Cazania Duminicii a IV-a din Post

Despre vremea pocaintei si mantuirii

                                                                                                        Duhul cel mut şi surd, adică diavolul, nu ar avea ‘ dreptul să chinuiască făptura lui Dumnezeu, dacă nu i-ar da Dumnezeu voie, căci ştim că nici pe Iov n-a îndrăznit să-1 ispitească fără învoirea lui Dum­nezeu. De aceea lisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat,

ştia şi ziua şi ceasul de cînd duhul necurat chinuia pe tînărul din Evanghelia de astăzi. Pentru ce, dar, a mai întrebat lisus pe tatăl celui îndrăcit despre vremea cînd i-a venit lui boala aceasta? Oare, îi este lui Dumnezeu mai greu să vindece bolile cele de mulţi ani, şi mai puţin greu, să le vindece pe cele de mai puţini ani? Sau, oare, îi este Lui mai greu să mute pe diavolul din locul în care a locuit multă vreme şi mai uşor să-1 gonească din locul în care a stat mai puţină vreme? La Dumne­zeu deopotrivă toate sînt cu putinţă, pentru că puterea Lui este nemăsurată şi nemărginită./Dumnezeu a supus omului multe şi nenumărate lucruri, Har vremea a Jăsat-o sub stăpînirea Sa, după cum spun Faptele Apostolilor, zicînd: „Nu este treaba voastră să ştiţi anii sau vremi I e, pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpînire”¹. Fiindcă noi nu avem nici o putere asupra vremii, de aceea a întrebat lisus pe tatăl celui bolnav: „Cîtă vreme este de cînd i-a venit aceasta?” nu ca să cunoască £1, Cel care ştie toate, ci ca să cunoaştem noi, cei care nu ştim nici anii, nici vremile, că trebuie să fim cu luare aminte la vremea vieţii noastre şi să nu pierdem nici o clipă din ea, pentru binele şi folosul nostru sufletesc.

Este ştiut de toţi că semănatul griului la vremea sa aduce recoltă bogată, după cum semănatul lui după trecerea vremii semănatului nu aduce recoltă nici chiar sămînţa semănată. Tot aşa se întîmplă cu lucrul mîn-tuirii noastre. Vremea rînduită pentru mîntuirea sufle­tului nostru este orice clipă din vremea vieţii noastre. Cel care nu ţine seamă de clipele vremii vieţii sale, îşi primejduieşte mîntuirea sufletului său, pentru ca vremea care a trecut s-a pierdut fără nici un folos pentru sufle­tul său: nici fapte bune n-a săvîrşit, nici prin pocăinţă nu s-a mîntuit. Vremea de mîine nu este sub stăpînirea noastră, pentru că nimeni nu ştie dacă va trăi pînă mîine, sau măcar pînă după un ceas. Pe cîţi n-am văzut vor­bind, umblînd, dar după puţin timp, morţi şi fără de glas? Numai vremea de faţă este sigură şi folositoare, pentru că în ea poate omul să se pocăiască şi să săvîr-şească fapte bune. Nu ai săvîrşit astăzi fapta bună, ai pierdut vremea zilei de astăzi, fiindcă mîine nu ştii ce se va întîmpla. La fel cu orice ceas, minut sau clipa care a trecut. Pentru aceasta prea înţeleptul Apostol Pavel îii-văţa, zicînd: „Luaţi seama cu străşnicie cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărînd vremea, căci zilele sînt rele”¹. Foloseşte ca un înţelept vremea aceasta de acum, lăsînd toate cele lumeşti, de va fi nevoie, ca să nu răniîi gol de faptele cele bune.

Parabola cu cele zece fecioare este o pildă plină de învăţături în legătură cu aceasta. Cinci însă dintre ele erau nebune şi cinci înţelepte. Cele nebune, luîndu-şi candelele lor, nu au luat cu sine untdelemn; iar cele în­ţelepte au luat untdelemn în vase,o dată cu candelele lor. La miezul nopţii s-a auzit glas strigînd: „Iată Mirele vine! Ieşiţi întru întîmpinarea Lui!” Atunci cele înţelepte, avînd untdelemnul gata şi-au împodobit îndată candelele lor, au ieşit spre întîmpinarea Mirelui şi au intrat cu El la nuntă. Cele nebune, neavînd gata untdelemnul, au alergat să cumpere de la cei care-1 vindeau; dar în acea vreme s-a închis uşa. Venind pe urmă, au bătut în uşă, strigînd i Doamne, Doamne, deschide nouă! Dar Mirele răspunzîndu-le, a zis: amin zic vouă, nu vă cunosc pe voi! Fecioare erau şi cele nebune, fecioare erau şi cele înţelepte. Adică erau deopotrivă de îmbunătăţite, fiindcă viaţa şi a unora şi a altora era curată şi neîntinată. Insă le-a numit înţelepte pe cele cinci, care, neştiind vremea sosirii Mirelui, privegheau şi erau întru totul pregătite pentru venirea Lui. Pe celelalte cinci le-a numit nebune pentru că nădăjduind că Mirele va veni mai tîrziu, au adormit, cînd trebuia să se pregătească, şi le-a găsit ve­nirea Mirelui cu candelele fără untdelemn. De aceea cele înţelepte au intrat întru slava şi fericirea lui Dumnezeu, iar cele nebune au rămas afară din locaşul cel dumne­zeiesc şi au pierdut împărăţia cerească. Creştinilor, cei care trăiţi în viaţă curată, cei care adunaţi florile cele cu bun miros ale faptelor bune, cei care împodobiţi sufle­tul vostru cu podoaba lucrurilor celor frumoase, luaţi aminte bine, să nu vă leneviţi niciodată, nici o clipă, de la săvîrşirea faptelor bune. Privegheaţi de-a pururea şi nu amînaţi nimic pentru ziua de mîine, ca Mirele să nu vie pe neaşteptate şi să vă găsească nepregătiţi.

Fraţi creştini, noi sîntem însă oameni nesocotiri, care ne amăgim ca nişte nebuni şi neînţelegători şi chel­tuim în zadar toată vremea vieţii noastre, din începutul tinereţilor pînă la adînci bătrîneii. Vremea tinereţilor este vremea cea mai potrivită pentru săvîrşirea faptelor bune. „Prin ce îşi va îndrepta tînărul calea sa?”, întreabă proorocul, apoi tot el răspunde, zicînd: „Prin păzirea cuvintelor Tale”‘. Atunci deci în vremea tinereţilor, are trebuinţă tînărul să fie împreună cu oamenii cinstiţi şi îmbunătăţiţi» ca să audă sfaturile lor cele înţelepte şi să vadă pilda cea sfîntă a vieţii lor. Atunci este vremea potrivită în care se cuvine să se depărteze cu toată silinţa şi luarea aminte de orice păcat şi sa păzească cu sfinţenie toate poruncile dumnezeieşti, pentru că în ce chip se va învăţa şi se va obişnui atunci, aşa va urma pînă la sfîrşitul vieţii sale. Să nu se amăgească socotind că mai este vreme de pocăinţă. Nu văd tinerii cum moar­tea seceră deopotrivă şi tineri şi bătrîni ? Cine îi încredin­ţează pe ei că vor ajunge la bătrînete şi că n-au să moară în floarea vîrstei lor?

Dar f ie î am ajuns în cele din urmă şi la bătrînete. Bătrîneţile însă nu vin singure, ci aduc cu ele şi pe vestitorii lor şi semnele morţii. Se întunecă ochii noştri şi nu mai vedem ca mai înainte; se slăbeşte auzul şi nu mai auzim cum auzeam altădată; se împuţinează pute­rea noastră, ne tremură genunchii şi capul, slăbeşte tine­rea de minte. Astăzi ne doare capul, mîine stomacul şi durerile vin unele după altele. Acestea sînt înaintemer-gătorii morţii, începutul stricăciunii noastre, trîmbitele care cîntă în urechile noastre cîntecul lor,zicînd: Vremea s-a apropiat, scoală! Tinerii se înşeală aşteptînd bătrî-netile, dar noi fiind bătrîni ce aşteptăm altceva din ceas în ceas, decît numai moartea? Vremea bătrînefilor este vreme de umilinţă şi de lacrimi pentru mulţimea păca­telor noastre. Vremea bătrînetilor este vremea eliberării noastre din robia păcatului, din desfătările vieţii şi din toată deşertăciunea lumii.

Intr-adevăr, multe sînt temeiurile care ne fac să vedem că cei bătrîni trebuie să se teamă de moarte mult mai mult decît cei tineri. Dar întîmplările din viată ne arată că mai în fiecare zi, moartea seceră mulţi tineri în floarea tinereţilor lor. Deopotrivă deci este neştiut ceasul morţii şi la bătrîni, şi la cei în vîrstă, şi la tineri, şi la copii, şi chiar la prunci. De aceea omul, ori de ce vîrstă ar fi, se înşeală atunci cînd s-ar hotărî să se po-căiască în anul viitor, sau în luna viitoare, sau în ziua următoare, pentru că nimeni nu ştie ce i se va întîmpla mîine: trăi-va, sau va muri? Pentru aceasta înţeleptul Apostol Pavel, chemînd pe^pameni la pocăinţa, şi spunînd cuvintele lui Dumnezeu: „Tn vremea primită te-am ascul­tat şi în ziua mîntuirii ţi-am ajutat fie”, le-a tîlcuit, zicînd: „Iată, zice Domnul, acum este vremea binepri-mită, iată acum este ziua mîntuirii”^!, adică vremea cea bine primită a pocăinţei este vremea de faţă, de acum, şi ziua mîntuirii este ziua aceasta pe care o trăim.

Să lepădăm deci fraţilor, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii. Păcatul este întuneric, pentru că atît de mult întunecă pe om, încît nu doreşte şi nu lucrează nimic altceva decît cele ce-i aduc pieirea sufletului lui. Fapta cea bună este lumină, pentru că atît de mult luminează mintea omului, încît el nu doreşte si nu lucrează decît cele care-i aduc m intuirea lui. Mîncările şi băuturile cele multe, desfrînările trupului, vrajbele, clevetirile, uciderile, mîndriile, nedreptăţile, furturile, acestea şi altele asemenea acestora sînt lucru­rile întunericului, lucrurile păcatului, înfrînarea, postul, rugăciunea, curăţenia, dragostea, milostenia, smerenia, lacrimile, pocăinţa, mărturisirea, acestea şi toate cele asemenea acestora sînt armele luminii, mijloacele mîn­tuirii. Să lepădăm deci lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în podoabele luminii. „Iată acum este vremea bineprimită , iată acum este ziua mîntuîrii”. Nimeni să nu zică că are încă vreme să se pocăiască mai tîrziu, pen­tru că nu are nimeni altă vreme, decît numai pe acea­sta care este acum de faţă. Privegheaţi dar şi nu lăsaţi vremea aceasta de acum, „căci nu ştiţi ziua, nici ceasuL în care Fiul Omului, lisus Hristos, va veni”. Amin!

( Cazania)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian