Cazania Duminicii a V-a din Postul Sf.Pasti

Dragostea este nedespartita de smerenie.

                                                                                                                                             Domnul Iisus Hristos, zicînd către ucenicii Săi: Eu am venit în lume, nu ca să-Mi slujească Mie oamenii, ci ca Eu să slujesc lor, ne-a dat cea mai mare pildă de smerenie. 

  Cînd vedem pe împăratul împăraţilor, pe Ziditorul cerului şi al pămîntului, pe Stăpînitorul a toată făptura văzută şi nevăzută, pe Dumnezeul cel

atotputernic şi atotstăpînitor, pe Cel căruia I se închină şi îi slujesc toate cetele cereşti ale îngerilor, ca slujeşte oamenilor şi spală picioarele ucenicilor, ce altă pildă de smerenie poate fi mai mare, mai puternică şi mai tare decît aceasta ? Pentru ce însă a unit pilda smereniei Lui, cu pilda dragostei Lui, cînd a zis:„Că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească şi să-şi dea sufletul pref ^c^^e răscumpărare pentru mulţi”?

Cei doi apostoli, lacob şi loan, cerînd de Ia lisus Ilristos cinste şi scaunele cele mai de sus, au dat semne de mîndrie; iar ceilalţi zece, mîniindu-se de cererea celor doi, au dat semne de zavistie, de invidie. Cum invidia este lipsită de dragoste, pentru aceasta a împreunat Dom­nul la învăţătura cea despre smerenie, şi pilda dragostei, ca să-i sfătuiască nu numai pe cei doi, ci şi pe cei zece ucenici.

Cuvintele Domnului lisus nu priveau însă numai îndreptarea ucenicilor Săi, ci şi mîntuirea tuturor celor care cred în El. Pentru aceasta a unit pilda smereniei cu pilda dragostei, ca să înveţe pe toată lumea că aceste două mari fapte bune sînt nedespărţite, ca soarele de lumina şi focul de căldură.

Dragostea faţă de Dumnezeu cuprinde pe om cu totul, pentru că sîntcm datori să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul. La dragostea către aproapele, Dumnezeu a pus o asemănare, zicînd: să iubeşti pe aproapele tău, ca însuţi pe tine. Iată cum dragostea aproapelui este împreunată cu smerenia, căci,vrînd nevrîud, cînd iubeşti pe aproapele tău după porunca lui Dumnezeu, orice vei face pentru tine, aceea vei face şi pentru aproapele tău. Deci, dacă iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, este cu neputinţă să doreşti să iei cinste mai multă decît el. Iţi este cu neputinţă să cauţi, pentru cinstea ta, ne­cinstirea lui. Cînd cauţi cinste mai multă, scaunul de sus, loc mai înalt decît aproapele tău; cînd te mîniezi asupra celui care nu-ţi dă cinste şi te necăjeşti pe cel care nu se închină ţie, căutînd să ie socotească oamenii că eşti mai sus şi mai mare decît ceilalţi oameni, atunci nu iu­beşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, ci te iubeşti pe tine însuţi mai mult decît pe aproapele tău. Dragostea

din inima ta şi smerenia din mintea ta au fost izgonite de mîndrie cu toate păcatele ei. Cînd iubeşti pe aproa­pele tău ca pe tine însuti, mîndria nu găseşte nici un loc în tine, ci se depărtează cu totul de tine.

Fra^i creştini, cînd se depărtează de noi smerenia, şi cînd intră în mintea noastră mîndria, atunci uităm că după moarte toate cele ce avem vor pieri ca visurile, iar noi toţi vom fi deopotrivă în toate, putrejune şi pă-mînt. De aceea cînd vom auzi pe unul ziemd că lui i se cade cinstea, pentru că este om darnic; pe altul strigînd, că lui i se cade locul cel mai de sus, pentru că el este mai învăţat, iar cel care sade acolo este neînvătat, atunci vom vedea toate lucrurile cele rele ale mîndriei, care sînt atît de departe de dragoste, cît este de departe cerul de pămînt.

Să deschidem, acum, ochii sufletului şi să vedem pe începătorul m intuiri i, pe Domnul slavei şi Izbăvitorul şi Mîntuitorul nostru. El ne spune despre Sine: „învătati-vă de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima”‘. Intr-ade-văr, smerenia Lui covîrşeşte priceperea mintii omeneşti. Dumnezeu atolii torul, ziditorul şi stăpînitorul tuturor celor văzute şi nevăzute, de îngeri lăudat şi slăvit, de toată zidirea ascultat şi slujit, ia chipul robului Său şi se face om! Ca prunc plînge în peştera din Betleem, ca prieten varsă lacrimi la mormîntul lui Lazăr şi plînge ca cel ce pătimea pentru cetatea Ierusalimului. Ca oste­nit şi însetat sade la putui din Samaria, ca oricare dor­mitează şi doarme în corabie. Ca un milostiv primeşte să stea împreună cu păcătoşii şi mănîncă cu dînşii; ca un vinovat este dus la curţile de judecată şi osîndit. Ca un făptuitor de rele este batjocorit, ocărit scuipat, lovit cu palmele peste obraz, bătut şi adăpat cu fiere şi oţet; ca un muritor moare şi este îngropat, m toate a arătat mulţimea smereniei Sale, Cel „care în chipul lui Dumne­zeu fiind, cum spune Apostolul Pavel, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a micşorat pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-se oamenilor asemenea, şi la înfăţişare aflîndu-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascul­tător făcîndu-se pînă la moarte, şi încă moarte prin

cruce”²,

Dar de unde această mare şi neînţeleasă taină a smereniei Sale? Ea nu izvorăşte din altă parte, ci numai din dragoste, cum ne spune Evanghelistul loan, zicînd: „Că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît a dat pe Fiul Său, Unul-Născut, pentru ca oricine va crede într-Insul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnic㔑. Această dragoste a arătat-o lisus nu numai în timpul vieţii Sale pămîn-teşti, făcînd bine, în tot chipul, oamenilor, ci şi cînd s-a dat pe Sine la moarte pentru mîntuirea noastră. O altă dragoste mai mare decît aceasta nu este, după cum însuşi Domnul ne spune, grăind: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să-şi pună pentru prie­teni”². Dar Hristos a arătat pentru noi o dragoste mai mare şi decît aceasta, căci, cînd a murit pentru noi, nu eram prietenii Săi, ci vrăjmaşi; nu eram drepţi, ci păcătoşi.

Deci, iubiţi credincioşi, vedeţi cîtă legătură are dra­gostea cu smerenia. Vedeţi că pe cît este de mare drago­stea, pe atît este mai adîncă smerenia, şi că niciodată nu se află, nici dragoste fără smerenie, nici smerenie fără dragoste. Să nu socotiţi că pentru aceasta avem numai pilda Mîntuitorului Hristos. La toţi sfinţii vedem nedespărţite smerenia şi dragostea.

Cîtă dragoste a arătat Apostolul Pa vel către aproa­pele său, alergînd de la Ierusalim în Troia, Macedonia, [liric, Atena şi Roma, ca să-i înveţe Evanghelia lui Hris­tos, suferind atîtea primejdii şi atîtea chinuri, despre care el scria către corinteni. Foarte mîhnit şi neîncetat îndurerat pentru necredinţa fiilor lui Israel, se ruga cu căldură ca să se mîntuiască ei, iar el să fie pedepsit de lisus Hristos în locul lor, după cum el însuşi spune: „Pentru că aş dori eu însumi să fiu anatema, departe de Hristos, pentru fraţii mei, pentru rudeniile mele după trup, ca unii ce sînt israeliteni”³. Smerit, el zicea adesea: „Eu sînt mai” mic ui apostolilor, care nu sînt vrednic să mă numesc apostol”. Iată adîncul smereniei lui, care ne îndeamnă şi pe noi să grăim: Dă-ne, Doamne, şi noua acest gînd. Dă-ne, ca fiecare dintre noi să socotească şi să zică: eu sînt mai’inicul între creştini şi nu sînt vrednic să mă numesc creştin. Eu sînt mai-micul între oameni şi nu sînt vrednic să mă numesc om. Să însoţim tot-

1      1CT—        T« _ —

cleauna faptele noastre bune, cu roadele dragostei unite cu smerenia. Să ne arătam întotdeauna fată de semenii noştri plini de aceeaşi dragoste curată ca şi faţă de Dum­nezeu, căci numai în felul acesta ne vom putea dovedi dragostea noastră curată fafă de Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, iubind pe fraţii noştri care se găsesc întotdeauna lîngă noi.

Dacă s-ar fi aflat dragostea şi smerenia de-a pururea în inima tuturor oamenilor, ar fi încetat ura, ar fi fugit invidia, ar fi pierit minciuna, ar fi lipsit vicleşugul, bîr-feala, zavistia; nu s-ar mai fi auzit niciodată de omoruri, s-ar fi izgonit vrajba, ocările, vicleşugul şi ar fi lipsit de pe pămînt toate răutăţile. Atunci s-ar fi văzut pacea prin oraşe, adevărul prin tîrguri, curăţenia la petreceri, dreptatea la vînzări, evlavia în Biserică. Atunci pămîntul s-ar fi făcut rai şi lumea cer, iar oamenii pămînteşti» îngeri cereşti.

Psalmistul David se temea foarte mult de ceasul morţii, căci zicea: „Frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul”¹. Apoi cerea aripi ca să fugă de spaima morgii şi să zboare ca să se odihnească, zicînd: „Şi am zis: cine-mi va da mie aripi ca de porumbel? Atunci voi zbura şi mă voi odihni”. Astfel gîndea David, cel iubit atît de mult de Dumnezeu, despre foloasele dra­gostei pentru mîntuirea sufletului său. Cel ce va cugeta deseori că este pămînt şi cenuşă, că smerenia înalţă pe om, şi în cer şi pe pămînt, şi că fără ea toate faptele bune sînt nefolositoare, aceluia îi va da Dumnezeu, ca lui David cele două aripi de porumbel, adică dragostea şi smerenia, pentru ca atunci cînd va sosi ceasul morţii lui, să nu se teamă, nici să se cutremure, nici să se în­tunece, ci în linişte şi pace, fiind înconjurat de sfinţii îngeri, să zboare ca un porumbel şi să se odihnească în locaşurile Domnului cele iubite şi dorite, unde este lumina cea neînserată, unde este bucuria cea negrăită, unde este slava cea fără de sfîrşit, în Hristos lisus Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!

( Cazania)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian