt obrăznicii ale sufletelor josnice care nu îndrăznesc să se împotrivească mâniei sau să biruiască puterea unei patimi răscolitoare. Vocea care strigă răzbunare, vocea sângelui celor de neam josnic: „din pământ”.

în sfârşit firea, considerată în starea ei sănătoasă şi în nobleţea ei, nu are decât sentimente de dragoste şi de pace; dacă urăşte, suferă si îndură, iar dacă iubeşte este calmă si se bucură. Când este mâniată şi înfuriată nu se deosebeşte deloc de fiară; dar când este împăciuitoare şi netulburată, atunci cu adevărat este fire omenească. „Puterea de a vătăma, spune cel mai moralist filozof, este rea şi cumplită; este cu totul străină omului deoarce chiar şi fiarele sălbatice se îmblânzesc prin facerile de bine ale lui” (Seneca, cartea a 11-a despre mânie).

Noi domnii mei, ascultăm uşor când vrem să scuzăm neglijarea unor porunci sau învăţături ale evangheliei cum este porunca de a posti prin care smerim săltările trupului; cum este depărtarea de zgomotele lumii spre a ne dedica rugăciunii, cum este porunca milosteniei spre a ajuta nevoia aproapelui. Poate că slăbiciunea firii noastre să nu fie în stare să suporte asprimea înfrânării. Poate că multele ocupaţii ale vrajbei noastre nu ne îngăduie să rămânem multă vreme la locul de rugăciune. Poate că puţina noastră avere abia ne ajunge nouă. Dar când nu vrem să iertăm o insultă ce scuză mai putem aduce? Ce ne trebuie oare altceva decât numai voinţa? Nu-i nevoie nici de mai multă putere şi nici de mai multă avere. Nu se cere decât consimţământul gurii la simţirea inimii. Pentru aceasta am fost creaţi ca să fim oameni; avem, o fire a cărei însuşire firească este dragostea.

Dumnezeul meu! Dacă nu ne-ai fi dat o lege despre iertarea duşmanilor, trebuia ca de mii de ori s-o facem prin noi înşine, deoarece pacea, unirea, dragostea este odihna, viaţa şi fericirea firii noastre!

Până acum am vorbit către oameni luaţi ca oameni, dar ,acum voi vorbi către creştini şi repet „iubiţi pe duşmanii voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi”.

Da, iubiţi o oameni, pentru că o vrea propria voastră fire! Iubiţi, o creştini, pentru că legea voastră v-o porunceşte. Eu ştiu – mi se pare că aud pe Hristos zicând ucenicilor săi – ştiu că este o lege a firii să iubiţi, odată ce doriţi să fiţi şi voi iubiţi de alţii. „După cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le si voi la fel!” (Luca VI,27). Ştiu că este o lege a lui Moisi ca să iubim pe aproapele’, cum ne iubim pe noi înşine: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Levitic XIX,18). Vreau însă să dau şi •legii naturale şi legii lui Moisi cea mai mare desăvârşire. Vreau să ridic dragostea până la cel mai înalt grad de desăvârşire. Cer un nou fel de dragoste: să iubiţi pe cel care vă urăşte; un nou fel de recunoştinţă: să răsplăteşti răul cu bine: „Iar Eu vă spun vouă: iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi”. Nu este nimeni în numărul oamenilor care, potrivit legii naturale, să nu iubească atât cât doreşte să-1 iubească alţii. Nu este nimeni din poporul ales al lui Dumnezeu, care potrivit legii scrise, să nu iubească pe aproapele său ca însuşi pe sine. Şi nu este ucenic al lui Hristos care să nu iubească pe duşmanul lui şi să nu răsplătească insultele cu binefaceri.

„Iar Eu spun vouă!” Ştiţi creştini a cui este vocea aceasta? Este vocea unui Dumnezeu, care n-a vorbit cu atâta emfază când a fost auzit de toată firea ieşită din adâncul abisului, pentru că spre a îndeplini planurile prea înaltei lui înţelepciuni la crearea lumii „a zis şi s-a făcut!” Este vocea Celui mai înalt Domn al universului, care a fost auzită în ceruri de duhurile cele fericite, pe pământ de toate făpturile nesimţitoare şi neraţionale, în ea de toţi demonii căzuţi. Este vocea unui Tată al îndurărilor, căruia îi datorăm pentru mii de pricini tot respectul şi inimile noastre proprii. „Eu spun”.

El o porunceşte ca să îndepărteze frica din suflete ca să ne apucăm cu curaj de îndeplinirea acestei porunci; iar ca să supună neapărat acestei mari porunci greutatea de a iubi pe vrăjmaşi, întăreşte porunca Lui cu propriul său exemplu, în toată patima Lui mult chinuitoare, nevinovatul Fiu al lui Dumnezeu nu scoate o vorbă nici când îl bat cu vergi, sfâşiindu-i carnea, nici când îi încununează capul cu spini, nici când îl lovesc peste faţă şi-1 scuipă, sluţindu-I obrazul, nici când îşi bat joc de el şi-1 hulesc, în

sfârşit nici chiar în cumplita osândire a morţii pe cruce, ci este acel Miel fără de răutate, despre care a profeţit Isaia (Isaia LIII,7), care îngăduie să-1 târască la junghiere cu răbdare şi fără de glas. Vorbeşte numai când vede că întreaga fire îşi arată prin întuneric şi cutremure, revolta ei; totuşi nu cere de la cer trăznetele mâniei dumnezeieşti împotriva ucigaşilor Lui, Atunci vorbeşte dar se roagă pentru iertarea pricinuitorilor morţii Lui. Spune că a fost o oarbă neştiinţă, ceea ce a fost cea mai groaznică crimă. Si odată cu ultima agonie a vieţii, viaţă ce avea să-şi aibă sfârşitul pe cruce, mijloceşte pentru proprii Lui vrăjmaşi la Părintele lui Cel fără de început, în mâinile căruia îşi dă Duhul (Luca XXIII,46): „Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII,34).

Şi încă mai mult; nu numai că iartă pe duşmanii săi, dar nici nu ţine minte ocările lor. Abia trecuseră trei zile de la învierea din morţi, şi întâlnind alături de satul Emaus pe doi din ucenicii Lui, care cufundaţi în cea mai adâncă întristare, povesteau mult îndurerata Lui istorie, singur El este neştiutor şi străin de ea. „Numai Tu eşti străin în Ierusalim, îi spun ei, si nu ştii cele întâmplate în el în zilele acestea?” (Luca XXIV,18). Iar El, ca un om care nu ştie nimic îi întreabă zicând: „Care sunt acestea?” (Luca XXIV,19). Nu-şi mai aduce aminte de cea mai jalnică tragedie al cărei erou a fost El însuşi. Şi ceea ce măreşte uimirea este faptul că Mântuitorul înviat a vrut să păstreze deschise şi rănile mâinilor găurite de piroane şi rana din coasta Lui străpunsă de suliţă ca dovezi neîndoielnice ale slăvitei lui învieri. Dar în timp ce poartă în trupul lui tandric toate rănile deschise de cruzimea oamenilor, nu vrea să păstreze în amintirea Sa nici cea mai mică urmă de ocară, pe care toată, ca să spun aşa, a dat-o uitării dumnezeieşti. „Şi le-a răspuns lor: Care sunt acestea?”

Acum, creştine, înalţă-ţi ochii la priveliştea aceasta la care te strigă fericitul Augustin: „Ascultă, spune el, pe Domnul spânzurat pe lemn şi zicând: „Iartă-le lor! Vezi pe învăţător care nu se roagă pentru cei ce-L binecuvintează ci mai mult pentru ucigaşii Lui”. Tu deci care ai fost răscumpărat cu acel sânge care cere iertare şi care s-a vărsat până la ultima picătură, ascultă pe Domnul!” Tu care ai fost vindecat de acele răni care au rămas deschise nu spre a fi oglinzi ale ocărilor şi aţâţătoare spre răzbunare, ci urme veşnice ale slavei şi chipuri strălucitoare ale sfinţeniei, „vezi pe învăţător!”. „Ascultă pe Domnul”, care răsplăteşte trădările cu sărutări, ocările cu binecuvântări, patimile cu iertare, ura cu dragoste.

„Vezi pe învăţător”, care spânzurat pe cruce, se roagă pentru cei ce L-au pironit pe cruce; care în timp ce simte toată povara durerilor, nu simte deloc ocările; care atunci când a terminat de suferit a vrut să termine şi cu
toată amintirea patimilor Sale; care nu-şi mai aduce aminte că a suferit, deşi are în rănile lui semnele patimii lui. Pentru aceea dacă cutare om a luat viaţa celor mai iubiţi ai tăi, cu armele lui, dacă a uneltit împotriva
vieţii tale, prin vicleniile iui, dacă ţi-a rănit cea mai vie parte a cinstei tale, prin calomniile lui, dacă ţi-a răpit cea din urmă parte din averea ta, prin răpirile lui ţi-a dat toate motivele ca să-1 urăşti, şi tu ai în mâinile tale toată
puterea să-i faci rău, ah, ascultă mai întâi ce-ti porunceşte Domnul cel prea înalt al tău! „Ascultă pe Domnul!” Observă ce a făcut în împrejurări, asemănătoare dumnezeiescului tău învăţător! „Vezi pe învăţător!” Ascultă,
vezi şi apoi spune-i: Frate eu sunt insultat de tine, dar sunt om; iar ca om trebuie să ascult de raţiune; tu eşti duşmanul meu, dar pentru că ura de duşmani este cea mai fidelă oglindă a slăbiciunilor noastre, uitându-mă la
‘ tine, eu trebuie să mă urăsc mai mult pe mine decât pe tine şi pentru aceasta trebuie mai degrabă să mă îndrept, decât să mă răzbun. Eu sunt cel dispreţuit, dar sunt în acelaşi timp şi creştin, care trebuie să ascult de
Evanghelie. Tu eşti duşmanul meu, dar porţi pe frunte chipul mâinii lui Dumnezeu care te-a creat; tu ai în suflet semnul sângelui acelui Dumnezeu care te-a răscumpărat; eu trebuie să respect şi pe unul şi pe altul ca să nu
insult dumnezeirea. Oricine ai fi, Dumnezeu te iubeşte. Dumnezeu vrea să te iubesc şi eu, şi îmi făgăduieşte să mă iubească şi pe mine, atât cât şi eu te voi iubi pe tine. Eu deci te iubesc. Du-te, eu te iert cu adevărat şi fără
făţărnicie, fără păstrarea răzbunării. lisus Hristos îmi porunceşte să te iert, „ascult de Domnul”. Dacă n-ascult porunca Lui, dacă nu urmez pilda Lui, nu sunt vrednic că port numele Lui.                         

Şi într-adevăr, domnii mei, nu este vrednic să se numească creştin cel care n-are curaj să împlinească o lege, care este o lege specială a lui lisus Hristos, singura lege cu un caracter deosebit al creştinismului: „în aceasta vor cunoaşte toţi ca sunteţi ucenicii mei, dacă vă iubiţi unul pe altul” (loan XIII,35). Vorbind despre această lege, Tertulian spune: „Comoara omului creştin este cea mai mare taină a credinţei” (Despre dragoste, cap. III). Pentru aceea eu termin presupunerea mea printr-o istorioară, în amfiteatrul Romei, unde se obişnuia să se sature cu vărsări de sânge nu atât foamea înverşunată a fiarelor cât caracterul crud al cezarilor ei, văd

un leu care iese în arenă cu pasul acelei măreţii sălbatice cu care 1-a hărăzit firea ca împărat al patrupedelor. Se agită, îşi loveşte coastele cu coada, mugeşte, înfricoşează, cheamă duhurile sălbăticiunii, care-şi aprind ochii lui cu flăcări însângerate şi-i înarmează unghiile ca să-şi calmeze cruzimea lui. Când descoperă o altă fiară înaintea lui, aţâţat şi de foame şi de mânie, sare, o ajunge, o apucă cu unghiile şi e gata s-o sfâşie. Dar deodată îşi părăseşte sălbăticimea, îşi stăpâneşte furia, îşi strânge unghiile, opreşte sfâşierea, schimbă sălbăticimea în îmblânzire. Şi ce credeţi oare că pricinuieşte unui leu atât de sălbatic o schimbare atât de ciudată? O bănuiţi? Vederea stăpânului lui, vederea augustului Domitian, care a venit în clipa aceea la spectacol! Pentru aceea genialul Marţial a compus poezia: „Cum poate un leu flămând să postească atunci când are între unghii prada? Cum poate să dăruiască duşmanului său viată şi să lase liber pe rob? Cum se poate? Dar acesta-i al tău, o Cezare! Deşi e o fiară, totuşi simte înrâurirea blândeţii tale şi ajunge blând; se spune că este al tău; deci se poate”. Să se îngăduie unui predicator apostolic să întrebuinţeze această linguşeală neruşinată a unui poet roman, pentru că este foarte potrivită scopului lui. Mântuitorul meu răstignit, care eşti cu adevărat Dumnezeul creştinilor, cum poate un creştin să iubească pe cel care-1 urăşte şi să facă bine celui care 1-a vătămat? „Cum poate?” Dar şi el este al tău; da. este supusul tău, care în dumnezeiescul botez ţi-a jurat veşnică credinţă. Este ucenicul tău învăţat în şcoala adevărului care este sfânta ta biserică. Este fiul tău, renăscut spre o viaţă mai bună, prin rănile tale, şi moştenitorul dumnezeieştii tale fericiri. Este al tău, după orice raţiune de legalitate şi pentru că este creat de tine, din nimic şi pentru că este răscumpărat, prin sângele tău. „Se zice că este al tău, deci poate”, mai cu seamă e dator să o facă. Da, este obligat, deşi este înfuriat şi insultat, să afle de la tine, Dumnezeul meu, simţământul dragostei. Ca să aibă haruî de a fi al tău, trebuie neapărat să îndeplinească porunca la, să urmeze exemplul tău. „Se spune că este al tău, deci trebuie”.

Ah, domnii mei, dacă ne gândim puţin la dragostea de duşmani, vedem că ne îndeamnă firea care o vrea şi ne obligă legea care o porunceşte. Noi nu putem să ne împotrivim voii firii dacă nu vrem să renunţăm la omenie. Ah, nu putem să nu ascultăm de porunca legii noastre, dacă nu vrem să pierdem caracterul creştinismului. Şi în scurt fără dragoste nu suntem nici oameni nici creştini. Fericitul Pavel o afirmă chiar despre el

însuşi când spune: „Dacă n-am dragoste sunt un nimic” (I Corinteni XIII,2). Fire omenească crudă! Te împotriveşti ţie însăţi, dacă te împotriveşti unei astfel de legi! Lege dumnezeiască, iubitoare de oameni! N-ai fi dumnezeiască dacă n-ai fi legea dragostei! Prin urmare dacă iubirea este identică firii oamenilor, va fi greu oamenilor să fie oameni? Dacă iertarea este o caracteristică a creştinismului, va fi o ruşine pentru creştini să se numească creştini? Ce orbire vrednică de plâns, să socotească oamenii un lucru atât de mare cinstea aceea închipuită, care constă din părerea mincinoasă a lumii, şi să considere o nimica, această cinste care constă în a fi cineva om bun în starea lui naturală şi bun creştin în ordinea credinţei.

La urma urmelor să vedem; eu vreau să spun că este o grea întreprindere porunca dată de Mântuitorul. Dar el, pentru această mare faptă ne făgăduieşte şi cel mai mare premiu, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu: „iubiţi pe duşmanii voştri si veţi fiii celui prea înalt”. „A poruncit mari lucruri, o mărturiseşte şi fericitul Augustin, dar făgăduieşte şi mari lucruri”. Credeţi că este mare lucru a iubi pe cei care ne urăsc? Da, „a poruncit mari lucruri”. Dar nu sunteţi de aceeaşi părere că este mare premiu de a fi fii ai lui Dumnezeu? Neîndoielnic „ne-a făgăduit mari lucruri”. Prin urmare, dacă nu vrem să o facem de dragul lui Hristos, să o facem de dragul nostru! Dacă nu ne mişcă pornirea înnăscută a firii şi obligativitatea legii să ne mişte nădejdea răsplăţii. Să nu fie dragoste, să fie urmărirea propriului folos şi să îndeplinim cu dragoste porunca ca să dobândim fără îndoială ceea ce mi s-a făgăduit.

Partea a Il-a

Când împreună cu Zeus era adorat de popoarele orbite şi un Marte, zei paricizi şi sancvini, Roma, stăpâna lumii, mărturiseşte Tit Liviu, a <

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian