Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Lazãr, fãcatorul de minuni, cel ce s-a nevoit în muntele Galisiului (+1053).

Ajungand la Sfintele locuri.

Acest de trei ori fericit parinte al nostru Lazar era din pamantul
Asiei Mici, dintr-un sat ce era aproape de Magnezia. Si avea parinti
dreptcredinciosi, Nichita si Irina cu numele, iar la nasterea lui a
facut Dumnezeu sa se arate din cer o dumnezeiasca lumina, care a umplut
toata casa lui cea pamanteasca, inspaimantand pe femeile cele adunate.
Iar dupa ce s-a nascut pruncul, o, minune, acesta a stat indata drept
si s-a inchinat spre rasarit, avand mainile atinse la piept cu buna
randuiala. Asa Dumnezeu aratand prin aceasta, curatenia si sarguinta
Cuviosului, prin care sufletul sau avea sa primeasca dumnezeiasca
stralucire. Iar cand a ajuns la varsta potrivita, l-au dat la un
dascal, ca sa-l invete Sfintele Scripturi si in putina vreme a intrecut
pe toti copiii. Drept aceea, era de toti laudat pentru ascutimea mintii
sale. Si, ajungand mai in varsta, a luat in sufletul sau, dumnezeiesc
dor sa mearga la Ierusalim, sa vada Sfintele locuri unde a patimit
Hristos. Dar mergea pe ascuns de toti in dorita lui calatorie,
amestecandu-se cu oarecare monahi, impreuna calatori. Deci, ajungand la
sate, s-au intovarasit cu un calator si se duceau la Ierusalim. Si,
ajungand in Atala, pomenitul calator a pus viclesug in mintea sa,
impotriva Sfantului, ca sa-l vanda ca rob. Iar cu purtarea de grija a
lui Dumnezeu, unul din calatori i-a adus la cunostinta Sfantului si,
acesta afland, a fugit, calatorind pe calea sa ascunsa, ca mai inainte.

Ajungand la Sfintele locuri, inconjurandu-le pe toate si
inchinandu-se, s-a intors la biserica Sfintei Invieri din Ierusalim si
a fost gazduit de arhidiaconul ei, prin el, a fost asezat in manastirea
Sfantului Sava. Deci, dupa oarecare vreme egumenul, vazand ca tanarul
este impodobit cu toata intelepciunea si fapta buna, l-a trimis pe el
la patriarhul Ierusalimului si acesta l-a sfintit preot. Si, dupa aceea
a zabovit la manastire mai multi ani, pana la ridicarea agarenilor
(turcilor) care au pustiit toata Palestina si manastirea Sfantului Sava
cea de acolo, avand povatuitor pe spurcatul Aziz, care a pangarit
infrumusetata biserica a Sfintei Invieri si a sfaramat crucea cea din
turla, aruncand-o pe pamant si, cu multe hule, a defaimat pe Dumnezeu.
Deci, Cuviosul acesta toate vazandu-le cu ochii sai, impreuna cu
ceilalti parinti, au hotarat sa mearga la Roma. Si, ajungand la Efes,
s-a inchinat la locul iubitului de Dumnezeu Cuvantator si Evanghelist
Ioan si a auzit Sfantul glas de sus, care ii arata lui limpede sa se
suie pe muntele cel din preajma Efesului, ce se cheama Galisiul,
nefiind umblat de multi, pentru asprimea lui, dar potrivit pentru mult
dorita lui linsite.

Deci, suindu-se pe munte si mai presus de
oameni nevoindu-se, si isipite nenumarate suferind de la dracii, care
navaleau la el ziua si noaptea, prin simturi si prin ganduri, pe
acestia, cu puterea lui Dumnezeu pe toti i-a surpat. Iar oarecand,
savarsindu-si el rugaciunea cea de miezul noptii, i s-a aratat lui un
stalp de foc, intins de la pamant pana la cer si a vazut multime de
ingeri care cantau lin: „Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca
vrajmasii Lui”. Drept aceea, a zidit biserica Invierii, acolo unde a
vazut temelia stalpului celui de foc si de aceea biserica se cheama
Sfanta Inviere. Si a fost ridicata de imparatul Constantin Monomahul
(1042-1055), care, de la sine, i-a trimis pe atunci multi bani,
impreuna cu doua scrisori ale sale, precum si sfinte odoare, cinstitul
Lemn, Sfanta Evanghelie impodobita cu aur si dumnezeiesti icoane; i-a
daruit apoi, cu scrisori imparatesti, destule mosii si sate manastirii
acesteia. Ca multa credinta si evlavie avea imparatul catre parintele
Lazar. Ca, fiind surghiunit imparatul in Ostrovul Lisveei, Cuviosul a
vestit, prin cativa din ucenicii lui, cu trei ani mai inainte de
infaptuire, ca imparatul va scapa din surghiun si ca el va fi chemat a
doua oara la imparatie.

Deci, Sfantul, facandu-si la dreapta
bisericii un stalp descoperit, s-a suit deasupra lui, hranindu-se cu
buruieni crude si cu apa, si aceasta o data sau de doua ori pe
saptamana, purtand fiare si vrednic de mila facandu-se, stand in gerul
iernii si in arsita zilei. Insa avea acoperamant de sus pe Preacurata
Nascatoarea de Dumnezeu, care sta deasupra capului sau. Pentru aceasta,
nici zapada, nici arsura nu se atingeau de crestetul sau. Deci, a
savarsit si minuni mari, si invrednicindu-se de darul proorociei, si-a
cunoscut mai dinainte sfarsitul sau. Iar fiii sai duhovnicesti cu
lacrimi il rugau pe el si cereau ca sa mai ramana inca in viata, spre
mai mare folos si spre sporirea lor. Si, a cerut Cuviosul de la
Nascatoarea de Dumnezeu, cincisprezece ani adaogire vietii sale si si-a
castigat cererea. Si ucenicii erau cu numarul peste noua sute si fiind
plin de zile, a vietuit saptezeci si doi de ani. Deci, savarsindu-se si
anul al cincisprezecelea, ce i-a fost dat lui de Nascatoarea de
Dumnezeu, s-a mutat catre Domnul. Iar Dumnezeu, precum nasterea lui,
asemenea si adormirea lui a slavit-o cu izbitoare minune, stralucind
adica stalpul cu dumnezeiasca lumina si pe dinlauntru si pe dinafara,
incat si ucenicii care petreceau prin pesteri si prin munti, precum si
alti pustnici , sa afle de sfarsitul Cuviosului si sa-l jeleasca.

Deci,
dupa ce au aflat ca a murit parintele lor, fara sa lase asezamant
inscris si mai mult se tanguiau si plangeau cu lacrimi si cu suspine,
acestea zicand catre Sfantul: „Cu adevarat, nu se va pogora trupul tau
de pe stalp, nici nu se va da ingroparii, daca nu vei lasa noua, fiilor
tai, vreo mangaiere”. Iar mai vartos decat toti era intristat ucenicul
care-l slujea, Grigore cu numele. Si atunci a aratat Sfantul o prea
mare minune. Ca, in vremea cand se tanguiau fiii sai, precum s-a zis,
mortul cel fara suflare s-a aratat viu si cu suflare si bagand mana in
san si scotand o hartie, a dat-o ucenicilor sai si dupa aceasta s-a
facut iarasi fara suflare, ca si mai inainte. Deci, citind ucenicii
cele scrise, cu inspaimantare, dar si cu bucurie, n-au aflat obisnuita
iscalitura de mana Cuviosului la sfarsitul asezamantului. Drept aceea,
iarasi tanguindu-se catre parintele lor ziceau: „De nu vei adeveri
hartia cu iscalitura sfintei tale maini, noi aici vom muri”. Iar
Sfantul, ridicandu-se iarasi si sezand, a savarsit iscalitura, tinand
cu mana sa condeiul; si asa a dat asezamantul fiilor sai, apoi iarasi a
adormit, umpland sufletele tuturor de mare mirare.

Iar sfintele
lui moaste cele vrednice de lumina, cinstindu-le dupa vrednicie,
ucenicii lui cu slavoslovii, cu miruri si cu faclii le-au asezat in
sicriul cel de mult pret, aproape de stalp, lucrand si dupa moarte tot
felul de minuni, intru slava adevaratului Dumnezeu si Mantuitorului
nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine cinstea si slava in vecii
vecilor! Amin.

( Proloage0

Postat in Sfintii zilei de Parintele Zisu Iulian