Întru aceastã zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curãtia cea deplinã si despre înfrânarea de la vorbirea cu femei si de a cãuta în fata lor, despre nesatiul pântecelui si despre desfrânare.

„Sa fiti indestulati cu leafa voastra, iar de partea straina sa nu va
atingeti”.

Curatia cea deplina se zideste din infranare, iar infranarea se face
din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se salasuieste din
durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu si nu are frica de El
in inima sa si nu se infraneaza de la toate relele care ii insala
sufletul si trupul, unul ca acela cade in multe si grele pacate. Insa,
neinfranarea este povatuitoarea a tot pacatul. Iar, mai inainte de
toate, ea aduce pe om la lacomia pantecelui si la satiul cel peste
masura, din care se naste desfranarea, care este mai grea si mai
cumplita decat toate pacatele. Ca pierde si insala pe tot omul si, ca
si cu o undita, trage inima spre aceasta fapta rea. Pentru aceasta
rautate zice dumnezeiescul Apostol: „Orice pacat pe care-l va savarsi
omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste
in insusi trupul sau. (I Cor., 6, 18). Pentru aceea, lacomia este un
lucru rau si maica a nesatiului si mijlocitoarea desfranarii.
Undelemnul creste para din felinar, iar hrana aprinde focul patimii in
cel ce se apropie de femeie, ca sa auda cuvinte stricatoare de suflet,
iar dupa aceea ca sa faca si desfranare.

Insa vorba de femeie
este ca o invaluire de apa mare, care afunda corabia: de vreme ce din
vorbirea cu femeia se zamisleste acel iute foc al poftei si se naste
gandul desfranarii si intuneca ochiul cel sufletesc, adica mintea. Si
din mintea cea neinfranata se face inima insagetata cu sageata
vrajmasului, spre fapta cea de desfrau. Iar, dupa ce face omul
desfranare, atunci mintea lui se intuneca si ramane ca un iesit din
minte si ca un rob, sau se poarta de gandul cel de desfranare ca un
vrajit, neavand nici o stapanire de sine peste voia sa. Pentru aceea,
cade in acea desavarsita pierzare. Si, petrecand in multime de
razboaie, adeseori primeste si rani. Asemenea si cela ce vorbeste cu
femeile: multe rani aduce sufletului sau. Deci, cu dreptate zice
cineva: „Nu vorbi cu femeia, ca sa nu te arzi cu focul ei”. Pentru ca
vederea si vorba cu femeile, ca o sageata, raneste inima; ba si mai
mult: sageata raneste numai trupul, iar frumusetea fetei pierde si
sufletul si trupul, precum zice dumnezeiescul Gura de Aur: „Ca otrava
cumplita slobozeste, care se revarsa in tot trupul”. Si, cu cat mai
multa vreme va zabovi, cu atat mai multa spurcaciune face. Iar cel ce
se pazeste de unele sageti ca acestea, nu iese la adunari nicidecum,
nici la praznuirile cele cu ospete vatamatoare de suflete, nici nu
merge sa vada fetze frumoase. Pentru ca mai de folos este, precum scrie
la Proverbe, a petrece in casa de plangere, decat in casa de ospete si
a cauta cinste la praznicele cele mirenesti si a privi fetzele cele
frumoase, de vreme ce, de la aceasta, mare primejdie se face
sufletului, si la moartea insasi il duce, daca va face omul fapta lui
cea cumplita.

Pentru aceea, sa nu indraznesti a umbla la
ospetele cele necuviincioase, sa fugi de vorba cu femeile si sa nu
cauti la fetzele lor cu pofta si sa te opresti sa sa te feresti de
bucatele cele de multe feluri. Si asa, te vei izbavi de fapta
desfraului si-ti vei mantui sufletul tau si te vei slobozi de vesnica
osanda.Si, daca voiesti ca pana in sfarsit sa fii deplin curat, sa nu
dai femeilor indraznire sa caute la tine si nici sa nu vorbesti cu
dansele. Pentru ca, mai intai, cinstite sunt si magulitoare cu chipul
si cu raspunsul, iar, mai pe urma, cu totul indraznesc si cuvinte
amagitoare iti arunca, ca sa viseze mintea ta si sufletul. Si, iarasi,
intai vorbesc lin si dulce, precum zic Proverbele „Miere, adica, din
buze le pica, iar pe urma se afla mai amare decat pelinul”. Cu
adevarat, asa este, fara de minciuna. Ca cei ce se lipesc de femei
straine abia pot sa se izbaveasca si multi au pierit din pricina
aceasta. Pentru aceea, la aceleasi Proverbe zice: „Sa bei din fantanile
tale, iar nu din cele straine”. Si, iarasi, dumnezeiescul Apostol zice:
„Sa fiti indestulati cu leafa voastra, iar de partea straina sa nu va
atingeti”.

Dar, sa graim iarasi, despre vorbele cele de mai
sus. Cand femeile stau la vorba, atunci au cautatura in jos si cauta cu
cucernicie si intreaba de curatie si asculta cu dulceata. Iar dupa
aceea, cautand mai sus putin si aratandu-se mai mult, iau aminte la
cele ce se graiesc si dupa aceasta isi pun un zambet pe fata si indata,
razand, se infrumuseteaza si mai mult si se arata luminoase la vedere,
ca si cand si-ar schimba fata. Si, spunand cuvinte frumoase, nasc
patimi, adica indeamna spre pofta. Sprancenele isi ridica si ochii isi
intorc icoace si incolo si isi slobozesc genele jos si apoi, incet, le
ridica iarasi si, cu iscodire, cauta cumplit, cu mare poftire, ca sa
franga inima celor tineri si altora care se invoiesc cu aceasta, ca sa
savarseasca cu dansii pofta cea necurata. Inca isi mai intind grumajii
si tot trupul si buzele si le tocmesc cu buna cuviinta si graiesc
cuvinte inaltate si alcatuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu
totul sa-ti faca sufletul tau. Iar acestea toate, facandu-se de
dansele, te trag pe tine in lantul cel mult impietrit, care te duce la
desavarsita pierzare, adica la moarte, iar dupa aceea, la vesnica
osanda. Si asa, amagesc si-ti robesc sufletul tau si mintea,
intocmindu-se cu acele blande si dulci cuvinte si schimbandu-se in tot
chipul, cu adevarat ele pazesc intr-insele totdeauna o otrava cumplita
si ne ranesc sufletele noastre. De fiara neimblanzita sa nu te apropii,
asemenea si de femeia tanara sa nu te atingi. De foc apropiindu-te si
arzandu-te de el, degraba sari in laturi. Iar slabanogindu-te de
cuvintele femeiesti, nu poti ca sa sari in laturi degraba, pana ce si
fapta cei face. Ca, precum magnetul tine fierul, asa si vorba femeii nu
te lasa de la sine, pana ce nu pomenesti, intru tine, de frica lui
Dumnezeu si pana nu sari in laturi singur de la dansa. Drept aceea
pazeste-te de o patima si fapta rea ca aceasta, ca sa te izbavesti si
de nesuferitele chinuri vesnice.

Insa aceste invataturi nu
numai noua, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor
sa se mantuiasca, intru Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine
slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, totdeauna, acum si pururea
si in vecii vecilor! Amin.

( Proloage)

Postat in Cuvinte pentru suflet de Parintele Zisu Iulian