Cazania Duminicii a III- din Paresimi

Despre Suflet

Frati crestini

  Domnul Iisus a ridicat la mare înălţime vrednicia şi cinstea sufletului omenesc. Arătîndu-1 mai de preţ decît toată lumea, a zis că nici un lucru din cele ce sînt în lume nu este vrednic de schimbat cu sufle­tul. Dar, oare, ce este sufletul, care este aşa de preţios, atît de scump şi cu totul de nepreţuit? De unde este adus? Care este fiinţa şi firea lui, şi cît timp trăieşte el? Mulţi dintre paginii închinători la idoli, cu sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, s-au ostenit să înţe­leagă acestea, dar neavînd lumina descoperirii dumne­zeieşti ca povătuitoare ostenelilor lor, s-au ostenit în zadar. Dintre aceştia, unii s-au înălţat prin lumina mintii lor pînă aproape de treapta înţelegerii, dar neputînd fi ridicaţi de lumina aceasta pînă la treapta cea mai înaltă, au căzut în greşeli cu totul necuviincioase. Alţii, nefiind atît de luminaţi de lumina mintii, au grăit despre suflet, ca niste  nepriceputi nepricepuţi .

Din mărturiile lor însă vedem că cea mai mare parte dintre filozofi credeau că sufletul este nemuritor şi că există o răsplătire a faptelor săvîrşite în viaţă, deşi învăţătura lor era plină de greşeli.

Noi avem învăţător pe Fiul lui Dumnezeu, care lu­minează cu învăţătura Evangheliei Sale întunericul vieţii noastre. Deci, dacă vom lua aminte la învăţătura Evan­gheliei lui lisus Hristos, vom cunoaşte îndată pe Cel care a făcut sufletul, care este firea sufletului, cît timp tră­ieşte el, care este rostul lui şi pentru ce scop a fost făcut.

Sfînta Scriptură ne spune că Dumnezeu „a făcut pe om, luînd ţărînă din pămînt”. După aceasta, „a suflat în faţa lui duh de viaţă şi omul s-a făcut, astfel, un suflet viu”¹. Dumnezeu însă nu are nici plămîni, nici gură, nici buze ca să sufle. Cuvintele „a făcut pe om luînd ţărînă” şi „a suflat asupra lui suflare de viaţă” ne arată tocmai deosebirea dintre trup şi suflet, că altceva adică este trupul, şi altceva sufletul. Trupul este alcătuit şi orice lucru care este alcătuit se risipeşte în pămîntul din care s-a alcătuit. De aceea, trupul este din fire stri-căcios. Sufletul este un singur lucru, nealcătuit din multe părţi; el niciodată nu se descompune şi nu se risipeşte. De aceea, sufletul este prin firea lui nestricăcios şi ne­muritor. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om, luînd ţărînă din pămînt, şi a suflat în faţa lui duh de viaţă”. Deci şi trupul şi sufletul s-au făcut de Dumnezeu; însă trupul este materialnic, pămîntesc, văzut, muritor şi stricăcios, iar sufletul este duh, nematerialnic, gînditor, nevăzut, nemuritor şi nestricăcios. Atunci, suflînd Dumnezeu în faţa celor dinţii oameni., a zidit sufletul lor, iar acum, El zideşte sufletul fiecărui om, în însuşi trupul omului, precum numai El ştie, după cum spune proorocul: „Cel ce întinde cerul, şi întăreşte pămîntul, şi zideşte duhul omului înlăuntrul lui”.

Dumnezeiasca Scriptură a descris întîi alcătuirea trupului, apoi pe a sufletului, arătînd că Dumnezeu, prin milostivirea Sa, a dat alte daruri trupului şi alte daruri sufletului. Trupului i-a dat creşterea, înmulţirea, ca să umple pămîntul şi să-I stăpînească, atunci cînd Dumnezeu a binecuvîntat pe primii oameni, zicînd: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi-l stăpîniti”. Sufletului i-a dat domnia şi stăpînirea peste toate lucrurile cele pamîn-teşti şi peste tot pămîntul, cînd a zis lui Aclam şi Evei: „Stăpîniti peştii mării şi păsările cerului şi toate vieţui­toarele care se mişcă pe pămînt”^!. Cînd însă Dumnezeu a dat sufletului omului stăpînirea aceasta, i-a dat şi toate puterile trebuincioase spre a domni şi a stăpîni pămîntul. Aceste minunate puteri ale sufletului, fiecare om le vede şi le simte în propria lui viată.

Sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară p.ă-mîntul, ajunge în tot locul şi gîndeşte orice voieşte, îşi aduce aminte de cele din trecut, socoteşte pe cele care sînt de fată şi poartă grijă de cele viitoare; chibzuieşte, judecă, împacă şi osîndeşte însăşi gîndurile sale. Sufletul învaţă felurite limbi, felurite meşteşuguri şi ştiinţe înalte. Cîte limbi auzi, cîte cărţi citeşti, cîte lucruri cu meşteşug vezi, sînt lucruri ale sufletului. El a aflat meşteşugul cu care trecem peste nesfîrşitul apelor mării, cu care ne afundăm în adîncul marii şi scoatem mărgăritarele de preţ, ne coborîm în sînurile pămîntului şi scoatem tot felul de metale; măsurăm mărimea soarelui, a lunii şi a celorlalte planete, cu toate depărtările care sînt între dînsele, prin ochianele cu care vedem pe cele mici, mari, şi pe cele de departe, aproape; cunoaştem măsura puterii focului, a apei, a vîntului, prin organe care măsoară focul, apa, căldura, greutatea şi vîntul. Sufletul grăieşte despre apucăturile cele bune, despre natură, despre mă­sura pămîntului, despre ierburi, despre doctorii, despre stele, despre fiinţa lucrurilor, despre duhuri, despre suflet, despre Dumnezeu. Prin aceste puteri ale lui, domneşte şi stăpîneşte peste toate făpturile de pe pămînt şi peste tot pămîntul.

Iată cîtă deosebire este între omul cuvîntător şi dobitocul cel necuvîntător! Care dintre dobitoacele ne-cuvîntătoare, sau din păsările zburătoare, sau din vie­ţuitoarele înotătoare în apă, sau din cele tîrîtoare pe pămînt, pot sa facă, nu toate, ci măcar ceva din ceea ce face omul ? Cel care se gîndeşte Ia acestea, se minunează, văzînd atîtea binecuvîntate daruri şi însuşiri ale sufletului, prin care omul se deosebeşte de celelalte făpturi pămînteşti şi se apropie de Dumnezeu,

Dacă Dumnezeu a dat sufletului puterile necesare stăpînirii tuturor făpturilor de pe pămînt, cu mult mai vîrtos i-a dat lui stăpînirea trupului în care sălăşluieşte, făcîndu-1 pe el domn şi stăpîn, iar pe trup rob şi sluji­tor al lui. De aceea, cîud sufletul stăpîneşte, povâtuieşte şi ocîrmuieşte trupul, iar trupul se supune şi îi slujeşte lui, atunci se vede şi se cunoaşte lucrarea cea minunată a sufletului, din care nici urmă nu se poate vedea la dobitoacele necuvîntătoare. Şi această lucrare minunată a sufletului este singura în stare să aducă trupul omu­lui la sfîrşitul şi scopul cel fericit, pentru care a fost făcut de Dumnezeu.

Sufletul lui Iov era domn şi stăpîn peste trupul lui, care îi era rob şi slujitor. De aceea, vedem la el atîta bărbăţie împotriva nenorocirilor venite peste el pe ne­aşteptate, atîta tărie de suflet în sărăcia şi lipsa atît de cumplită, atîta răbdare în boală, cu rănile şi durerile care-1 chinuiau, încît ni se pare că Iov este fără trup. Dacă vom cerceta viata şi trăirea proorocilor, a apostoli­lor, a mucenicilor, a cuvioşilor şi a tuturor sfinţilor, vom vedea şi vom cunoaşte cît este de mare puterea sufle­tului, şi care sînt darurile care-1 deosebesc pe om de animalele necuvântătoare, care nu ştiu ce este dreptatea, curăţenia, mărinimia de suflet, iubirea de străini, sau cunoştinţa despre existenta lui Dumnezeu, neavînd nici urmă de dragoste şi de ascultare fată de El.

Cînd însă trupul va înlătura stăpînirea sufletului şi va face din suflet rob al său, atunci se stinge frumu­seţea sufletului şi se veştejeşte podoaba lui, stingîndu-se luminile lui. Atunci nu vezi nimic altceva decît numai vicleşuguri, făţărnicii, furturi, cruzimi, nedreptăţi, robia pîntecelui şi noroiul păcatelor. Atunci lucrarea sufletului nu se mai vede; nu mai vezi omul cuvîntător, ci ani­malul cel necuvîntător, pentru că el a căzut din cinstea, în care 1-a înălţat Dumnezeu şi s-a făcut asemenea cu animalele necuvîntătoare, cum spune psalmistul David: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobi­toacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”¹.

Suflete al meu, cum nu mai cunoşti firea ta dum­nezeiască? De ce te arăţi atît de nemulţumitor faţă de Binefăcătorul tău cel prea bun, Care ţi-a dat ţie atîtea puteri şi Care te-a îmbogăţit cu atîtea daruri ? Cum pri­meşti şi te faci rob trupului tău şi slujeşti robului tău ? într-adeyăr, te trage trupul prin dulceaţa cea omorîtoare a plăcerilor şi te aprinde cu focul cel pierzător al păca­telor sale! Dar tu ştii, că de vei birui, te mîntuieşti pe tine şi trupul, iar de te vei lăsa biruit, te osîndeşti îm­preună cu trupul. Eşti de sine stăpîn şi ai puterea care ţi s-a dat de Dumnezeu; gata este spre ajutorul tău harul cel lucrător al Atotţiitorului Dumnezeu. Scoala-te, dar, suflete al meu! Pentru ce dormi? Nu ştii nici ziua, nici ceasul, întru care te va despărţi Dumnezeu de trupul tău, iar după despărţirea ta, nu mai este nici o nădejde de îndreptare sau de pocăinţă. Pînă cînd dar, o suflete al meu, pînă cînd vei fi rob? Scoală-te, ia-ţi stăpînirea ta, supune trupul tău, săvîrşeşte lucrul tău, pentru ca împreună cu el să intri în .cămara slavei dumnezeieşti, în strălucirile sfinţilor şi în împărăţia cea veşnică, pe ca­re ţi-a pregătit-o ţie de la întemeierea lumii prea Bu~ nul Dumnezeu. Amin!

( Cazania)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian